Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SOCIODIDACTICA

Cizmarii englezi

Vasile GAVRILAN

Alte articole de
Vasile GAVRILAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Societatea moldovenească are unele particularităţi pe care înclinăm a le crede datorate juvenilităţii ei, întrucât, cel puţin din punct de vedere strict psihologic, vârsta calendaristică a acesteia încă mai coincide cu adolescenţa, putându-se prelungi până la 24-25 de ani. Apare, aşadar, tentaţia de a înţelege şi a accepta unele paradoxuri ca pe nebuniile adolescentine prin care trecem cu toţii şi de care mai târziu ne amintim cu nostalgie. Una dintre acestea este şi problema modei în raport cu legităţile pieţii libere, având efecte notabile în cadrul sistemului educaţional, în general, şi al celui universitar, în particular.
Se încearcă şi la noi – poate cam timid în comparaţie cu alte ţări occidentale, dar cu aceleaşi instrumente cu care acţionează o economie de piaţă deschisă, concurenţială, unde principiul de bază este echilibrul cerere – ofertă – să se influenţeze mecanismul învăţământului. An de an Ministerul Educaţiei anunţă operarea modificărilor în ce priveşte numărul locurilor pentru studenţi finanţate din vistieria statului, precum şi al celor cu taxă, garantând majorări imperative. Intervenţia este determinată de necesităţile societăţii noastre privind anumite categorii de specialişti, dar şi de surplusul lor din unele domenii. Ciudăţenia e că, în pofida infailibilităţii operaţiei, ea se dovedeşte a fi ineficace sau cel puţin anemică de fiecare dată. Enigma se risipeşte când conştientizăm apariţia în ecuaţie a unui foarte important x – moda! O fi poate şi din cauza infrastructurii la pământ, a catacombelor din asfalturi sau a garniturilor amorţite, cert e că, odată lansată moda în capitală, acesteia îi ia mult timp pentru a ajunge în toate colţişoarele din nord şi din sud ale republicii, pentru ca, întorcându-se înapoi, să nu rişte a fi susceptibilă de un oarecare atavism. Iată de ce nici sumele de 10.000 de lei, sau chiar mai mult, pentru studiile la Drept, FRIŞPA (Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative) sau Economie, nici ameninţarea de a concura câte cinci pretendenţi la un singur loc, ulterior la un singur post de muncă, nu sunt în stare a anula (sau cel puţin a micşora) cozile şerpuitoare de studenţi dornici de a deveni avocaţi, politicieni şi economişti. Bizareria capătă însă o conotaţie dramatică odată cu a doua rundă de admitere, după ce nefericiţii cu media mai mică se pomenesc cu speranţele năruite. Este momentul când începe febra vânării unui loc oriunde, doar pentru a nu rămâne pe afară. Oriunde!
Într-adevăr, odată obţinută diploma de bacalaureat, cei mai mulţi dintre viitorii studenţi eşuează lamentabil când vine momentul să-şi aleagă facultatea potrivită, fie din lipsa consultărilor prealabile, fie din neconştientizarea importanţei pasului ce urmează a-l întreprinde. Din fericire, o bună parte dintre ei aşteaptă să încheie ciclul liceal sau chiar numai cel gimnazial, pentru a se arunca în vâltoarea vieţii, având o viziune proprie, originală, mai mult sau mai puţin îndrituită, însă rezolută şi irevocabilă. Ceilalţi, însă, nu ştiu nici măcar în ziua admiterii ce facultate vor urma şi, nu rareori, întâmplarea de a le sări în ochi vreun pliant mai colorat, asistarea la vreo discuţie mai aprinsă pe coridoare sau însăşi amabilitatea profesorilor din comisia de admitere pot tranşa opţiunea pentru viitoarea calificare profesională. Priviri mâhnite, abătute, deziluzionate nu sunt deloc apariţii rarisime pe coridoarele facultăţilor codaşe în lista generală a preferinţelor, facultăţi care nu sunt la „modă”. Culpa revine şi universităţii, în măsura în care ea manifestă o crasă rigiditate în cazul unei eventuale răzgândiri a studentului – caracatiţa sistemului te absolvă de facilităţile de ordin financiar fără nicio justificare sau logică (de exemplu încercarea de a schimba facultatea sau măcar specialitatea în cadrul aceleiaşi facultăţi este posibilă doar în bază de taxă, fără a se mai ţine cont de nicio circumstanţă). Altminteri, nu-ţi rămâne decât să aştepţi următorul ciclu de admitere de peste un an, de peste alt an, de peste încă unul... În consecinţă, avem în primul an de studii viitori lingvişti care vorbesc o română pistruiată de rusisme şi care niciodată nu vor ajunge să facă distincţia între declinare şi conjugare, cu istorici moldovenişti până în vârful urechilor care cred că Transilvania este o denumire alternativă a aceleiaşi Transnistrii, cu filozofi care se miră aflând că filozofia nu-i acelaşi lucru cu psihologia, cu fizicieni care, profesând, aud pentru prima dată numele Newton, nefiind în stare nici să-l scrie corect, cu atât mai puţin să înţeleagă rolul lui în domeniul fizicii. Şi toţi, fără excepţie, din restanţă în restanţă, vor găsi în cei 3-4 ani propriul făgaş şi propria metodă de a căpăta licenţa mult râvnită, chiar dacă cei mai mulţi sunt conştienţi că, îndată ce o vor obţine, nu vor avea ce face cu ea, urmând s-o arunce în vreun sertar.
Diagrama modei poate fi urmărită cu uşurinţă în cadrul unor facultăţi aparte. Să zicem, de exemplu, Facultatea de Litere şi cea de Istorie şi Filozofie. Cine sunt studenţii care vin la aceste facultăţi? Ce îi determină să urmeze aceste specialităţi? Câţi dintre ei ştiu exact ce vor găsi aici şi câţi dintre ei au făcut alegerea în mod premeditat? Răspunsul îi va surprinde chiar şi pe cei mai înţelepţi. Să admitem că în România situaţia este diferită de a noastră; alta este în U.E.; alta în S.U.A. Dar în condiţiile culturale din Republica Moldova şi în contextul politic actual, aceste două facultăţi sunt esenţiale, constituind un imperativ pentru asigurarea supravieţuirii noastre ca neam: pentru a umple odată acest stat cu o naţiune. Realităţile din stradă sunt reflectate însă fidel în evoluţia facultăţilor amintite – din segmentul acela infim de basarabeni cu conştiinţa naţională sănătoasă se va rupe doar unu-două vlăstare pentru a se angaja (înjuga) în lupta pentru salvarea naţiunii. Ei sunt singurii care ştiu ce vor, ştiu unde au venit, ştiu ce-i aşteaptă. Restul sunt musafiri şi aventurieri de un semestru sau de un an, în dependenţă de ultimele modificări de regulamente, sau deja „martiri”, îndurând trecerea a trei-patru ani până la absolvire. Iar noi stăm în aşteptarea unei române mai îngrijite în stradă! Asistăm îngroziţi la lupta ce se duce în şcolile noastre dintre manualele de „Istorie Integrată” şi cele de „Istorie a Românilor”!
În anul 1980 Facultatea de Filologie s-a divizat de Jurnalism. Odată cu acest eveniment s-a putut observa cum interesul tinerilor pentru limba română sau literatură s-a diminuat brusc, aceştia migrând de la Litere. Situaţia a generat nu doar agonia unei facultăţi întregi, ameninţată cu autodizolvarea din cauza lipsei studenţilor, a cererii, dar şi un soi de compromitere a celor care aleg Jurnalismul, întrucât nu o mai fac nicidecum de dragul limbii, aşa cum am fi presupus înscriindu-se la Litere, ci din dorinţa de a ajunge, de exemplu, vedete de televiziune. Limba în care vor învăţa sau profesa nu mai constituie o prioritate pentru ei. Iar Literele, una dintre cele mai vechi facultăţi ale U.S.M. şi cea mai importantă, având meritul de a fi dat principalele port-drapele de renaştere naţională, se uită peste gard la Limbi Străine pentru a „împrumuta” engleza şi franceza, o gură de aer pentru supravieţuire. Mai miră pe cineva de ce greaca veche, o mult prea exotică şi indigerabilă limbă pentru prea debilul stomac al studenţilor noştri, s-a transformat în scurt timp în ceva mai atractiva neo-greacă, aceasta mai având o oarece perspectivă în contextul emigrării (da, da!, numai de n-ar falimenta Grecia!)? Cine ştie dacă în viitor nu vom asista la o eventuală updatare şi a latinei cu... italiana! Probabil că la toate acestea s-a gândit profesorul M. Purice când, la unul dintre cursurile sale, răbufnise (în sensul zguduitorului adevăr al celor spuse, altminteri fiind cunoscută proverbiala-i stăpânire de sine) contra importanţei şi a spaţiului tot mai mare din orar acordat limbilor străine în dauna românei, afirmând că „facultatea noastră nu creşte cizmari englezi, ci, în primul rând, lingvişti români!”.
Are cumva nevoie româna de aceste jenante guri de oxigen când facem parte dintr-un popor „bâlbâit şi cu gura strâmbă”? Când vom înceta odată această pseudopoligloţie, închinându-ne benevol neo-colonialismului euro-atlantic, şi vom încerca, în sfârşit, să devenim „poligloţi de limba română”, cum spunea Nichita Stănescu?
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog