Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANTROPOLOGIE LINGVISTICĂ

Limbajul mâinii – cartea de morală a fiinţei umane

Doina BUTIURCA

Alte articole de
Doina BUTIURCA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Limbajul mâinii a fundamentat primul îndreptar de etică a fiinţei umane pe scara evoluţiei sale, prima carte de cunoaştere şi autocunoaştere şi, mai ales, de exprimare a personalităţii: latinii exprimau starea de mistică înălţare prin „attingere caelum digito”; românii îşi reprezintă sentimentul de absolută beatitudine prin „a fi în al nouălea cer”. Echivalentul latin al expresiei îl regăsim la începutul mileniului III în limba italiană – „toccare il cielo con un dito” (a fi în culmea fericirii) etc. Nucleul originar al conduitei morale se grefează pe reprezentările oferite de „mână” şi „deget” – care au constituit primele modele conceptuale în dinamica evoluţiei antropologice din câteva considerente:
1. în calitate de denominator semantic prototipic, „mână” are toate condiţiile necesare unei expansiuni metaforice:
– are o reţea de elemente structurale: palmă, deget, falangă, braţ, cot etc.;
– posedă un potenţial de acţiune maxim;
– posedă un potenţial cognitiv-semnificativ pentru etapa de început, arhaică a ştiinţelor (degetele reprezintă domeniul-sursă al sistemului decimal);
– are două caracteristici care permit definirea condiţiei ontologice a fiinţei: opoziţia şi reciprocitatea;
2. în calitate de „material” empiric, mâna este „sediul” tuturor experienţelor fundamentale / obiective / concrete, definind o gamă infinită de experienţe observabile, măsurabile, logic trăite etc.
În expresiile idiomatice, sentimentul comuniunii cu universul cunoaşte cele mai profunde forme ale trăirii, fără limite artificial impuse între fiinţa umană şi Marele Tot. De aici îşi trage seva conceptualizarea unui sentiment / a unei atitudini. Strămoşii noştri reflectau asupra relaţiei dintre propria fiinţă şi lume, utilizând în locul termenilor abstracţi echivalenţii: „limitarea cunoaşterii”, „gratuitatea” unui act era definită prin „a căuta marea cu degetul”, iar „credibilitatea”, „integritatea morală” a fost conceptualizată prin „a pune degetele în foc”, „a pune mâna în foc” pentru cineva. Se observă, din exemplele date, cum analogia devine instrumentul fundamental în conceptualizarea noţiunilor ce definesc acest prim nucleu al cunoaşterii, iar „deget” – „mână” – pattern-ul conceptual. Numeroase sunt modelele conceptuale dezvoltate de „mână”, însă în studiul nostru ne vom ocupa de două dintre acestea, în mod special (celelalte două au constituit obiectul studiilor noastre anterioare).
Modelul: trăsăturile de personalitate sunt asemenea coordonării / non-coordonării mâinilor – este cvasiuniversal. „Nu ştie stânga ce face dreapta” este reprezentarea analogică a lipsei de coordonare. Ideea de neîndemânare, de greşeală se exprimă prin metafore de tipul: rom. „a da cu stângu-n dreptu’ ”, rom. „a călca cu stângul” etc. Modelul metaforic al gândirii liniare trimite la experienţa fundamentală a fiinţei umane – experienţa „stângii”: eng. „left brain thinking” (gândire lineară, cauzală, simbolică, logică); eng. „a left handed compliment” (compliment cu conotaţie negativă sau nefavorabil unei persoane) etc. Atributele specifice unui „domeniu-sursă” cum este lateralitatea stângă sunt relevante pentru reprezentări ale emoţionalului.
Utilizând metaforele lateralităţii, vorbitorul a abandonat sensurile denotative, existente, de altfel, în foarte puţine contexte (în enunţuri de tipul: Îl doare mâna. Merge spre dreapta / stânga!) şi a menţinut valorile metaforice ale „stângii” (partea slabă, fără valoare). „Stânga” ilustrează orientarea univocă a fiinţei sociale spre categorii / tipare culturale etc.
Modelul cognitiv: identitatea fiinţei umane este aceea a mâinii pe care o utilizează în activităţile sale – este relevant în antroponomastică, deşi după numărul metaforelor incluse este puţin productiv. Este o relevanţă dată fie de relaţia omului cu istoria, fie de memoria unei istorii personale etc. [am evidenţiat într-un studiu anterior una dintre sferele semantice ale acestui model: „le Gaucher” (Dictionnaire Historique de la Langue Française)].
Modelul metaforic: legile interacţiunii umane sunt asemenea relaţiilor dintre mâna dreaptă şi mâna stângă – este cel mai productiv, după numărul metaforelor incluse în expresiile indo-europene. Sistemul polimorf de reprezentări ale interacţiunii este organizat după un model binar, contrastiv, de tipul implicare-neimplicare: lat. „manum non vertere”; rom. „a nu mişca un deget” / rom. „a da o mână de ajutor” (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”), port. „dar a mão à”; engl. „notto lift a finger” / engl. „a helping hand, a lift” (o mână de ajutor) etc.
Există în limba franceză numeroase metafore somatice referitoare la ideea de ajutor, ale căror „domenii-sursă” sunt „main”, „pied”: fr. „prêter la main” (aider, favoriser, soutenir); „être entre de bonnes mains” semnifică împrejurarea că cineva poate beneficia de ajutorul unei persoane experimentate şi responsabile. Expresia datează din secolul al XIII-lea, când era cunoscută în varianta „tomber en bonne mains”. În Evul Mediu francez se utiliza enunţul „se tirer une épine du pied” unde mai mult decât nivelul lingvistic interesa ideea că cineva a depăşit o mare dificultate. „Un coup de main” este reprezentarea conceptului de ajutor concret („...de façon ponctuelle”) oferit de bunăvoie sau printr-o înţelegere prealabilă. Expresia datează de la începutul secolului al XIX-lea şi s-a impus ca metaforă a mâinii-ajutor, în relaţiile interumane. „Main-forte” este consemnată de Enciclopedia franceză ca datând din secolul al XV-lea, când desemna aportul adus de justiţie şi de forţele publice pentru menţinerea ordinii. În secolul care urmează, sintagma apare contextual, în expresii ca „tenir main forte” având sensul de „venir en aide à quelqu’un”. Forma actuală „prêter main forte” datează din secolul al XVII-lea. La sfârşitul secolului XX metaforele ajutorului funcţionează într-o reţea complexă a valorilor socioumane: fr. „enlever à quelqu’un une épine du pied”, „donner un coup de main”, „prêter main forte”, „tendre la main”(a oferi ajutorul) etc.
Modelul cognitiv: calităţile / defectele fiinţei umane sunt echivalente calităţilor / acţiunii mâinilor – însumează un ansamblu de submodele, care se referă la:
– abilitate, pricepere, cu precădere în limbile română şi portugheză: rom. „mână de maestru” (foarte abil), port. „mão de mestre”; rom. „a avea mână uşoară” (a fi priceput); rom. „mână de fier”, port. „mão de ferro”;
– stângăcie: fr. „deux mains gauches”;
– generozitate: rom. „a avea mână largă”, port. „ser mãos largas” (a fi generos);
– risipă: rom. „a lua cu o mână şi a da cu alta”; rom. „a fi mână spartă”;
– încredere: rom. „a fi mâna dreaptă”, port. „ser braço direito”;
– trăsături fizice: rom. „o mână de om” (foarte mic);
– capacitatea de a îndruma şi de a educa: rom. „a duce de mână”, rom. „a-i pune stiloul în mână”;
– sentimente general-umane: rom. „a se ţine de mână”, rom. „a strânge mâna cuiva”, rom. a sta „mână-n mână”;
– dezamăgire / regret: port. „ficar a chupar no dedo”, rom. „a rămâne sugând din deget” au sensul de a nu primi recompensă pentru un lucru făcut, a rămâne dezamăgit;
– pierdere: port. „escapar por entre dedos” şi echivalentul românesc „a scăpa printre degete”. Expresiile sunt utilizate cu sensul de a pierde ceva ce părea garantat;
– slăbiciunea omenească: port. „pôr o dedo na ferida”, it. „mettere il dito sulla piaga” rom. „a pune degetul pe rană” sunt expresii utilizate contextual, cu sensul de „a arăta” punctele slabe / slăbiciunile, „a atinge” punctele vulnerabile;
– regret / căinţă: fr. „se mordre les doigts”, rom. „a-şi muşca degetele”, expresii utilizate cu sensul de „a se căi amarnic”;
– interdicţie: arătătorul – degetul lui Jupiter – este un deget imperativ şi demascator, înzestrat cu atribute supraindividuale. Cu el îndepărtăm pe cineva (rus. „указать кому-либо на дверь” – a arăta cuiva uşa), tot aşa cum, cu mişcări repetate, chemăm pe cineva, îi indicăm locul unde să rămână. Pe o arie extinsă a Europei funcţionează o regulă a moralei comportamentale: interdicţia de a arăta cu degetul spre o persoană, spre un lucru – gestul atrăgând în mentalitatea arhaică mânia zeilor. Este o credinţă pe care o regăsim într-o expresie a poporului rus: „Не указывай на чужой двор пальцем, не указали бы на твой вилами” (Nu arăta cu degetul o casă străină, să nu îndrepte alţii furcile spre casa ta). În Anglia este interzis gestul de a arăta cu degetul o corabie care pleacă în larg / o persoană etc. din teama de-a nu se abate asupra lor nenorocirea;
– valoarea simbolică / pragmatismul: pollex digitus (Caesar), policar – degetul mare (pentru triburile bambara era simbolul puterii); index digitus (Horatius) / salutaris (Suetonius) – degetul arătător (degetul stăpânului vorbirii; simbolul vieţii pentru populaţiile dogon); medius digitus (Quintilianus), infamis sau impudicus (Martialis); medicus digitus (Plinius) sau medicinalis (Macrobius) – degetul mijlociu; minimus digitus (Plinius) – degetul mic;
– capacitatea de creaţie, în sens larg, fie că vorbim despre creaţia concretă sau abstractă, fie de cea obiectivă sau subiectivă: lat. „portus manu facti” (Cicero) – rom. „porturi create de mâna omului”; „mea manu scriptae litterae” (Cicero) – rom. „scrisoare scrisă cu mâna mea”; fr. „mettre la main à la pâte”, fr. „à voir avec leurs mains” etc.;
– iminenţă: port. „estar a dois dedos de” (a fi la două degete de...) – a fi foarte aproape de ceva, echivalentul expresiei din limba română „a fi la un pas de...”;
– libertate: rom. „a avea mână liberă”;
– limitare a libertăţii: rom. „legat de mâini şi de picioare”; port. „estar de mãos e pés atados”; rom. „cu mâinile legate”, port. „estar de mãos atadas” etc.;
– agresivitate: fr. „en venir aux main” (a se încăiera), rom. „a-i veni pe mână”;
– defecte: împrejurarea concretă a „ascunderii” naive a unui obiect în mână (făptaşul imaginându-şi că astfel îl poate însuşi fără a fi văzut de cei din jur) – s-a folosit pentru exprimarea ideii de „a fura”, în expresii ca: fr. „faire main basse”, rom. „a avea mână lungă”; port. „meter a mão”, rom. „a pune mâna pe ceva”etc. Această ultimă expresie este o moştenire latină. Cicero utiliza schema conceptuală „manus adhibere vectigalibus” [cf. „adhibere” – „a apropia ceva de ceva / a aplica / a pune” şi „vectigalibus” (cf. vectigal, alis) – dare, dijmă; încasări de stat; tribut impus unui neam învins] cu sensul de „a pune mâna pe dări / a le fura”. Redistribuind formele verbale, limbile romanice menţin echivalenţele propuse de modelul latin. Expresiile circulă paralel cu alte enunţuri metaforice: rom. „a avea degete lungi”, „a avea lipici la degete”. Diastratic şi diacronic, metaforele conceptuale ale defectelor umane au o dinamică aparte care ar merita un studiu separat.
– început şi sfârşit al manifestării: rom. „a trage prima mână”, rom. „a lăsa din mână” (cu sensul de „a începe”, respectiv „a termina o treabă”).
– justiţie: de la începuturile istoriei, omul a utilizat un cod lingvistic încărcat de metafore comportamentale şi juridice, cvasispecializate. În Evul Mediu francez, datorită faptului că anchetele privind vinovăţia unei persoane se anunţau lungi şi dificile, se prefera ca acuzaţii să fie supuşi unei încercări numite „le jugement de Dieu” (sinonim cu ordalie, n.f.). Metafora care domina jurământul în practicile indo-europene (la celţi, germani, perşi, slavi etc.) trimite la cea mai răspândită probă – cea a focului – pe care o regăsim în majoritatea modelelor judiciare: fr. „mettre sa main au feu”; it. „mettere la mano sul fuoco”; sp. „poner la mano en el fuego”; port. „meter a mão no fogo”; rom. „a pune mâna-n foc” – folosite cu sensul de a garanta pentru ceva / cineva; pe lângă expresia echivalentă – „Seine Hand ins Feuer legen” – se utilizează în limba germană contemporană sintagma „das öffentliche Urteil”, în traducere – „judecată deschisă în faţa comunităţii”; în Serbia circulă expresia „stavio bih ruku u vatru”: „a pune mâna în foc pentru cineva – a fi convins de dreptatea, de cinstea acestuia, a garanta pentru el; reflectă, indirect, vechiul obicei de a pune la încercare vinovăţia / nevinovăţia cuiva pe baza efectelor produse de arsuri când acesta lua în mână un fier înroşit în foc sau (în Occident) băga mâna într-o mănuşă de fier...” (Dumistrăcel, 2001, p. 138). Mâna este însemn regal, simbol al dominaţiei, al puterii. Diacronic şi diastratic, s-au dezvoltat expresii ca „mâna justiţiei”, „a da pe mâna justiţiei”. În Evul Mediu „mâna justiţiei” era metafora monarhiei franceze. În limba română circulă expresia „a da pe mâna justiţiei”. Sunt utilizate în diferite perioade istorice expresii ca: „a cădea în mâinile cuiva”, „cu sceptrul în mână”, „a da pe mâna cuiva”, „în mâinile inamicilor”. Diacronic, expresiile indo-europene dezvoltă în limba română numeroase variante resemantizate ale metaforei focului, care depăşesc sfera semantică a mâinii, menţinându-se în alte registre ale somaticului: „a lua foc cu gura”, „a mânca foc şi pară”, „a se jura de-i lua gura foc” (Iorgu Iordan, 1942, p. 48-49) etc.
În propensiunea spre cunoaşterea şi asumarea exhaustivă a lumii, omul a extins clasele de reprezentări – graţie analogiei – de la dimensiunea emotivă a fiinţei sale la sferele cognitivului şi ale voliţionalului, la voinţa de manifestare în istorie etc. În Roma antică, degetele exprimă voinţa, fiind implicate în acte simbolice cu un caracter predominant social: de pildă, „tollere digitum” însemna pentru Cicero „a ridica degetul” la licitaţii sau la votare. În raport cu celălalt, mai ales în contextul unei confruntări directe, lupta continuă până ce unul dintre combatanţi „ridică degetul”. Limba latină creează pe acest suport conceptual expresia recunoaşterii de a fi învins: „pugnare ad digitum”. Sunt semnificaţii care se extind, printr-un şir de corespondenţe, în cultură şi mentalitate.
 
Bibliografie
1. Angela Bidu-Vrânceanu (coord.), Claudia Ene, Silvia Săvulescu, Alice Toma, Lexic comun / lexic specializat, Universitaté de Bucarest, 2002.
2. Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe, ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Institutul European, Iaşi, 2001.
3. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
4. Claude Lévi-Strauss, Mythologiques, vol. I, Le cru et le cuit, Plon, Paris, 1998.
5. Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. I-X, Editura Librăriei Socec, 1895-1912.
 
Surse
1. A. Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 1977; ediţia a II-a, sub titlul Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 2001.
2. Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
3. Grand Larousse encyclopédique (XX Siècle), Paris, 1960-1964.
4. Petit Larousse, Dictionnaire encyclopédique pour tous, Librairie Larousse, Paris, 1967; 1970.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog