Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SOCIODIDACTICA

La început de cale

Ion ŢURCANU

Alte articole de
Ion ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

[...] Nu pot să zic că după ce devenisem student la istorie, această ştiinţă mi-ar fi devenit mai interesantă şi mai aproape de suflet. Dacă aveam pe atunci o pasiune pentru vreo disciplină de studiu, aceasta se îndrepta întâi de toate spre literatură, mai cu seamă spre cea română, datorită dragostei ce mi-o insuflase pentru ea prea bunul meu profesor de limba şi literatura română Pavel T. Zavulan. Acesta era un tip destul de straniu, în orice caz, foarte puţin potrivit în mediul unui sat de codru din acea vreme: arătându-se destul de rece, detaşat de interesele şi frământările celor din jur şi totodată foarte interesat ca odraslele ţăranilor să înveţe; părea picat din altă lume, când dimineaţa mergea spre şcoală înalt, uscăţiv, îmbrăcat foarte îngrijit, cu o pleată ondulată, uşor blondă, dată peste cap, păşind rar pe lângă căruţe şi grupuri cu sapele pe umăr şi având grijă să ocolească balegile de vacă ce îi ieşeau în cale. Cu el concura foarte bine, dar fără să aibă tot atâta succes, învăţătoarea de limba şi literatura rusă Polina Sergheievna Semeniuc. Nu cunoşteam limba rusă şi nici nu am putut să o învăţ în şcoală, şi-mi era necaz, pentru că nu puteam să redau la lecţiile de literatura rusă formidabilele analize ale operelor lui Gogol şi Tolstoi şi, mai ales, memorabilele portretizări ale eroilor literari pe care reuşea ea să le facă. Unele dintre aceste portrete mi-au rămas pentru totdeauna în memorie, ca de exemplu cel al lui Kutuzov sau al Nataşei Rostova din Război şi pace. Îmi plăcea mult şi franceza, pe care în şcoală mă făcuse să o îndrăgesc învăţătoarea Tamara Constantinovna Andriuţă, iar la universitate mi-a făcut-o şi mai apropiată Veronica Petrovna Sudacevskaia, figură rară: bine instruită, ţinută nobilă, reflexe elegante. Cu anumite excepţii faţă de istoria antică şi cea medievală, predate destul de reuşit, pentru vremea aceea, de Vladimir Potlog şi Iosif Şlaen, precum şi faţă de cursurile speciale despre relaţiile moldo-ruse şi sovieto-române, acestea din urmă nefiind altceva decât curată (de fapt, foarte murdară) propagandă antiromânească, nicio disciplină istorică şi niciun alt profesor nu reuşiseră să-şi câştige autoritatea în faţa mea, aşa încât, deşi citeam mereu, arareori se întâmpla să zăbovesc destul de mult asupra scrierilor istorice. De aceea la lecţii nu prea mergeam, preferând să petrec cea mai mare parte a timpului în Biblioteca Naţională, numită pe atunci în cinstea nefericitei consoarte a lui Lenin, „N. C. Krupskaia”, mai ales în secţia de „literatură străină”, unde puteam să citesc tot felul de cărţi în română şi, din când în când, în franceză. Nu neglijam deloc nici literatura în limba rusă, dimpotrivă, pentru că numeroase opere de mare valoare puteau fi găsite numai în această limbă, în special cele întrunite în excelentele serii „Monumente literare” („Литературные памятники”), „Monumente ale gândirii istorice” („Памятники исторической мысли”), „Biblioteca literaturii universale” („Библиотека всемирной литературы”) ş.a. Din când în când frecventam la Universitate prelegerile de literatură română clasică ale lui Ion Osadcenco, care se bucurau de oarece faimă în Chişinăul acelor ani. În schimb, lucrările istorice recomandate de profesori, ca manualele, monografiile, articolele ştiinţifice, culegerile de documente etc., nu prea le citeam. Doar la seminarii, când mai mergeam pe la ele, trebuia să mai arunc ochii în câte un manual sau în notele luate la prelegeri de cineva dintre colegi, pentru a putea răspunde câte ceva, evitând astfel incidentul de a nu fi admis la examene. Foarte rar mă pregăteam de seminarii, deoarece acestea se desfăşurau ca la şcoală, adică trebuia să răspunzi în fiecare zi şi deci să te pregăteşti în fiecare zi, ceea ce mi-ar fi ucis timpul de care aveam nevoie pentru lecturile mele diverse şi îndelungate. Erau totuşi două momente pe an când îmi concentram toată atenţia şi energia asupra disciplinelor de studiu. Acestea erau sesiunile, când lăsam la o parte toate ocupaţiile adiacente, mă înarmam cu literatura necesară, mă izolam de colegi (de regulă, plecam la ţară, la părinţi) şi buchiseam zi şi noapte până ajungeam să ştiu toate subiectele pentru examene pe de rost. Această strădanie nu venea din conştiinţa datoriei, ci era determinată exclusiv de faptul că eram un student foarte sărac, părinţii nu mă puteau ajuta deloc cu bani, de aceea trebuia să iau la examene notele cele mai mari, pentru a avea o bursă mai mare, sarcină pe care mi-am asumat-o cu toată hotărârea de la început şi am onorat-o cât am putut până la sfârşitul studiilor. Când privesc înapoi cu ochii minţii la studentul care eram, în a doua jumătate a anilor ’60, mă cuprinde o milă faţă de tânărul învăţăcel de atunci, îmbrăcat modest, mizând doar pe strictul necesar şi chiar mai puţin decât atât, petrecând în bibliotecă, mai mult flămând, douăsprezece ore pe zi asupra cărţilor pe care le sorbea cu nesaţ de parcă din ele ar fi trebuit să ţâşnească, la un moment dat, însăşi fericirea pe care i-au murmurat-o, la naştere, ursitoarele de nimeni văzute. Fiind chinuit de mic copil cu muncile şi cu lipsurile, crescut într-un mediu primitiv şi dur, nu puteam avea mare încredere în viitor. Mai degrabă, situaţiei materiale foarte grele în care mă zbăteam, mediului care îmi era străin şi viitorului incert, tustrele la fel de descurajante, le opuneam fără vreo motivaţie logică o muncă îndârjită, aproape disperată, care mă ajuta cumva să le ignor.
Târziu abia, după absolvirea facultăţii şi pe măsura încadrării mele în activitatea ştiinţifică, aveam să-mi dau seama că, dacă studiile universitare prin care mi-a fost dat să trec ar fi fost concepute altfel, m-ar fi determinat să mă ataşez de istorie încă de atunci. Din păcate însă ele erau gândite şi realizate mult prea simplu, pentru a le putea numi adevărate studii universitare: principalele forme de instruire erau prelegerile şi seminariile care se încheiau la fiecare jumătate de an cu examene, fiind ţinute de cadre didactice, cu o destul de slabă pregătire ştiinţifică şi aproape întotdeauna fără harul de a cuceri auditoriul prin cuvântul rostit. Cei foarte puţini, care predau în limba română (moldovenească, cum i se zicea pe atunci), o vorbeau stâlcit, ceea ce trăda nu doar necunoaşterea limbii, ci şi o insuficientă pregătire generală, o gândire neevoluată, care paraliza, prin clişee primitive, receptivitatea, facultăţile analitice şi imaginaţia studenţilor, condamnându-i să preia aceleaşi forme rudimentare de percepere şi exprimare. Dacă acesta era un lucru foarte rău, şi mai rău era faptul că aproape jumătate din numărul disciplinelor de studiu erau predate în limba rusă, pe care eu nu o cunoşteam decât foarte puţin, în timp ce toată bibliografia recomandată era, şi ea, în limba rusă (literatura de specialitate editată în România era practic interzisă, deşi prin viu grai nimeni nu pronunţa astfel de interdicţii). Erau câţiva lectori evrei care predau destul de bine în limba rusă (de ex., Mirkind, Enghelgardt ş.a.), dar folosul din contactul cu ei era minim, tocmai pentru că nu înţelegeam tot ce spuneau şi nu puteam pune întrebări şi discuta despre ceea ce ne interesa. Seminariile erau, după modul de desfăşurare, simple lecţii şcolăreşti, ba încă mai schematice şi mai plictisitoare: studenţii răspundeau după notele sumare şi în general superficiale luate la prelegeri, şi după manuale care, fie că erau în rusă şi deci neaccesibile în totalitate, fie că erau traduse într-o română aproximativă, confuză, care le ştirbea relevanţa. Pe tot parcursul anilor de studii, nu am văzut să se fi organizat vreodată la un seminar o prezentare critică a unei monografii, nişte discuţii pe marginea unor articole ştiinţifice – fie tematice, fie istoriografice sau de analiză a izvoarelor istorice – ori dezbateri pe marginea unor documente istorice, a unor chestiuni şi fenomene controversate, în sfârşit, nu am asistat la vreun schimb de păreri asupra unor opere artistice care ar fi avut ca motiv subiecte istorice (romane, filme, piese de teatru, tablouri, sculpturi etc.). Într-un cuvânt, ceea ce îi lipsea cu adevărat învăţământului istoric universitar de atunci era specializarea, asta însemnând, mai întâi, conştientizarea profundă a specificului istoriei ca ştiinţă şi, în al doilea rând, ataşarea viitorului specialist de acea disciplină de studiu şi de acel compartiment concret şi precis din domeniul foarte larg al ştiinţelor istorice, care îi erau studentului mai interesante, mai accesibile şi care, odată însuşite, îi puteau asigura o solidă competenţă profesională. Din această cauză, la ieşirea din universitate, tânărul dispunea de o sumă de cunoştinţe, dar nu era adevărat specialist într-un domeniu concret de activitate. Iar dacă cineva m-ar fi întrebat, îndată după absolvirea universităţii, ce specialitate aveam, nu mi-ar fi trecut prin cap să spun că aceasta era istoria, aşa cum stă scris în diploma mea de studii. Mai degrabă aş fi strâns din umeri, întrebându-mă eu însumi dacă aveam cu adevărat vreo specialitate. Problema cea mai mare a vechiului sistem de învăţământ universitar, în orice caz a celui din Moldova, aflat în retard faţă de centrele ştiinţifice şi culturale ale fostei U.R.S.S. sau cele din România, ca să nu mai pomenim de situaţia din Occident, este relaţia studentului cu cartea, adică cu literatura de specialitate şi cu sursele de informaţie în general. Aşa cum am menţionat mai sus, studenţii moldoveni nu aveau literatură în limba română; pe atunci chiar istoricii moldoveni nu-şi scriau lucrările de specialitate în limba maternă, în timp ce literatura din România nu era recomandată, ceea ce înseamnă că era interzisă. De altfel, pentru a nu fi învinuiţi de naţionalism românesc, studenţii, dar chiar şi cei mai mulţi dintre profesori, preferau să neglijeze literatura de peste Prut. În plus, nimeni, nici în cadrul instituţiilor superioare de învăţământ şi nici în acela al imensului aparat de educaţie ideologică al partidului, nu-şi punea sarcina să-i atragă pe tineri spre carte, să-i înveţe să lucreze cu ea, să le cultive gustul pentru citit şi să-i facă să înţeleagă că informarea permanentă trebuie să fie principala lor preocupare. Din cauza faptului că nimeni nu-şi asuma o responsabilitate în acest sens, majoritatea studenţilor citeau foarte puţin sau chiar nu citeau deloc, mulţumindu-se, şi la seminarii, şi la examene, cu notiţele luate la prelegeri. Drept urmare, foarte puţini dintre ei frecventau bibliotecile cu regularitate, iar cei care mai citeau şi altceva (de ex. literatură artistică, reviste de cultură şi de popularizare a ştiinţei, presă etc.), erau cu totul rari. În această privinţă, lucrurile nu au evoluat spre bine nici în deceniile care au urmat după studenţia mea, iar în pragul noului mileniu apropierea studentului de carte a întâmpinat un alt obstacol serios: computerul.
În ultimul an al studenţiei mele, 1968-’69, habar nu aveam ce urma să fac după încheierea studiilor. Pe cei mai mulţi tineri care nu făcuseră militărie până la universitate, îi aştepta serviciul ca ofiţeri în slăvita armată sovietică, după care, dacă nu rămâneau acolo, se întorceau la vatră pentru a lucra ca profesori de istorie în şcoală sau în aparatul ideologic al partidului din mediul rural. Şi doar câtorva indivizi mai norocoşi li se rezerva privilegiul de a merge la „aspirantură” sau de a fi luaţi la anumite catedre ca asistenţi. Mie, chiar dacă aveam rezultate destul de bune la învăţătură, nu-mi zâmbea o astfel de perspectivă. Recomandarea pentru continuarea studiilor sau pentru angajarea la catedră era valabilă doar pentru membrii de partid, deşi erau şi destule abateri, dar numai pentru cine trebuia, adică pentru odraslele înalţilor funcţionari de partid şi de stat, ale titraţilor mai influenţi din universităţi ş.a. Eu nu intram în niciuna dintre aceste categorii. Pe deasupra, eram bănuit, fără să fi fost invocate vreodată dovezi incendiare, că aş fi avut simpatii faţă de cultura română şi istoria românilor, în general faţă de români şi România, ceea ce era interpretat, desigur, ca o atitudine antisovietică. În aceste condiţii să cer o recomandare de la Consiliul Facultăţii nici nu-mi trecea prin gând, ştiind prea bine că, pur şi simplu, nu aş fi fost luat în serios. Ba mai mult, aş fi fost întrebat cu suspiciune de ce mă eschivez de la serviciul în armata sovietică. Deci nu-mi rămânea decât să las evenimentele să curgă de la sine.
În penultimul semestru, când ne pregăteam să mergem la practica pedagogică prin şcoli, la căminul nostru de pe strada Ismail îşi face apariţia un omulean care întreba ba pe unul, ba pe altul dacă nu ar vrea să meargă în raionul Călăraşi să lucreze învăţător de istorie într-o şcoală. Cineva l-a adus la mine, pe motiv că eu aş fi fost „cam din părţile acelea”. Omul era un bărbat înalt, îmbrăcat aşa cum se obişnuia pe atunci în mediul intelectual: costum bun la doi nasturi, foarte curat şi bine călcat, cămaşă albă, cravată, pantofi negri bine aranjaţi. Avea o chică deasă, bine îngrijită, dată peste cap, şi un chip niţel alungit, dar plăcut şi inteligent. M-a surprins însă cel mai mult limba cizelată pe care o vorbea. Se numea Vladimir Ciburciu şi era şeful secţiei raionale de învăţământ din Călăraşi. Mi-a propus să mă duc învăţător de istorie în şcoala de opt ani din satul Căbăieşti, care se învecina cu baştina mea, Găureni, asumându-mi, totodată, şi funcţia de şef de studii al acelei şcoli, mai bine zis de director, întrucât cel care ocupa această funcţie nu prea dădea pe la şcoală. Nu aveam de ce să refuz: îmi plăcea şi aventura unei escapade de câteva luni într-un sat uitat de lume, şi nu-mi displăcea nici posibilitatea de a câştiga şi nişte bani ca să-mi cumpăr câte ceva de îmbrăcat, că eram goluţ de tot. Am fost anunţat că la Căbăieşti nu era nici învăţător de franceză, şi dacă aş putea... Nu aveam cum să-mi asum şi o astfel de povară, dar am zis că ar putea face faţă acestei sarcini un coleg de-al meu, pe nume Gheorghe Bologan, împreună cu care frecventam lecţiile de franceză ale doamnei Sudacevskaia. Zis şi făcut. M-am întors a doua zi cu prietenul meu, care şi-a luat ordinul de numire ca învăţător de franceză, după care ne-am înfăţişat la Căbăieşti. Nu voi povesti odiseea noastră din timpul cât am făcut operă pedagogică în fundătura aceea, dar trei lucruri văzute sau petrecute acolo mi-au rămas bine întipărite în minte pentru totdeauna: noroiul prin care înotam cu mare greu spre şcoală până au dat îngheţurile, apoi alcoolismul care făcea ravagii printre oamenii din sat, în general oameni interesanţi şi cumsecade, inclusiv printre învăţători, şi altul, complet diferit, lungile ore de iarnă petrecute în doi pe când stăteam în gazdă la o rudă de a mea, pe linia maternă, moş Simion Budăianu, citind felurite lucruri, de cele mai multe ori proaspete scrieri literare, împărtăşindu-ne impresiile din cele citite, dar mai ales ajutându-l pe Ghiţă, învăţător şi elev silitor, să se pregătească pentru lecţiile sale de franceză. Dar nu am putut uita nici acest amănunt: moş Simion, fratele bunicii mele Vasiliţa, era un personaj cu totul aparte în mediul acela – vin bea puţin, muncea mult, cânta deosebit de frumos, aşa încât Ghiţă era pur şi simplu fascinat de el, şi ne povestea seară de seară drama incredibilă a supravieţuirii sale în înfiorătoarele lagăre siberiene pentru prizonieri de război, dramă care se petrecea exact în vremea când sora sa Vasiliţa, aflată împreună cu fiul ei mai mic Vasile, se zbătea între viaţă şi moarte într-un lagăr de deportaţi de lângă Irkutsk.
Examenele de stat, sau de licenţă, cum se zice acum, aveau să-mi aducă o surpriză nebănuită. După primul examen, la istoria U.R.S.S., considerată principala disciplină de specializare, preşedintele comisiei de examinare, Boris Constantinovici Vizer, m-a întrebat dacă nu aş dori să merg la aspirantură; avea nevoie de un aspirant, mai bine zis, de un viitor cercetător pentru sectorul pe care îl conducea în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, şi dorea să şi-l aleagă el singur, nu să-i fie trimis din partea decanatului sau a Consiliului facultăţii. Producea, chiar de la prima vedere, impresia unui bărbat independent şi hotărât, dar totodată atent şi înţelegător faţă de alţii. Chipul său expresiv, parcă tăiat în piatră, luminos şi cald, privirea ascuţită, fruntea înaltă şi lată, părul rar, niţel încărunţit, dat peste cap, dar mai ales corpul ce părea să fi fost cioplit din tulpina unul copac viguros mă făceau să cred că aveam în faţă un personaj în care puteam avea toată încrederea. Şi acea impresie şi-a găsit ulterior justificare. Dar până îmi făcu el propunerea şi până a mai asculta şi părerea mea, avu loc ultima şedinţă a Consiliului facultăţii, la care se luase decizia privind recomandările cu nominalizări pentru aspirantură, în care, bineînţeles, numele meu nu figura. Vizer făcuse alegerea, însă pe atunci formalităţile erau mai tari decât legile, ceea ce însemna că dacă pentru prezentarea actelor la aspirantură recomandarea facultăţii era obligatorie, peste asta nu se putea trece nicicum. Decan era transnistreanul Afanasie Vasilievici Repida, un tip foarte original, care cu timpul devenise o adevărată legendă: josuţ, negricios, cu mutră de şoricel, mereu cu ţigara în gură, comediant talentat, profesor slab şi om dintr-o bucată. Nu ştiu dacă Vizer a încercat să rezolve cu el problema mea, dar, cu siguranţă, a vorbit cu soţia acestuia, Lucheria, care lucra la Academie în sectorul condus de el şi care avea destulă influenţă asupra decanului pentru a-l convinge să strecoare post-factum şi numele meu printre cele care fuseseră nominalizate pentru aspirantură, aşa că, sub aspect formal, drumul într-acolo îmi fusese deschis. Fiindu-mi permis, astfel, accesul la continuarea studiilor în Academie, îmi rămânea să mă pregătesc pentru admitere. Urma să susţin trei examene şi să prezint un referat ştiinţific. Nu aveam nici timp şi nici dorinţă să scriu acel referat; am luat textul lucrării de diplomă (de licenţă) a unuia dintre colegii cei mai puţin înfrăţiţi cu cartea (I. Sitari), pe care acesta îl şterpelise sau îl cumpărase de la laboranta unei catedre (se pare că nu îl obţinuse cu bani, ci cu altceva), l-am refăcut puţin în corespundere cu cerinţele pentru referat, apoi cu ajutorul unei amante de ocazie a unui alt coleg, dactilografă la Casa Presei, am reuşit să-l culeg, după care l-am prezentat pentru admitere. Examenele au avut loc în septembrie şi au decurs destul de bine. După rezultatele examenelor, se părea că am fost preferat, faţă de alţii, doar în baza cunoştinţelor cu care i-am convins pe examinatori, dar unii pretendenţi ar fi zis că am ieşit învingător numai datorită susţinerii lui Vizer. Mai târziu, când deja făceam parte, ca aspirant, din Institutul de Istorie, Mihail A. Muntean, unul dintre cercetătorii cei mai buni ai Institutului, care ulterior va pleca pentru totdeauna la Moscova, avea să-mi spună deschis că, fără Vizer, nu aş fi ajuns niciodată la Academie, numai că el avea în vedere cu totul altceva şi anume hotărârea conducătorului meu de a depăşi cu orice preţ piedicile formale sau de ordin politico-ideologic care stăteau în calea accesului meu în această instituţie, lucru care, de altfel, îmi era cunoscut. Admiterii mele în aspirantură se opunea, în primul rând, directorul Institutului de Istorie, I. G. Budak. Apoi, la scurt timp după ce fusesem admis la aspirantură, se prezentase la conducerea Academiei un profesor de la universitate, pe nume S. K. Brâseakin, exemplar tip de şovin rus, care în numele, chipurile, al întregului colectiv profesoral al Universităţii, exprima protestul că, în persoana mea, la Academie fusese primit un periculos naţionalist român. Era o declaraţie şocantă, în urma căreia persoana vizată trebuia ori să plece de bună voie, ori să fie dată afară. Mie însă nu mi s-a întîmplat nimic altceva decât sporirea vigilenţei organelor de securitate faţă de mine, ceea ce aveam să constat în permanenţă atât cât m-am aflat la Academie, dar şi după aceea. Nu încape îndoială că, şi de data aceasta, Vizer şi-a riscat locul şi cariera ca să mă salveze, cum avea să o facă de câteva ori şi mai târziu.
De fapt, la examenele de la Academie, din septembrie 1969, nu veneam direct de la universitate, ci din şcoală, unde fusesem trimis, conform repartizării făcute de Ministerul Învăţământului încă înaintea examenelor de stat. Aceasta era regula pentru toţi cei cărora nu le fuseseră rezervate oportunităţi de afirmare mai mari, de exemplu trimiterea la aspirantură, angajarea la catedre, în instituţii ştiinţifice sau în aparatul de partid şi de stat. Bineînţeles, cei mai nedreptăţiţi erau tinerii de la sate, care în general erau forţaţi să revină, ca specialişti, în acelaşi mediu. Din această cauză, după examene, trebuia să mă întorc la lucru în şcoală, unde urma să aştept hotărârea Prezidiului Academiei, în baza verdictului comisiei de examinare. Prin repartizarea care se făcuse de către Minister, eu fusesem trimis la şcoala medie din Rădeni, raionul Călăraşi. M-am prezentat directoarei, o femeie zdravănă cu o înfăţişare niţel crispată, dar plină de lumină şi de îngăduinţă, care, după ce s-a uitat la diploma mea, mi-a zis: – Măi băiete, nu ai tu ce căuta în satul ista al nostru. Tu ori trebuie să-ţi continui studiile, ori altceva... M-am dus la Călăraşi, direct la Ciburciu şi i-am povestit ce-am păţit. El a izbucnit într-un hohot de râs care a durat destul de mult, apoi, devenind serios, dar numai pe jumătate, m-a liniştit cam aşa: – Dacă nu au vrut să te primească la Rădeni, s-ar putea să-ţi găsim un loc chiar aici în oraş. Se pare că sunt ore de istorie la şcoala nr. 1. A telefonat la şcoală, a vorbit cu directorul Pavel Spânu, care i-a confirmat că erau ore, după care i-a spus acestuia că-i trimite chiar atunci un proaspăt absolvent al universităţii. Spânu, un bărbat înalt, spătos, chel, cu un smoc rar de păr încărunţit în vârful capului, cu faţa mare dominată de un nas formidabil, cu ochii holbaţi şi adânciţi sub fruntea bombată, mă primi cu blândeţe, şi, în timp ce mă mai întreba câte ceva fără mare interes, întocmi pe loc ordinul de angajare ca învăţător de istorie, după care, dându-mi drumul, îmi aminti să fiu prezent cu trei zile înainte de 1 septembrie la şedinţa consiliului pedagogic al şcolii, unde voi lua cunoştinţă şi de orarul lecţiilor. I-am spus că la 1 septembrie urma să plec la examenele de admitere la aspirantură. Mi-a răspuns că va ţine cont de această veste, dar că, dacă nu voi avea un document oficial care să confirme plecarea la examene, atunci nu voi putea lipsi de la lecţii. Am luat legătura cu secţia respectivă de la Academie care mi-a confirmat că în câteva zile voi primi invitaţia pentru examene. După ce am susţinut probele cuvenite, m-am întors la şcoala mea din Călăraşi, unde am lucrat până în noiembrie, când am primit vestea că fusesem admis la aspirantură. În mai puţin de două luni, cât m-am aflat acolo, mă îndrăgostisem de acea mică urbe de pe cursul superior al Bâcului, care avea ceva din farmecul ce se va pierde mai târziu al oraşului patriarhal îmbinând perfect modul de viaţă ţărănesc cu beneficiile şi comodităţile traiului urban: mai la margine – gospodării ţărăneşti, cirezi de vite şi turme de oi, iar mai la centru – câteva întreprinderi industriale, gara feroviară, gara auto, fel de fel de magazine, blocuri mari de locuit, frumoase clădiri administrative, şcoli, instituţii de cultură, străzi asfaltate întretăiate de ulicioare pavate cu piatră de caldarâm acum o sută şi ceva de ani. Multe lucruri frumoase mi s-au întâmplat în acea scurtă şedere a mea la Călăraşi, dar nu e locul aici să vorbesc despre ele, şi nici măcar despre prea buna mea mătuşă Valentina, care îşi avea casa chiar lângă peronul gării, unde mi-am avut şi eu lăcaşul cât am stat acolo [...].
 
 
Fragment din jurnalul în curs de apariţie Istoria istoriilor mele.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog