Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mihail Ion Ciubotaru. Spunerea ca ieşire din somnul memoriei

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

CIUBOTARU, Mihail Ion (11.10.1936, Nicoreni, Bălţi), poet, publicist, traducător. Este fiul Anei (născută Eşanu) şi al lui Ion Ciubotaru, agricultori. Urmează clasele primare şi şcoala medie în satul natal şi este absolvent al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1958). Debutează în 1953 cu un ciclu de versuri în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Frecventează cenaclul literar al „Tinerimii”, unde îi cunoaşte pe poeţii Liviu Damian şi Victor Teleucă. Deţine funcţia de redactor şi de secretar de redacţie al „Tinerimii Moldovei” (din 1963), secretar de redacţie al revistei „Moldova” (1966-1977), redactor-şef adjunct al săptămânalului „Literatura şi Arta” (din 1977) şi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1979). Debut editorial – La bunici(1972). Publică volumele de versuri: Temerea de obişnuinţă (Ch., 1977), Întoarcerea către leagăn (Ch., 1981),Punct de sprijin (Ch., 1982), Te ţine minte iarba (Ch., 1984), Răsai (1986), Un loc în vreme (Ch., 1989, semnat cu pseudonimul „Mihail Nicoreanu”), Noi, picătura de sânge (Timişoara, 2002), Viaţa fulgerului (Ch., 2003). Cărţi pentru copii: Grădina (Ch., 1974), Întrebarea (1984) şi Toboşarul (1987). Volum publicat în limba rusă: Horoşee nastroenie (Ch., 1989).
 
 
Apariţia, în 1973, a cărţii de versuri Linia, este salutată de către Grigore Vieru şi Victor Teleucă, acesta din urmă considerând că Mihail Ion Ciubotaru „nu este poetul efectului imediat”, pentru el contând „atitudinea strictă a poetului faţă de sine” [1, p. 307]. În cuvintele redactorului-şef de atunci al revistei „Literatura şi Arta” transpar termenii în care se punea, la acea vreme, în peisajul interriveran, problema responsabilităţii faţă de cuvântul scris, a sincerităţii în creaţie, a unităţii de caracter a omului şi a artistului. Văzând în Mihail Ion Ciubotaru „un spirit romantic şi vizionar”, criticul Mihail Dolgan îi califica poezia din volumele apărute ulterior drept cerebrală, de „o iscoditoare intuiţie metaforică”, polemică, în acelaşi timp, suspectându-l pe autor că „se complace în sugerarea de aluzii echivoce sau chiar enigmatice; în luarea de atitudini unilaterale, sau chiar derutante; în emiterea de idei discutabile sau chiar inacceptabile” [2, p. 314]. Pe această undă a suspiciunilor lucrurile vor fi avansate dramatic de un ochi vigilent şi, drept urmare a unui denunţ către comitetul central al partidului comunist, volumul Temerea de obişnuinţă, apărut în 1977, este arestat, scos din librării şi din biblioteci iar autorul demis din funcţie.
Întrebându-se cum se explică puţina popularitate a acestui poet criticul literar Andrei Hropotinschi, care îl aprecia drept extraordinar, îl considera „o jertfă a salierismului”: în volumul său Linia Mihail Ion Ciubotaru, „dinamitând din interior şi sfidând anumite canoane literare perimate”, a propus cititorului „un anumit limbaj poetic... năvalnic, modernist, plin de seve, de idei, cu un sistem metaforic fascinant”, astfel încât a atras atenţia criticii literare şi a colegilor scriitori, dar şi invidia acestora [4, p. 316]. Şi în cazul autorului Temerii de obişnuinţă s-a întâmplat ca şi în cazul lui Ion Vatamanu, autorul Culorilor Mihaelei şi al poemului Basmaua, a lui Dumitru Matcovschi, autorul volumului Descântece în alb şi negru, şi a Săgeţilor lui Petru Cărare, cărţi care au avut acelaşi destin, fiind interzise. În acea conjunctură politică repercusiunile drastice constau în plasarea „vinovatului” scriitor pe linie moartă. Concluzia criticului literar merită a fi reţinută: „Oricare ar fi fost motivul, se lovea în cele mai frumoase poezii ale volumului (O constatare, Cheie, Harap Alb, n. – A.B.) şi se despica, se rupea în două, precum ai rupe un vreasc de genunchi, un destin poetic care, deşi s-a manifestat plenar prin mai multe cărţi după acest caz penibil, a rămas în suflet pe toată viaţa cu izul amar al acelei discuţii de la Uniunea Scriitorilor, la care un prozator-activist îl acuza că prin astfel de poezii M. I. Ciubotaru «trage un foc de artilerie asupra poziţiilor noastre...»” [4, p. 321]. Rămas fără surse de existenţă, Mihail Ion Ciubotaru va efectua traduceri, în special din literatura rusă (din A. S. Puşkin, M. Lukonin, P. Antokolsky, A. Voznesensky), din poemele şi gazelurile lui Saadi, Makhtumkhuli, Abai, din poezia lui Radovan Zogović şi Miroslav Valek ş.a.
Contrar tonului triumfalist al unei literaturi concepute în conformitate cu preceptele metodei realismului socialist, Mihail Ion Ciubotaru va fi tentat să afle şi reversul medaliei: mitului înălţării, în opinia sa, îi corespunde un alt mit, al căderilor: „Unde cădea Icar / marea tălăzuia un străvechi vis milenar,
unde cădea Manole / creştea mănăstire cu sfinte cupole, / unde cădea Gagarin / Pe vâlcea mormânt de foc se făcea. // Târziu, stau pe iarba unde totul se petrecu. // Unde-au fost ei, unde sunt eu, unde vii tu / aud îndesindu-se mitul în piramidă să dea / loc celor care încă vor cădea” (Mitul căderilor).
Ecouri narative îşi fac loc în discursul axat pe reliefarea unor experienţe dintr-un timp imediat postbelic, cu însemnele sale, care nu toate puteau fi developate în perioada respectivă. Spiritul ce unea generaţia din care face parte şi Mihail Ion Ciubotaru este exprimat de către autorul Liniei, în mai multe poezii, dedicate colegilor săi de breaslă Gheorghe Vodă, Grigore Vieru, Emil Loteanu, Liviu Damian, Victor Teleucă, Anatol Gujel, Vitalie Tulnic, Spiridon Vangheli, George Meniuc. Ceea ce diferenţiază aceste dedicaţii este percepţia exactă a felului de a fi în literatură al celor vizaţi şi expresia poetică fidelă stilului lor: universul ludic, luminos, optimist, cel al copiilor, atunci când e vorba de Grigore Vieru (de altfel, Mihail Ion Ciubotaru, semnatarul câtorva cărţi pentru cei mici, priveşte lucrurile din perspectiva lor interioară), cel al reflecţiei parabolice de domeniul problemelor existenţiale, atunci când adresatul este Emil Loteanu, sau într-o lume fantastică metaforică a lui Victor Teleucă („Cerul nopţilor Moldovei / când îşi mulge plinul uger, / pe o pajişte de slove / creşte luminosul lujer”), universul lui Liviu Damian – al credinţei redobândite anevoios, sau intima lume, nutrind chip de sferă, ale cărei sensuri le dezghioacă, în zvârcoliri de gânduri, proprie lui Vitalie Tulnic, sau urmărind pasul lui Spiridon Vangheli, zburător setos de cale rătăcit cândva de stol. Într-un timp în care valorile româneşti erau persecutate şi calificate drept naţionalism, demersul liric al lui Mihail Ion Ciubotaru, captat într-o anumită măsură şi de o tematică „la ordinea zilei”, era orientat spre descoperirea unor începuturi identificate în leagănul rudimentar, care trimite cititorul cu gândul la gorunul lui Blaga, cel preocupat de sensuri filozofice precum viaţa şi moartea. Zodiacul, constituindu-se din onomatopee de intrat în an, cu leru-i ler, florile dalbe, Plugul, Steaua, Semănatul, din onomatopee de deschis zările, onomatopee de trecut prin toamnă, în care cuvintele se împletesc în chip de descântece, provin din resursele inepuizabile ale folclorului românesc. Alimentarea discursului liric la izvoarele nesecate ale folclorului au fost puse, nu fără temei, şi pe seama „voinţei poeţilor de a-şi democratiza limbajul, de a-şi asigura un grad superior de accesibilitate şi eficacitate” [3, p. 121], însă, dincolo de aceasta, să nu trecem cu vederea faptul că e vorba de o perioadă în care scriitorii basarabeni redescoperă resorturile izvoarelor adânci ale limbii române, aceasta fiind calea spre recucerirea ulterioară a valorilor spirituale româneşti în peisajul cultural pruto-nistrean. Ritmând un mers, Mihail Ion Ciubotaru se va orienta spre resursele unei oralităţi laconice, dense de sensuri, spre rostirea în proză, dar şi spre versul contaminat de sonurile tradiţionale, cu rime perfecte, avide să rostuiască viaţa în imagini metaforizante, dirijate spre un discurs liric modernizat. Acelaşi Andrei Hropotinschi observa, în 1997, că „dacă ar fi să facem un studiu al spiritului modernist al poeziei de la noi, apoi cartea aceasta (e vorba de Temerea de obişnuinţă, n. – A.B.) îi anticipează pe postmoderniştii de azi cu exact două decenii. Dacă nu cu mult mai mult...” [4, p. 321].
Peisaje basarabene bântuite de ploi torenţiale, sub care se năruiesc soarele şi văile, curg pe sub stâne, repezit şi îngust; cu iazuri rămase în aşteptare între stufuri şi ierburi, prin care trec peştii lucioşi în vară, adăugându-i tihnită lucoare; cu cărări de sunet trasate de păsări cântătoare; cu dropii apărându-şi puii; cu toamne, în care iepuri ies din culcuş, antrenând copii în scenarii vânătoreşti de basm naiv; cu anotimpuri aşezate în frunză şi cu ierni ce declanşează privelişti surde; cu alegoria urcuşului spre creste de munţi cu cerul pe frunţi pe urmele unei balade supreme – toate acestea transmit capacitatea autorului de a da contururi unor viziuni memorabile, variate, bogate în detalii relevante, precum şi unor pasaje în care crâmpeie ale realului dau vigoare unei imaginaţii artistice bogate. Ulterior peisajele, mai interiorizate, vor arăta altfel: din ele va face parte şi papagalul Gog, adus din apus şi momit cu poeme credule, şi pustia fără de nisip cu osuarele bătrâne şi cu soarele ce „crapă ca piatra pe inimă”: „Prin pustia fără de nisip treceam, / treceam ca spre adăpători caravanele, / treceam spre osuare bătrâne, necesitam / măduva, vasul de sânge, sudura firescului / (prin pustia fără de nisip) // şi soarele crăpa ca piatra pe inimă, / şi inima vuia trăgându-şi cerul pe chip, / şi noi treceam, treceam ca printr-un somn al memoriei / prin pustia fără de nisip...”.
Mobilul interior al demersului liric constă în opţiunea pentru afirmarea propriei identităţi, pentru lămurirea unui propriu fel de a fi. Un eu contaminat de toate plusurile, dar şi de minusurile timpului în care trăieşte poetul, este marcat de avânturile epocale ale cuceririlor cosmice, ale viziunilor centrate pe simboluri decurgând de aici. Pe de o parte, timpul îi cântă cântecul său, învolburat de stoluri de idei şi vise, iar, pe de altă parte, conştient că rochiţa liricii s-a demodat şi că e-n modă raţionalismul, personajul din versurile lui Mihail Ion Ciubotaru îşi adoptă, pe alocuri, şi controversele aşa-numite „dintre lirici şi fizicieni”, cunoscute într-o perioadă a culturii din fosta Uniune Sovietică. Poetul cunoştea poezia rusă în vogă, avându-i în prim-plan pe renumiţii poeţi Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, de elanul cărora a fost, fără doar şi poate, influenţat un timp.
Memoria este invocată, în aceste condiţii, pentru a echilibra mersul: în lume sunt şi locuri ce ne dor / sunt lucruri ce ne dor / sunt vremuri ce ne dor. Tăcuta evadare a timpului îl înspăimântă şi îi strecoară nelinişte în suflet. Neliniştea cuvintelor sale imprimă amprentele itinerarului, pe care e căutată întoarcerea la rădăcini. Motiv foarte frecvent la poeţii basarabeni şaptezecişti, întoarcerea la rădăcini ia forma căutării punctului de sprijin, a întoarcerii către leagăn, a delimitării liniei proprii în viaţă etc.: „Coboară-te-n jos până la / rădăcina copacului, / şi mai în jos până la rădăcina izvorului, / şi mai în jos până la / rădăcina pământului. – / peste tot, clarsunător, auzi-vei un nume” (Închinare). Adâncimile îi dau certitudinea cunoaşterii şi a iluminării: „...am băut, totuşi, din mari adâncimi/ apa luminii curată”,versurile sale transmiţând dorinţa tot mai fermă de propovăduire a cuvântului nestingherit defel, îndreptăţit de faptă, împătimirea de viaţă, sinceritatea... În acelaşi timp probat în versurile lui Mihail Ion Ciubotaru, sentimentul dragostei, oferă un spaţiu central generos protagonistei cu chip tânăr, amintind, uneori, de zulniile de odinioară. Tonul de romanţă pune stăpânire pe atmosferă, autorul reliefându-l şi în unele titluri de poezii. Înserarea învăluie, ca pe nişte efigii sculptate în vânt, perechile de îndrăgostiţi, consumându-şi sentimentele sub arcul de triumf al iubirii, schiţat de podurile ridicate pe exotica Neva. Iubirea e filtrată prin aerul atmosferei eminesciene, sau, altă dată, al împlinirii în ritmuri de horă, sau dans idilic, toate acestea purtând şi marca unui timp în care îşi făceau loc şi accente ale monumentalului, şi tonuri ale imnicului. Într-o atmosferă în care totul nu poate avea decât un singur înţeles – mersul înainte, cu tăceri care-şi au culoarea lor, într-un „teatru” de lupte, cu noţiuni în perechi, între îndoială şi certitudine aflându-se continente întregi, personajul va mărturisi: eu sunt un foarte demodat. Însă, din perspectiva acestui „personaj demodat”, cea mai tragică dramă este pierderea memoriei. De la un timp miracolul vieţii, mirarea în faţa nou-născutului, precum şi în faţa longevităţii, este urmărit într-o simbolistică a gesturilor, care se citesc în tablouri rememorate, în centrul cărora e plasată casa cu pereţi de ramuri şi de lut lipit cu mâna, pâinea caldă, tihna casei şi dorinţa de a „fixa”retrezirea darnicei naturi. Dacă, în anii şaptezeci, poezia revenirii acasă este alimentată de prozaizare, ulterior, autorul, tentat să rescrie istoria, îşi developează în versuri un arsenal langajier dintr-un alt registru, mai categoric, mai incisiv, mai provocator: „Hoţ sau sultan, la Ungheni toată lumea aşteaptă, / Trenul (reptilă modernă) decis ca o replică vine, / Urlă pe curbă U! U! Ferecat, dătător de speranţă, / Toată lumea vibrează, hoţ sau sultan, la Ungheni / Soarele încă n-a răsărit, luna mai stă, solz alb, / Gara e luminată de sânii doamnei de pe peron...” (Parcă trecui pe sub o apă stufoasă).
File de istorie recentă se vor desprinse cu şi mai multă degajare, imaginaţiei dându-i-se frâu liber, formula tradiţională, a colindei, bunăoară, fiind străbătută de arsura speranţei şi de aşteptarea retrezirii: „Aştept lumina, / Aştept, la fereastra pământului, soarele, / el să tresară pe frunţi, în priviri negurate, / în vise şi-n vorbe, şi-n faptele tot mai / nebunatice / de care ne dăm sau nu ne dăm bine seama. / Aştept, în sudul pălit de arsura speranţelor, / aştept retrezirea – cu-adevărat retrezirea! – / pământului nostru iernatic, / a trupului, simţului, felului însuşi de-a fi / în preaumila deprindere de a tăcea şi răbda / iernatic” (Colinda unei aşteptări).
Recapitulând viaţă, erori dulci, curse, cozi de şopârlă, Mihail Ion Ciubotaru îşi rezumă experienţa la cunoaşterea cifrului vieţii, cifru constând în vis şi forţă, în puterea de a crede în adevăr: „Aştept omul bun. / Şi prin aşteptare nădăjduiesc”.
 
Note bibliografice
1. Victor Teleucă, Bucuria reciprocă: omul şi pomul, în vol. Mihail Ion Ciubotaru, Faţa fulgerului, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2003.
2. Mihail Dolgan, Temerea de obişnuinţă, în vol. Mihail Ion Ciubotaru, Faţa fulgerului, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2003.
3. Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Coordonator Mihail Dolgan), „Tipografia Centrală”, Chişinău, 1998.
4. Andrei Hropotinschi, Temerea de obişnuinţă şi fenomenul salierismului. O carte tăiată şi un poet viu, în vol. Mihail Ion Ciubotaru, Faţa fulgerului, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2003.
 
 
În octombrie scriitorul şi ziaristul Mihail Ion Ciubotaru va împlini 75 de ani. În prag de aniversare, Colegiul de redacţie al revistei „Limba Română” îi urează împătimitului poet viaţă lungă, lumină în suflet, bucurii şi împliniri pe tărâmul creaţiei şi toată recunoştinţa din partea domnilor cititori.
La mulţi ani!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog