Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NOTA BENE

Ana Blandiana, înainte şi după dezmembrarea lui Orfeu

Mircea A. DIACONU

Alte articole de
Mircea A. DIACONU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Nu ştiu exact cum va fi receptat critica literară volumul din 2005 semnat de Ana Blandiana. Din anumite puncte de vedere, Refluxul sensurilor mi se pare însă un moment de cotitură pentru o problematică, diacronic vorbind, a constanţei şi continuităţii. Rupturile par nici să nu se vadă într-o devenire care ar reconfirma temele etice, angajarea fiinţei prin interogaţii care dau consistenţă neliniştilor, o anume seninătate nu atât lucidă, cât tragică. În plus, cum s-a constatat adesea, se încearcă depăşirea fiinţei concrete, chiar dacă fiinţa concretă este mereu implicată, printr-o proiectare a sinelui în datul lumii. Prin luminarea, în fapt, a unui dat. De unde şi melancolia de substanţă a acestei poezii. În fine, iată aici câteva din chiar temele abordate, într-un fel sau altul, poate fără prea mari variaţii, de critica literară în legătură cu poezia Anei Blandiana.
În tot cazul, mai mult decât o schimbare de ton, Refluxul sensurilor mi se pare că propune o modificare de viziune, continuată în ultima apariţie editorială, Patria mea A4. Poezia de-acum e consecinţa revelaţiei că suferinţa nu mai salvează; prin urmare, opţiunea eului se îndreaptă către recuperarea identităţii lumii şi a sinelui aflat în centrul ei nu prin iubire, ori, ca altădată, prin moarte, somn, vis, ci prin scris. De altfel, Pleoape de apă (Editura Paralela 45, 2010), antologia ultimă, se deschide cu poezia Darul, din Călcâiul vulnerabil (1966). În slujba celorlalţi, asemenea poeţilor mesianici ardeleni de altădată, trecuţi însă prin aerul metafizic şi neliniştitor al lui Blaga, poeta numeşte tragic acest dar de a transforma totul în cuvinte. Imposibilitatea de a trăi care decurge de aici – căci realul e suspendat – e dublată de conştiinţa sacrificiului, întrucât dezbrăcarea lumii de cuvinte ar însemna chiar distrugerea ei. Interogaţia finală e mai degrabă retorică: „Nu ştiu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte / Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum?”. Cum vom vedea ceva mai târziu, e aici condensată o întreagă poetică a asumării sensului tragic al lumii. Deocamdată să reţinem o replică dată peste timp, în Refluxul sensurilor: „Timpul scrie pe trupul meu versuri / Atât de complicate încât / Aproape de necitit, / Îşi notează pe pielea mea ideile / Fără să mă întrebe. / Litere lungi, răsucite, superbe, / Mi le încolăceşte pe gât, / Îmi mâzgăleşte în jurul ochilor, / În jurul buzelor raze subţiri, / Le îngroaşă, / Apoi, ca la sfârşitul unui op, / Se iscăleşte pe fruntea mea încă rotundă, / Fără să mărturisească / În ce scop / Transmite prin mine / Aceste mesaje / Şi cine / Va trebui să mă citească / Şi să îi răspundă” (Op). În locul lui Midas, referinţa, sugerată vag, este aceea a lui Laocoon. Aşadar, fiinţa este identificată cu scrisul, devenită sigiliu al unui sens ascuns, imaginea însăşi a timpului proiectată în semn. Un sens care, dincolo de propria-i prezenţă, nu mai poate spune nimic. Dar „renunţarea” e numai aparentă: fără să mai fie în slujba unui sens, fiinţa e, dincolo de orice interpretare, chiar sensul.
În cele mai multe dintre volumele anterioare publicate de Ana Blandiana, interogaţiile poetice se structurau ca devoţiune faţă de un sens supraindividual pe care fiinţa îl slujea indiferentă la consecinţele asupra propriului sine. Sensul tragic – născut din această depăşire a sinelui – coincidea cu o iluminare a mesajului pe care existenţa concretă îl transfera din zona sacrului. În felul acesta, poemele – care construiesc un spaţiu al unei fragilităţi asumate şi aşezate la temelia lumii – devin un teren al descoperirii şi al mărturisirii responsabilităţii dureroase faţă de ceilalţi, dacă nu cumva faţă de tot ce există. Instituirea sinelui se face tocmai printr-o dăruire totală şi, în ecuaţia propriei fiinţe, celălalt e, astfel, salvat. De reţinut poezia Eclipsă: „Renunţ la milă greu ca la un viciu, / Cu milă sunt drogată de copil. / Alb înstelată de ridicol plâng / Lângă fricos, lângă învins, lângă umil. // Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving, / Surâzători sub steaua mea sterilă. / De gingăşie tot mai mult mă-ntunec / Şi pier de umanism şi milă. // Înduioşate mâini întind să mângâi / Fiare gonind spre mine hămesite, / Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut / Şi botul care mă ucide. // Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni, / Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii, / Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc / La capetele aripilor unghii”. Sunt frecvente în primele volume sentimentul neputinţei în faţa unei deveniri căruia poetul nu poate decât să-i fie martor (Umilinţă), al singurătăţii în univers şi autoflagelarea sau negarea de sine pentru ca identitatea lumii să nu se degradeze. De la „Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă, / Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu”, până la „De mult a dispărut orice solidaritate cu mine / A copacilor şi semnul izvorului care mă prevenea / Când era otrăvit” ori până la „Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele / Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine” nu-i decât un pas. În fapt, dincolo de propriul sine individualizat, abia el resimţit ca o adâncă agresiune, poeta se simte consubstanţială lumii înseşi. De aici, de fapt, atât tristeţea, cât şi un fel de jubilaţie a tristeţii. Oricum, o lume în declin, o lume obosită, pe care poeta încearcă să o salveze şi faţă de care bucuria nu-i decât o agresiune în plus. Citim la un moment dat: „Învaţă să nu te mai bucuri, / Învaţă să nu mai ucizi / Cu zâmbetul şi cu mângâierea. / Un singur râs al tău / Poate doborî păsările de pe crengi, / Păsările pe care numai o nefericire / Le-ar mai putea ţine în viaţă. / Fiecare bucurie răneşte pe cineva. / În lumea voastră la ce serveşte bucuria? / Noaptea visez armate întregi hohotind / În timp ce noi cădem ca spicele în jur” (La ce serveşte bucuria). Oricum, e un timp în care Dumnezeu nu poate schimba tristeţea în ură (Psalm I) şi în care îngerii cad, însă „nu din păcat, / Ci din oboseală” (Cădere). În felul acesta, sinele individualizat poate deveni, prin propria-i jertfă – dorită, aşteptată –, un element de echilibru. Apărută cu o oarecare insistenţă, imaginea sinelui devorat de ceilalţi constituie o veritabilă metaforă originară. Citim într-un loc: „E atât de târziu / Şi ninge hidos, / Şi nu-mi vine-n minte / Decât să aştept / Lupii flămânzi, / Să le fiu de folos”.
În fond, solemnitatea poeziei Anei Blandiana, o solemnitate ca de ritual având în centru propria fiinţă, e consecinţa acestei situări a sinelui la graniţa dintre ceilalţi şi subiect. Pe această graniţă, ca în Dealuri, se construieşte o perspectivă dublă, prin care sinele e abandonat în favoarea unui sens mai înalt. Vinovăţia, ca temă constantă, care constituie solul germinativ al liricii Anei Blandiana, e cauzată tocmai de neputinţa fiinţei de a fi înscrisă simultan în ambele perspective şi de a nu duce sacrificiul de sine sau cunoaşterea până la capăt. Nu întâmplător un poem se numeşte Balanţa cu un singur taler: „Sunt vinovată numai pentru ce n-am făcut. / Păduri tropicale crescute printre coloanele / Unor temple în care nu m-am închinat, / Oceane de frunze / În care nu m-am lăsat îngropată, / Duşmani pe care nu i-am urât, / Săbii pe care am refuzat să le mânui, / Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip [...]” şi poemul continuă pentru a proiecta finalmente confesiunea nu pe terenul eticii, ci pe acela al ontologiei. Poate că glisarea e fundamentală. Critica literară a insistat asupra dezbaterilor morale din lirica Anei Blandiana; adevăratul teren pe care ar trebui plasată întreaga ei problematică e unul al fiinţei. Iată finalul acestui poem: „Toate vor avea dreptul să mă acuze. / Şi faptele mele, oricât de bune, / Nu vor reuşi să menţină un echilibru / Oricât de instabil, / Pentru că nu între bine şi rău / Va fi balanţa din urmă, / Ci între a fi fost şi a nu fi fost”. Poate că prezenţa constantă a unui timp agonic e determinată tocmai de un astfel de echilibru precar, de care fiinţa se face vinovată. Căzută din timpul mitic, ea nu mai are acces la integralitate: în sine însăşi porneşte ca în exil, iar patria din afară îi este ea însăşi înstrăinată. Rămâne doar nostalgia timpului originar, androginic (a se vedea poemul Oul) şi acuta prezenţă a divizării. În substraturile poeziei Anei Blandiana există o revoltă demonică împotriva unei divinităţi neputincioase, dar o revoltă abia sugerată, căci la suprafaţă nu transpare decât autoculpabilizarea. Elocvent poemul Tatăl: pentru tot ceea ce se întâmplă, cauza originară aparţine altcuiva, şi-atunci poetul preia asupra-şi orice vină.
Oricum, prezentul e un timp agonic în tablourile construite de Ana Blandiana, care nu se hrănesc din pulsiunile violenţelor unui subiect angoasat, aparţinând unei voci ce vibrează în coordonate expresioniste. În fine, se poate reconstitui câte ceva din acest imaginar agonic, când fiinţa originară e divizată: „Gemeni în uterul spaimei, / Locuitori ai aceleiaşi celule, / Orbi şi muţi / În bezna sonorizată sălbatec / Numai de pulsul hrănitor, / Smulgându-ne din nevertebrate, / Din peşti şi din păsări, din fiare, / Ca să ne poată naşte / După chipul şi asemănarea Ei. // Fără drept de apel / Condamnaţi la naştere, / Singuri şi neputincioşi în faţa / Creşterii noastre-nvelite / În trupul ei crescător / Ca-ntr-un mormânt ce dospeşte viaţa viitoare. / Noi doi, / Gemeni în uterul spaimei” (Gemeni). E un timp în care „Treceau clipe mari zdrenţuite pe cer” şi îngerii „au început să cadă”. Dar e o agonie care păstrează posibilitatea împlinirii, a tainei morţii. De citit, în acest sens, poezia Mi-e somn. E ca şi cum prin moarte, ca şi prin iubire, timpul originar ar putea fi recuperat. Aşa se poate explica, în coordonate ample, şi opţiunea Anei Blandiana pentru asumarea sacrificiului de sine, pentru o anume voluptate solară şi ritualică a suferinţei. Poezia însăşi e resimţită ca un mijloc de pulverizare a sinelui, o „dezmembrare a lui Orfeu”, care oferă posibilitatea recuperării şi a reinstituirii sensului. În timpul agonic, poezia, întemeiată tocmai pe dispariţia sinelui, e o soluţie: „Înaintez cu grijă, încet, / Pe un drum / Pe care îl tai eu însumi / Păşind: / Ca să ştiu să mă întorc, / Presar în urmă / Fărâme de litere şi de cuvinte. / Sunt pornită de mult, / Mi s-au terminat / Puţinele silabe pe care le avusesem / Merinde de drum. / Din fericire, am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram / Cum se destramă un pulovăr vechi / În căpeţele-ncreţite de atâta purtare...” (Poveste). De altfel, în aceeaşi retorică a recuperării timpului originar se înscriu poemele care fac din somn ori din moarte mijlocul ce-i oferă subiectului înscris în istorie condiţia de a fi în ordinea naturii, în armonie cu prezenţa însăşi, indiferent de formele pe care ea le îmbracă.
Or, de la un moment dat, somnul, moartea, timpul originar al nopţii nu mai permit saltul în „darul tragic”. E ca şi cum, sub agresiunea istoriei, subiectul înţelege că soluţia salvatoare pe care o oferea altădată sacrificarea sinelui nu mai este posibilă. Vizibil încă din Arhitectura valurilor, volum din 1990, acest nou mod de a institui subiectul şi de a gândi poezia generează noi atitudini lirice. Citim poemul Drum, din Arhitectura valurilor, tocmai ca pe o interogare a neputinţei de a mai transforma prezenţa în suferinţă şi de a găsi astfel o soluţie. În felul acesta, tristeţea de altădată se acutizează, în aşa fel încât seninătatea tragică lasă locul unei puternice stări agonice: „Grinzi de vechime curbe, oase / Bătrâne-n carnea stinsă sub var, / Carii săpând tuneluri nisipoase / În lemnul unui timp murdar // Şi streşini devenite moi de vreme, / Nemaizburătăcite de lăstuni – / Pe cine să dispreţuieşti când geme? / Lipsa puterii cui să o răzbuni? // Cine ezită încă să străbată / Singurul drum pe care-l mai avem, / Când, prins sub roata de buldozer, iată, / Se sparge ultimul poem // Ca o clepsidră neînstare / Să mai prefacă suferinţa-n timp? / Un ţipăt putrezit de amânare / Cerşind istorie în schimb...”. Aşadar, suferinţa nu mai poate deveni timp, adică armonie mitică, şi, prin urmare, poetul se întoarce spre prezenţa concretă. În imediat, eul descoperă răul. De dragoste, poem memorabil din acelaşi volum, propune din nou, ca pe o ipoteză posibilă, soluţia recuperării sinelui originar. Dar astfel de situaţii sunt tot mai rare. Un puternic sentiment al neputinţei face ca jertfa de sine, sau, ca în Baladă, autozidirea, care să restituie echilibrul în lume, să nu mai fie posibilă. Poemul sfârşeşte astfel: „N-am altă Ană / Şi pe mine chiar / Din ce în ce mai rar / Mă am”. De fapt, sinele îşi justifică şi îşi instituie prezenţa exclusiv prin scris. Programul etic pe care îl reconstituiam prin identificarea opţiunilor eului s-a dovedit neputincios. În aceste condiţii, singura salvare este, ca să parafrazez un vers din poezia Calendarul, ancorarea fiecărei litere în fiinţă. Fiinţa îşi justifică prezenţa nu prin moarte, somn, ci prin scris, „Pentru că nimic din ceea ce nu e scris / Nu există”. Mai mult, scrisul e cel care ţine lumea în echilibru: „Nu mai am dreptul să mă opresc. / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele” (Biografie). Scrisul ca patrie, aşadar, fapt care nu face decât să amplifice sentimentul de odinioară al exilului, proiectat însă solar, în interogaţii dublate de uimire, se regăseşte şi în versurile ce urmează: „Unde e moara care macină tot ce dispare / Producând această pulbere de nefiinţă / Ca un polen care se lipeşte pe degete / Când vrei să mai mângâi ceva din trecut?” (Stăpânul morii).
Dar dacă scrisul păstrează ceva din sentimentul exilului, uimirea înseamnă şi contemplarea tainei propriei topiri în cosmic. Căderii din istorie (Biserici închise) i se contrapune revenirea la patria mamă. Elocvent în acest sens este poemul Afară pe coline. De reţinut şi versurile cu care se încheie un alt text: „Mă supun ierbii / Care mă salvează / De neliniştea care sunt eu însămi, / Lăsându-mi numai tălpile goale în roua / Prin care tu urci în mine, / Înlocuindu-mă” (Exorcizare). Dar, dincolo de toate acestea, scrisul în sine este mod esenţial de manifestare a lumii, a cărui taină rămâne nedescifrată. Identificarea cu scrisul, cu această taină a cărei descifrare poeta a încercat-o mereu, iată sensul ultimei ipostaze din traiectoria poeziei Anei Blandiana. Neputinţa de a înţelege sensul ascuns al lumii e, pe de altă parte, modul poetei de a reveni la tema primordială a jertfei de sine. În felul acesta patria e una a neliniştii. Ultimele versuri din poemul numit chiar Patria neliniştii consacră imaginea poetei care caută în labirintul istoriei sensul ascuns al fiinţei: „Voi reuşi vreodată / Să descifrez urmele care nu se văd, / Dar eu ştiu că există şi aşteaptă / Să le trec pe curat / În patria mea A4?”. Dacă în volumele de început existenţa era pusă în slujba celorlalţi şi se legitima astfel, de data aceasta existenţa însăşi, în afara oricărei soluţii şi interpretări, e sens. Neputinţa de a înţelege sensul a devenit în sine un mijloc de supravieţuire, poate tocmai pentru că implică nu numai tristeţea martorului, ci şi revolta, oricât de implicită, a fiinţei în istorie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog