Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Nicolae Corlăteanu – practician şi teoretician al cultivării limbii

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Articolele, studiile şi, cu atât mai mult, eseurile / tabletele de cultivare a limbii sunt privite la noi, adesea, cu un soi absolut special de superioritate rău drapată: chipurile, autorii acestora aduc obiecţii, de cele mai multe ori mărunte, neesenţiale, de infimă importanţă, dau greşelilor o explicaţie superficială şi o apreciere negativă, nu întotdeauna convingătoare, propun soluţii de ordin dicţionăresc într-un mod didacticist, şcolăresc, textele lor fiind incolore sub aspect stilistic şi – conform opiniei acestor apreciatori – aproape inutile.
Nu credem că activitatea autorilor împătimiţi de cultivarea limbii n-ar stimula – pe ici-colo – o atare înţelegere a lucrurilor. Dar, în principiu, avem de a face cu o denigrare impardonabilă a eforturilor unor savanţi, între aceştia a unora cu o solidă experienţă în domeniu, care şi-au creat de mult un stil propriu de abordare a subiectelor de real interes practic în opera de atenţionare a unor pături cât mai largi ale societăţii asupra imperativului îmbogăţirii vocabularului şi al diversificării limbajului vorbirii şi scrierii.
De fapt, e nevoie de o înţelegere adâncă a fenomenului cultivării limbii, în scopul de a actualiza / împrospăta aspectul teoretic nici pe departe neglijabil al străduinţelor unui şir întreg de specialişti care, asumându-şi astfel evoluţia societăţii sub acest aspect, şi-au făcut un crez din consemnarea şi combaterea greşelilor de limbă atât de frecvente nu numai în comunicarea zilnică a cetăţenilor, dar şi în presa scrisă şi în cea electronică. Deşi nu este obligatoriu să începem de la Bogdan Petriceicu-Hasdeu, nu strică să pomenim aici studiile marelui scriitor şi savant enciclopedist Limba în circulaţiune, Dicţionare şi dicţionare sau, mai concret, unele afirmaţii valabile şi peste veacuri, ca, de exemplu: „Scrisul cuvântului izolat este pururi şovăitor”, deoarece „sensul particular... se cunoaşte numai în frază, în propoziţiune, în întrebuinţarea-i cea sintactică” (B. P.-Hasdeu, Opere alese, vol. II, Chişinău, Editura Cartea moldovenească, 1967, p. 255), apoi – de ce nu? – acel Dicţionar grotesc, prin care Vasile Alecsandri lua în derâdere acţiunea lingviştilor pedanţi, care abia purceseră la schimonosirea cuvintelor româneşti vechi şi curate, schimonosire care ulterior a luat proporţii îngrozitoare în limba moldo-rusească din R.A.S.S.M. şi apoi din R.S.S.M. (a se vedea câteva fragmente în V. Alecsandri, Proză, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 299-312).
Constatăm însă că, mai aproape de zilele noastre, s-au dovedit experţi perseverenţi şi talentaţi ai cultivării limbii savanţi notorii ca Iorgu Iordan (Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, ediţia a II-a, Bucureşti, 1947; Problemele limbii literare. Pentru cultivarea limbii, „Gazeta literară”, nr. 7, 1955, p. 1; Cultivarea limbii, „Limba română”, Bucureşti, nr. 5, 1956, p. 5-12; Note de cultivare a limbii, „Limba română”, Bucureşti, nr. 1, 1961, p. 45-47, ş.a.), Alexandru Rosetti (Despre unele probleme ale limbii literare, Bucureşti, 1956), Alexandru Graur (Limba corectă, Bucureşti, 1963; Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968; Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, 1982), Boris Cazacu (Studii de limbă literară. Problemele actuale ale cercetării ei, Bucureşti, 1960), Gavriil Istrate (Limba română literară. Studii şi articole, Bucureşti, 1970), Valeria Guţu-Romalo (Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, 1972) ş.a. Am scris „ş.a.” nu pentru că am minimaliza importanţa unor articole publicate la Chişinău în anii şaizeci, fără să ia amploarea şi dimensiunile – cantitative şi, evident, calitative – ale studiilor bucureştene sau ieşene, lucru de la sine înţeles în contextul condiţiilor social-politice şi culturale din Basarabia postbelică. Articolele, studiile, eseurile şi tabletele de cultivare a limbii ale autorilor chişinăuieni au constituit din start un foarte binevenit semnal de alarmă pentru sporirea grijii faţă de aspectul vorbit şi de cel scris al limbii române din republică, numită atunci – din considerente ideologice comuniste – „moldovenească”. Pionierul acţiunilor de cultivare a limbii vorbite la est de Prut a fost academicianul Nicolae Corlăteanu. Cu toate că atenţia acordată dezvoltării fireşti a limbii i-a fost caracteristică de la începutul activităţii, de exemplu – de la articolul cu titlul semnificativ Pentru cultura limbii moldoveneşti („Moldova Socialistă”, 1946, 21 iulie), o adevărată cotitură în creaţia savantului – sub aspectul care ne interesează aici – a constituit-o articolul Ce este cultivarea limbii?, publicat iniţial în revista „Nistru” (nr. 1, 1961, p. 3-8). Acest text al autorului a pus temelia preocupărilor lui constante pentru problemele de cultivare a limbii române, fără – desigur – ca glotonimul necesar să fie indicat în articole, studii, eseuri şi tablete ca Măiestria scriitorului şi problema cultivării limbii („Nistru”, nr. 8, 1963, p. 145-151), Să cultivăm limba literară („Cultura Moldovei”, 21 martie 1963), O problemă arzătoare (Cultivarea limbii) („Moldova Socialistă”, 22 februarie 1963), Cultivarea limbii şi şcoala („Învăţătorul Sovietic”, nr. 8, 1966, p. 31-35) ş.a. Demne de a fi menţionate sunt două rubrici permanente ale distinsului lingvist: Limba noastră („Femeia Moldovei”, 1975-1981) şi Ca o vatră – limba noastră („Femeia Moldovei”, 1982-1986). Şi nu este deloc de prisos consemnarea faptului că în anii ’90 academicianul Nicolae Corlăteanu a îmbrăţişat cu toată ardoarea sufletului glotonimul limba română pentru limba vorbită şi scrisă la est de Prut, cu începere din 22 august 1991, când a publicat eseul Vorbirea vie şi ortografia în revista bucureşteană „România literară”. În fine, ar fi totalmente greşit să nu amintim în acest context interviurile M-am străduit ca ideea unităţii lingvistice moldo-române să fie mereu prezentă, în forme, bineînţeles, acceptabile în vremurile de grea cumpănă şi Atribuirea denumirii de limba română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui, tipărite iniţial în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară” (nr. 4, 1990, p. 64-73 şi, respectiv, nr. 1, 1995, p. 65-72) şi incluse ulterior în volumul antologic postum al lui Nicolae Corlăteanu Testament. Cred în izbânda limbii române. Studii. Comunicări. Memorii, Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Biblioteca revistei „Limba Română”, Chişinău, Tipografia Serebia, 2010.
Dar să revenim la subiectul principal al articolului nostru – o încercare de teoretizare a cultivării limbii. Vorba e că la un moment dat ne-a interesat o definiţie ştiinţifică oarecum oficială a acelei branşe a lingvisticii, care se numeşte cultivarea limbii sau, după alţi autori, cultura limbii. Una în linii mari satisfăcătoare poate fi găsită în Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 – „acţiune care are ca scop semnalarea, analiza şi combaterea abaterilor de la scrierea şi rostirea cuvintelor” (p. 474). Dar ne-am propus să căutăm şi surse propriu-zis lexicografice, în care să desluşim cu mai multă claritate caracterul specific şi definitoriu al compartimentului lingvistic în discuţie. Am realizat însă că tocmai scrierile eminentului lingvist Nicolae Corlăteanu, dintre care am enumerat anterior numai câteva, au stat la baza unei culegeri colective de articole privind cultivarea limbii, editată în anii ’60 ai secolului trecut în vreo 10 fascicule. Volumul Cultivarea limbii, din 1961, se deschide cu studiul Domniei Sale Ce este cultivarea limbii? În chiar primele alineate ale acestuia autorul face deosebirea cuvenită între limba naţională şi cea literară („Limba literară este forma cea mai aleasă şi mai îngrijită a limbii naţionale”, p. 3). În nemijlocită continuare academicianul Corlăteanu punctează câteva semne particulare – şi definitorii! – ale cultivării limbii: „Din mulţimea de cuvinte, expresii, construcţii, care se află în limba comună, se aleg doar unele mijloace lingvistice, cele mai expresive, mai potrivite pentru redarea unui conţinut. Ceea ce caracterizează, mai ales, limba literară este stabilirea, propagarea şi respectarea unor anumite reguli, anumite norme literare. Acestea pot fi norme fonetice, lexicale sau gramaticale...” (p. 4). După o explicare sumară şi exemplificarea normelor enumerate, autorul scrie tranşant, cu o claritate deplină: „Cu ajutorul normelor se caută a se ajunge la o unificare a limbii literare, care trebuie să aibă un caracter unitar şi să fie înţeleasă de toţi...” (ibidem).
O atare limbă – unificată, exemplară – e aceea care exclude localismele, regionalismele, dar şi calchierile necugetate, pronunţările greşite, schimonosirile comise în scris ş.a. „A ne cultiva limba înseamnă, subliniază academicianul Corlăteanu, a folosi cuvinte şi construcţii vii, expresive, în stare să redea gândul sau simţământul pe care voim să-l exprimăm” (p. 5).
Chiar pactizând cu politica de proslăvire a limbii ruse, autorul nu scăpa din vedere esenţa problemei – „noi trebuie să luptăm mereu pentru dezvoltarea şi înflorirea limbii moldoveneşti, ca ea să fie cât mai bogată, mai cuprinzătoare şi mai expresivă” (p. 8).
Referindu-se la „ţelurile principale pe care le urmăreşte cultivarea limbii”, Nicolae Corlăteanu pomeneşte şi „formarea şi dezvoltarea simţului limbii la toţi vorbitorii” (p. 8).
Articolul-program Ce este cultivarea limbii? constituie o încercare foarte binevenită de teoretizare a principalelor componente ale acestui domeniu important al ştiinţei literare, care până la momentul respectiv al evoluţiei acesteia nu se învrednicise de o atenţie constantă din partea lingviştilor est-pruteni. Meritul academicianului Corlăteanu este cu atât mai mare, cu cât în fasciculele următoare ale culegerii colective Cultivarea limbii Domnia Sa îşi propune completarea şi aprofundarea sensului noţiunii de cultivare a limbii. În chiar Cultivarea limbii 2, din 1962, autorul afirmă că „printre principiile de bază ale limbii literare pot fi numite şi stabilirea, propagarea şi respectarea anumitor reguli, cunoscute sub termenul norme literare” (p. 10). Observaţia capătă importanţă, mai ales, când în limbă există „două sau mai multe cuvinte, forme sau expresii dintre care numai una este recomandabilă” (p. 12). Autorul citează formele de plural „mânji sau grumaji”, încurajând răspândirea formelor de tipul mânzi, grumazi, care „sunt în corespundere cu tendinţele istorice de dezvoltare a limbii noastre... La origine în componenţa lor fonetică era africata dz, care acum a evoluat în z. De aici şi alternanţa z-zi (grumaz, mânz – grumazi, mânzi. Comp. şi cuvintele de origine latină: lucrez-lucrezi, solz-solzi ş.a.” (p. 12).
Pentru a nu lăsa loc de îndoială, savantul constată în continuare: „Cu totul alta e situaţia în cuvintele harbuz, obraz, treaz, viteaz ş.a.”, toate de origine slavă, în a căror componenţă fonetică nu se află africata dz, ci fricativa z, care alternează cu j (harbuji, obraji, treji, viteji ş.a.m.d.).
După ce se referă succint la „unele norme morfologice”, la „chestiunile de rostire corectă şi la cele de scriere dreaptă” (normele ortoepice şi ortografice) şi la normele care tratează îmbinarea, reunirea cuvintelor în propoziţie, adică la „norme lexicale şi semantice”, Nicolae Corlăteanu subliniază că „un rol însemnat trebuie să-l joace cultivarea limbii în cazurile de paronimie, adică atunci când două cuvinte se apropie foarte mult din punct de vedere fonetic (fără a se identifica foneticeşte), dar se deosebesc radical prin semantica lor” şi dă drept exemplu verbele a (se) dezbăra şi a (se) dezbăiera (p. 13), pentru ca să conchidă că „cel ce se ocupă de cultivarea limbii trebuie să aibă în grijă curăţirea ogorului lingvistic de tot ce amestecă la o exprimare corectă, adecvată a gândurilor şi sentimentelor vorbitorilor” (p. 14).
De la o fasciculă a culegerii citate la alta academicianul Corlăteanu lărgeşte şi aprofundează conţinutul termenului cultivarea limbii, în 1963 consemnând primele succese obţinute de cultivatorii de atunci ai limbii noastre şi trasând unele perspective ale domeniului. Scris în colaborare cu colegul Ion Mocreac, articolul Cultivarea limbii la etapa actuală se încadrează într-o serie întreagă de publicaţii apărute în U.R.S.S.-ul de atunci, adică s-a pomenit pe un val de îngrijorări, iniţiative şi realizări în domeniul cultivării limbii ruse. De aici – credem – o îndrăzneală binevenită a autorilor de a elogia nu numai institutul de profil de la Academia Moldovei, dar şi unele ziare şi reviste care inserau în paginile lor rubrici de cultivare a limbii „moldoveneşti”, radioul şi televiziunea republicane care puneau pe post emisiuni de popularizare a cunoştinţelor lingvistice. Nu lipseşte obiecţia că rubrica de cultivare a limbii din revista „Limba şi literatura moldovenească” „în ultima vreme a început să lâncezească”, urmată de îndemnul că „această rubrică urmează să-şi învioreze activitatea, publicând diverse materiale cu înclinaţie practică, în care s-ar pune în discuţie probleme arzătoare de limbă sub aspectul cultivării ei” (Cultivarea limbii 3, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1963, p. 6-7). Mai mult, autorii par să decreteze autoritar: „Chestiunile de cultivare a limbii trebuie să se afle în centrul atenţiei gazetelor şi revistelor republicane” şi să-i îndemne pe redactorii acestora să înţeleagă că „o formă operativă de propagare a normelor limbii literare ar fi rubrica «Răspuns la întrebările cititorilor» care s-ar putea organiza în paginile gazetelor şi revistelor diverse, dar mai ales în publicaţiile pentru învăţători” şi vorbeau despre eventualitatea „unui profund studiu ştiinţific al chestiunilor de cultivare a limbii scrise şi orale, a propagării normelor literare stabilite, a unui control referitor la întrebuinţarea corectă a cuvintelor, formelor, construcţiilor, precum şi a sistematizării propunerilor privitoare la îmbogăţirea normelor ortoepice...” (p. 7).
În fine, Nicolae Corlăteanu şi Ion Mocreac subliniau că „existenţa limbii literare şi stabilirea normelor ei, propagarea acestor norme pe calea cultivării limbii presupune un înalt nivel cultural şi lingvistic şi trebuie să preocupe nu numai anumite persoane sau chiar grupuri de persoane”, că „majoritatea sau chiar întregul colectiv de vorbitori ai unei limbi urmează să folosească atât oral, cât şi în scris modelele de limbă, formele ei literare” (p. 8).
Este lesne de înţeles că cele mai multe constatări, obiecţii şi sugestii din articolele de atunci ale academicianului Corlăteanu par a fi tot atâtea lămuriri şi îndemnuri la acţiuni concrete care se cer formulate şi azi în faţa celor care afişează pomenita de noi mai devreme superioritate rău drapată faţă de eforturile savanţilor contemporani de a contribui la cultivarea limbii române. Altfel zis, constatările, obiecţiile şi îndemnurile Domniei Sale, la care ne-am referit inerent fugitiv, rămân actuale şi în prezent, chiar dacă limba română literară din Republica Moldova a evoluat enorm faţă de nivelul ei din anii ’60. Limba noastră se confruntă, pe deasupra, cu probleme noi în contextul social-politic şi economic actual, unele generate – paradoxal? – de fapte eminamente pozitive, ca apariţia posturilor de radio şi televiziune independente, cărora e de-a dreptul jenant să li se propună, de exemplu, inaugurarea unor rubrici de cultivare a limbii sau a unor dialoguri cu cititorii în probleme de limbă şi literatură. În condiţiile pauperizării profunde a cetăţenilor aşa-zişi simpli, dar şi a cadrelor din învăţământ şi din alte domenii, problemele evoluţiei normale a limbii noastre nu sunt mai puţine şi mai simple decât odinioară. Tocmai de aceea ne pomenim marcaţi adânc de gândul că academicianul Nicolae Corlăteanu ne-a lăsat, prin articolele citate, nu doar o seamă de articole şi eseuri de explicare relativ simplă (ca pentru cititorii revistei „Femeia Moldovei”) a unor cuvinte şi expresii, dar şi o încercare, destul de reuşită pentru anii ’60, de teoretizare a cultivării limbii ca domeniu specific al ştiinţei lingvistice, ba chiar şi un început de program concret de realizare a câtorva prevederi stringente ale unui arhinecesar program nou de cultivare a limbii noastre, bine gândit de specialiştii din domeniu şi implicând realmente factorii decizionali ai statului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog