Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Ionel Teodoreanu, prozatorul-poet al copilăriei şi adolescenţei

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Prozator de largă circulaţie în perioada interbelică, alături de Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu – mari romancieri ai timpului său, Ionel Teodoreanu are totuşi, printre aceştia, un destin singular.
Născut la 6 ianuarie 1897, în „dulcele Târg al Ieşilor”, cum avea să-şi numească oraşul de baştină, în familia lui Oswald Teodoreanu, avocat de prestigiu la Iaşi, politician cu preocupări gazetăreşti, şi a Sofiei Musicescu, fiica celebrului compozitor de muzică religioasă, Gavriil Musicescu, pianistă şi profesoară de armonie la Conservatorul din Iaşi, Ionel Teodoreanu s-a format într-un mediu intelectual care i-a favorizat evoluţia ulterioară, mediu care l-a dat literaturii române şi pe Păstorel Teodoreanu (fratele mai mare Alexandru) ca poet epigramist şi prozator. La sugestia unchiului său, Laurenţiu Teodoreanu, evocat în romanul La Medelenisub numele de Herr Direktor, viitorul scriitor urmează primele două clase primare la şcoala germană de la Pitar Moş din Bucureşti.
După ce acoperă spaţiile albe ale mai multor caiete cu poeme în proză, aforisme, versuri, schiţe şi povestiri, pe care le păstrează în mare taină, Ionel Teodoreanu, la îndemnul lui Demostene Botez, se decide să publice în paginile revistei „Însemnări ieşene”, în anul 1919, mai întâi proza Bunicii, în care îşi exercitase stilul, apoi o serie de scurte poeme în proză, adunate sub titlulJucării pentru Lily. În perioada debutului are şansa să-l cunoască pe reputatul critic de la „Viaţa Românească”, G. Ibrăileanu, dar şi pe scriitorul M. Sadoveanu şi poetul G. Topârceanu. Va rămâne legat, ca şi fratele său, Păstorel Teodoreanu, de grupul adunat în jurul revistei „Viaţa Românească”.
Prin Uliţa copilăriei(1923), scriere ce a întrunit aprecierea unanimă a criticilor, marcând debutul strălucit al unui scriitor, mai mult poet decât prozator, Ionel Teodoreanu îşi afirmă talentul, originalitatea şi preferinţa pentru eroii-copii sau adolescenţi, dovedindu-se un fin cunoscător al sufletului pueril şi un veşnic îndrăgostit de copilărie. Autorul adoptă o formulă scriitoricească inedită, în care epicul este puternic dublat de liric, critica literară vorbind chiar de o „rătăcire a poetului în roman” (Şerban Cioculescu). În această ordine de idei, Pompiliu Constantinescu, care ulterior îşi va tempera elanul faţă de stilul lui Ionel Teodoreanu, menţiona: „Bucuriile mărunte, alternarea între vis şi realitate, născocirea suferinţelor imaginare şi voluptatea amăgitoare a iluziei ce pluteşte peste proza cotidiană, poezia unică dintr-o etapă a vieţii şi-au găsit în d. Ionel Teodoreanu pe cel mai distins poet în proză al generaţiei actuale”.
Anticipând ulterioara evoluţie romanescă a scriitorului,Uliţa copilăriei constituie,în ansamblu, un pre-text al Medelenilor sau, în accepţia lui Ibrăileanu, „preludiile Medelenilor”, una dintre cele mai frumoase cărţi despre copilărie şi adolescenţă, surprinse pe fundalul unei Moldove tihnite, senine şi idilice. Trebuie să menţionăm că trecerea de la nuvelă la roman, în cazul lui Ionel Teodoreanu, s-a produs lin, fără accidente, lucrându-se în acelaşi material al gamelor lirice, dar înglobând vechile achiziţii într-o mişcare epică mai largă. Ciclul este valoros prin „creaţia de atmosferă patriarhală într-un cadru de opulenţă” (D. Micu), prin poezia copilăriei şi a neliniştilor inerente pierderilor ei, a descoperirii erosului.
Copilăria, adolescenţa şi „zorii maturităţii” (P. Constantinescu) formează substanţa trilogiei: primul volum, Hotarul nestatornic (1925),constituie o monografie sensibilă şi amplă a copilăriei, al doilea, Drumuri (1926),evocă labirintul adolescenţei, iar al treilea, Între vânturi (1927), este dedicat intrării în maturitate.
La Medeleni a fost definit de criticul Mihai Ralea drept „primul roman important al generaţiei maturizate în timpul Primului Război Mondial”, reprezentând „fresca marii burghezii rurale moldoveneşti”. Deşi a apărut între anii 1925-1927, opera reflectă societatea patriarhală moldovenească de la începutul secolului al XX-lea. Însuşi autorul invocă motivaţiile care au stat la baza scrierii: „La Medeleni e titlul unei trilogii de romane închinate evoluţiei unei generaţii de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului şi a căminului patriarhal şi a căror tinereţe, după ce s-a înfruptat din Marele Război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.” Prin acest roman, Ionel Teodoreanu prefigura două universuri diferite, în care eroii îşi vor consuma destinele – unul eminamente patriarhal, cu discrete tuşe orientale, făcut „din lene, din glumă, din romantism” (Mihai Ralea), şi altul modernist, sincron cu cel occidental, reprezentat de preocupările sportive ale tinerilor, de pasiunea pentru cinematografie, automobile, lux, aspecte valorificate ulterior intens în romanele reprezentative ale lui Camil Petrescu şi în ciclul Halippiloral Hortensiei Papadat-Bengescu.
La data apariţiei, La Medelenia constituit o mare surpriză, aducând un element de originalitate în abordarea temei, în recrutarea eroilor, în scrutarea sufletelor aflate la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă. Trilogia reprezintă, în ansamblu, epopeea unei educaţii sentimentale, în centrul căreia se află trei protagonişti: Dănuţ, Olguţa şi Monica, care pendulează, aşa cum afirma Mihai Ralea, între vis şi senzualitate, ceea ce le procură o trăire euforică, descoperind frumuseţea naturii şi a vieţii. Eroii acestui univers sunt urmăriţi de la vârsta cea mai fragedă, când jocul rămâne principala preocupare, până înpragul adolescenţei şi al maturităţii, opera putând fi considerată, din această perspectivă, un adevărat Bildungsroman.
În Hotarul nestatornic,primul volum al trilogiei, sunt reactualizate atât elementele de bază ale vieţii româneşti de la ţară, în varianta ei de viaţă la moşie, cât şi cele ale mitului copilăriei eterne. Această lume ţărănească este veche, arhaică chiar, dar maiestuoasă şi plină de lumină, prelungindu-şi traseul coerenţei imanente spre fireasca unitate cu întregul cosmic. Ea este nutrită de valori imuabile, care îi conferă o armonie profund idealizată, transformând-o mai degrabă într-o fantasmă. Intuiţia subtilă a prozatorului surprinde autoritatea reală a acestui cosmos – în persoana lui moş Gheorghe, vizitiul boierului, protectorul copilăriei de ieri şi de azi. Acesta le oferă copiilor, la modul absolut, iluzia dominării debordante a întregului univers. Lumea copilăriei descrisă de Ionel Teodoreanu nu cunoaşte umbre, asperităţi, conflicte maladive, ci provoacă o neistovită fascinaţie, seducând prin atmosfera fericirii, dar şi prin învăluirea în cascade de metafore, care creează o metarealitate sub semnul inefabilului. Efuziunile lirice şi plăsmuirea poetică, plăcerea dialogului viu şi a asociaţiilor torenţiale estompează adesea filonul narativ în favoarea unor desfăşurări scenice văzute minuţios, a unui stil direct, liricizat.
Dincolo de virtualităţile lirice în care sunt surprinse realităţile unui univers paradisiac, în primul volum se conturează caracterele în formare ale copiilor care îşi petrec cele mai frumoase clipe din viaţă într-un cadru bucolic. Personajele-cheie plonjează în apele unei fantezii idilice, îmbibate de un farmec desuet, care oferă lumii ce se schimbă regretabil de repede o iluzie de echilibru. Astfel, Dănuţ, unul dintre eroii trilogiei, descins din micul univers al familiei Deleanu, este un tip prin excelenţă reflexiv, interiorizat şi timid, dar voluntar şi tenace, având vocaţia scrisului. Această pasiune îi va fi încurajată de confesorul său literar, Mircea Balmuş, care îi inoculează ideea datoriei de a construi „echivalentul literar al Medelenilor”. Romantic incurabil, cu imaginaţia fecundă, aflat mereu „în război” cu sora sa, Olguţa, contemplativul Dănuţ se visează, rând pe rând, Robinson Crusoe, trăindu-şi singurătatea pe o insulă uitată, sultan fioros, care-şi pedepseşte sora pentru că a tăiat aţa zmeului, cavaler viteaz, care-şi salvează sora de la pericole închipuite. Când situaţiile din viaţa reală contravin înţelegerii şi aspiraţiilor sale, el apelează la personajul preferat Ivan Turbincă, care înfundă în traista sa magică toţi duşmanii vizibili şi invizibili, reinstalând ordinea dorită. Eroii se pliază atât de firesc lumii plăsmuirilor fantasmagorice, încât un eveniment din contemporaneitate (războiul ruso-japonez din 1904) le oferă un bun prilej de transfigurare: unul dintre fraţi devine amiralul rus Potemkin, iar celălalt – amiralul japonez Kami-Mura. Fantezia debordantă a copilului avid să scoată lumea din tiparele unei existenţe comune nu cunoaşte limite. Mai mult chiar, înclinaţia spre joc şi vocaţia metamorfozării devine însemnul şi celor maturi (aflaţi în preajma copiilor), care acceptă legile universului infantil, copilărindu-se.
În timp ce Dănuţ e înclinat spre reverie, plonjând într-o realitate imaginată, Olguţa se distinge prin luciditate băieţească, fiind tenace, răzvrătită, deşteaptă şi autoritară, un adevărat „drac îngeresc”. Olguţa vrea să reducă viaţa reală la o lume a ei, pe care s-o domine după propriile dorinţe. De aceea se angajează în discuţii cu cei maturi de la egal la egal, îl şicanează permanent pe fratele ei pentru a-şi impune „personalitatea”, exasperează slugile prin maliţiile ei exuberante, dar denotă o afecţiune aparte pentru moş Gheorghe.
Mai puţin un personaj viabil şi mai degrabă o verigă de legătură între cei doi fraţi, Monica, o rudă mai îndepărtată a acestora, rămasă orfană la vârsta de 10 ani şi trecută sub tutela familiei Deleanu, se caracterizează prin bunătatea nativă, feminitatea diafană şi cuminţenia unei zâne coborâte din basme. Tributară unor principii morale rigide, candidă şi supusă, Monica nu-şi poate manifesta personalitatea, fiind eclipsată de cei doi fraţi.
Universul celor trei copii este tutelat de tatăl, bonomul Iorgu Deleanu, şi mama, pianista talentată Alice. Calmul domestic de la moşie este tulburat din când în când de zgomotul produs de automobilul unchiului Herr Direktor, de sunetele pianului la care cântă profesoara Olguţei, de rumoarea ce străbate de la bucătărie, unde „mama Maria”, memorabila bucătăreasă obeză, împreună cu slugile Anica şi Profira, exploatează simţurile olfactive. Cadrul social pestriţ este completat de ţăranii de pe moşie (moş Gheorghe, Oţăleanca, fiul ei Gheorghiţă).
Convingerea autorului este că tipul de viaţă socială patriarhal-moldovenească este cel mai în măsură să conserve „candorile edenice” ale copilăriei, însă, aşa cum s-a observat pe bună dreptate, La Medeleninu evoluează în logica unui roman realist „angajat” în realitatea socială, căci medelenismul nu e ancorat în experienţa socioistorică a unei clase în declin. „E un stil de viaţă, după cum bine sugerează Paul Cernat, strâns legat de experienţa unor vârste ale marilor vacanţe (copilăria, adolescenţa, prima tinereţe) aflate la «hotarul» dintre două epoci istorice. E, totodată, o emblemă a intimismului familial, pe care chiar şi lumea comunistă autohtonă l-a conservat, până la un punct”.
Estompând graniţa dintre real şi fantastic, împletind visul cu realitatea în asemenea măsură, încât cititorul glisează imperturbabil pe modul de a gândi şi de a simţi al copilului, Medelenii reprezintă o lume a fericirii, pentru că aici, şi la vârsta respectivă, pentru eroi totul e posibil şi realizabil. Lumea copilăriei, de o reală fineţe, proiectează, astfel, un univers intim şi provincial, contactul tinerilor cu realul fiind protejat de maturii familiei. Iluzia paradisului domestic va fi destrămată odată cu plecarea lui Dănuţ, ca elev intern, la Bucureşti, departe de „mediul moldovenesc”, dar şi cu plecarea în nefiinţă a bătrânului ţăran-vizitiu, ocrotitorul medelenilor. Departe de casă, Dănuţ suportă drama înstrăinării de paradisul familial, iar Olguţa trăieşte experienţa dramatică a morţii unui bunic divinizat. Zorii trişti ai limitelor copilăriei prefigurează, frenetic, sfârşitul prematur al Olguţei, dar şi istoria de peste douăzeci de ani a Medelenilor.
Aşa se face că Hotarul nestatornic constituie, în esenţă, a doua monografie importantă dedicată copilăriei în literatura noastră. Asemănător lui Creangă, dar într-un alt registru narativ, Ionel Teodoreanu creează o atmosferă mustind de ingenuitate, un univers bine conturat, cu legi şi dimensiuni proprii, în care nasc şi se edifică destine. De aici şi explicaţia titlului: Hotarul nestatornic.
Prin plonjarea în adâncul mister al sufletului copilăresc, prin redarea sugestivă a unei atmosfere poetice originale, precum şi prin substanţa organică conţinută, întâiul volum se prezintă ca o operă de valoare durabilă, organizând, într-o formă mai obiectivă, indeciziunea sufletului infantil. Nici un alt volum – din cele care urmează – nu exprimă atât de pregnant personalitatea creatoare a scriitorului, care reconstituie imaginativ copilăria şi adolescenţa, cu un realism liric spectaculos, unic în literatura română. Deşi au existat numeroase încercări de a identifica în trilogia dată propria biografie a autorului, Ionel Teodoreanu s-a opus cu vehemenţă acestui biografism pedestru. Într-o conferinţă intitulată „Cum am scris Medelenii” şi al cărei manuscris se păstrează la Muzeul Literaturii Române, scriitorul încerca să dărâme legenda autobiografismului Medelenilor, mărturisind că, de fapt, în momentul conceperii trilogiei nu era sedus de amintirea unei copilării şi adolescenţe consumate, ci „de imaginaţia creatoare, de minciuna estetică, de voluptatea ei”. Cu toate acestea, numeroşi critici, printre care şi P. Constantinescu, au încercat să identifice, drept unică sursă a trilogiei, filonul autobiografic, fapt care l-a determinat pe autor să revină, cu diverse prilejuri, asupra acestor aspecte, precizând că „Eroinele Medelenilor, Olguţa şi Monica, nu-s surorile mele; n-am avut niciodată surori. Moşia Medelenilor, în care şi în jurul căreia gravitează acţiunea, nu este şi nici n-a fost moşia părinţilor mei. Nimeni din neamul meu n-a fost proprietar de pământ. Singura moşie care a aparţinut cuiva din neamul meu nu este o moşie de pământ arabil, ci o moşie de hârtie tipărită”.
Fără a fi deci de sorginte strict autobiografică, lumea Medelenilor este totuşi extrem de reală, eroii sunt „vii”, iar gesturile lor – veridice. Liricul are un aspect halucinatoriu, dar nu reduce posibilitatea de obiectivare a paginilor din roman. Chiar şi anecdoticul se topeşte în efuziunile lirice, străbătute de fiorul nostalgiei, provocat de trecerea inexorabilă a timpului.
Cu cel de-al doilea volum al trilogiei, Drumuri, eroii cărţii întră deja în etapa adolescenţei şi trăiesc din plin toate bucuriile şi neîmplinirile vârstei. Protejaţi de averile strămoşilor, Dănuţ şi Olguţa studiază la cele mai bune şcoli. După absolvirea Dreptului, Dănuţ va fi susţinut în carieră de tatăl său, care încearcă să-i obţină un doctorat şi o catedră. Cunoaşte tribulaţiile erotice, specifice vârstei, consumându-şi elanurile adolescentine în relaţiile pasagere cu disponibila servitoare Sevastiţa, cu mediocra, dar apetisanta Rodica, cu Ioana Pallă, Adina ş.a. Detaşându-se de febrele erotice şi maturizat de conştiinţa sa estetică, Dănuţ descoperă, într-un final, frumuseţea interioară a Monicăi, fata care îi apare în toate visele ca un simbol al purităţii, nutrind de acum încolo o iubire constantă, interiorizată. Simfonie a adolescenţei, cel de-al doilea volum vizează trecerea copilului-zeu într-o altă ipostază, în care urmează să îşi afirme propria substanţă.
Capitolul final din volum, Tânărul romancier, relevant sub specia estetică a cărţii, pune în evidenţă imaginea personajului-scriitor a lui Dănuţ, înainte de utilizarea convenţiei de către Anton Holban în O moarte care nu dovedeşte nimic(1931)şi Ioana (1934). Aspectul acesta a fost trecut cu vederea de către criticii literari, deşi strategia abordată este una, eminamente, modernă. Autorul inventează pretexte literare, care permit discutarea unor probleme esenţiale privind arta narativă, condiţia personajului sau tehnica literară, definindu-şi astfel optica: „Poem şi roman, mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca în epocile evanghelice, şi totuşi acţiunea să fie situată în realitatea contemporană”. Romancierul priveşte cu ochi de critic tehnicile narative şi le discută în interiorul scrierii în manieră gidiană. Mai având de parcurs o distanţă considerabilă până la tehnica romanului în roman, Ionel Teodoreanu creează un personaj care, asemenea lui Sandu, personajul holbanian, lucrează la un roman, formulând diverse reflecţii şi sugestii referitoare la arta narativă şi urmărind să fie verosimil. Aşa cum Irina i se releva lui Sandu – „insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a o explica în întregime şi de a arunca asupra eitoată lumina de care sunt în stare” – şi Dănuţ se teme că „n-o poate plagia sau reconstitui” pe sora sa, că ar putea părea chiar „neverosimilă”. Totodată, ea îi apare lui Mircea, „mentorul literar” al lui Dănuţ, drept personajul-pivot: „Olguţa numai va da romanului energia realităţii. Fără Olguţa, romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiţă, mai mare ca dimensiune”.
Unul dintre cele mai impresionante personaje feminine din galeria literaturii noastre, Olguţa impregnează viaţa tuturor cu inteligenţa ei acidulată, relevându-şi natura deosebită – de copil şi de zeitate, în acelaşi timp –, făcând să graviteze în juru-i lumea întreagă. Considerând că, în pofida lirismului, Ionel Teodoreanu ar fi „unul dintre cei mai puternici şi mai puţin subiectivi creatori”, G. Ibrăileanu preţuia în arta acestuia tocmai creaţia de personaje, îndeosebi feminine, estimând că „Olguţa e tipul de femeie cel mai reuşit din literatura noastră şi un tip tot atât de reuşit ca şi ale lui Caragiale”.
Universul Medelenilor din acest volum mai este populat de Puiu, Tonel, enigmaticul Vania, familia Balmuş, Herr Director, care trăiesc aici ca într-o revărsare de auroră, savurând din plin farmecul acelui patriarhalism romantic din mediul moldovenesc de altădată.
În La Medeleni, romanescul anunţă o problemă mai degrabă de stil, relevând o întreagă concepţie despre literatură, care ar trebui să conţină, în accepţia scriitorului, altceva decât reflectarea frustă a vieţii cotidiene. Având efectul unei impresionante explozii epico-lirice, romanul reflectă concepţia estetică a autorului.
Dacă Ion Creangă, la o distanţă de 50 de ani, evoca în celebru-i opepopeea „copilăriei copilului universal” (G. Călinescu), Ionel Teodoreanu, în romanul La Medeleni, ne oferă epopeea adolescenţei adolescentului universal, rămânând, înainte de toate, un poet al acestei frenetice etape de existenţă. În acest sens, Mihai Ralea aprecia că „redarea psihologiei vârstei de optsprezece ani de către Ionel Teodoreanu e unică în literatura noastră şi, prin adâncimea ei, se poate considera comparativ cu marile literaturi occidentale”.
Între vânturi, al treilea volum al trilogiei, surprinde evoluţia personajelor despărţite deja de copilărie şi aflate într-un incert hotar dintre adolescenţă şi zorii unei maturităţi responsabile. Dănuţ, după iniţierea erotică bucureşteană în compania experimentatei Adina Stephano, o redescoperă pe Monica ca singura lui muză. La rândul ei, Olguţa se îndrăgosteşte de Vania Dumşa, un văr mai vârstnic, cu o biografie aventuroasă, găzduit în mai multe rânduri de familia Deleanu.
Paginile meditativ-lirice ale lui Dănuţ şi recitalul Olguţei din Chopin, Beethoven ori Bach adună efluviile iubirii lor într-o expresivă simfonie. Satisfacţiile în plan sentimental le sporesc energiile pentru cizelarea talentului lor literar şi muzical şi pentru îmbrăţişarea unor profesii cu tradiţie în familie: Dănuţ devine avocat, după exemplul tatălui, iar Olguţa se lansează în cariera didactică, asemenea mamei.
Tragedia Olguţei însă – factorul de echilibru al acestui univers paradisiac – va transforma întreaga acţiune a Medelenilorîntr-o cruce aşezată pe mormântul unei lumi apuse. Moartea Olguţei, ca singurul final verosimil al trilogiei, după mărturisirile autorului, a fost redactată cu încrâncenată durere („Olguţa trebuia să moară. Scriam dimineaţa, după-amiază, apoi mă plimbam singur printre brazii munţilor. Până atunci scrisesem repede. Câştigasem viteza de final... Ştiam sfârşitul. Îl aveam în mână. Totuşi nu îndrăzneam... Mă revoltam în faţa morţii acelei fete care-mi ţinuse tovărăşie patru ani de viaţă. Eu, omul, aş fi vrut s-o scap de moarte, şi – nu puteam. Moartea ei era ca un destin antic, mai presus de dorinţa mea”). Astfel, confirmarea unei boli incurabile (cancer la sân) de către medicii parizieni o va determina pe descendenta Fiţei Elencu şi a lui Barbu Dumşa să se sinucidă, refuzând tratamentul paliativ şi asistarea neputincioasă la degradarea fizică lentă. Finalul neaşteptat lasă în sufletul cititorului nostalgia ireversibilităţii edenului pierdut, amplificată de dramele protagoniştilor. Intensitatea trăirilor acestor personaje oferă substanţă volumului, diluat prin episoade accidentale, insignifiante, cum ar fi relatarea excesivă a primului proces susţinut de Dan Deleanu, cu desfăşurarea tuturor pieselor unui proces de viol, vizita la cabaret, cu descrieri nemotivate, alocuţiunile elogioase la adresa Iaşilor etc.
Ultima vacanţă la Medeleni anunţă destrămarea universului existenţial în care s-au format eroii şi conturarea celui scriptural – cu efect compensator –, avându-l ca protagonist pe Dan Deleanu, care urmează să salveze Medelenii „de la pieire”, devenind rapsodul lor.
Volumul relevă imagini literare inedite ale Basarabiei graţie unui nou personaj inserat în firul principal al naraţiunii încă din finalul volumului precedent, Vania Dumşa, descendent al străvechii familii boiereşti Dumşa, poposit în Iaşi din Basarabia natală. Vania îşi face apariţia în casa familiei Deleanu în mod neaşteptat, condiţia lui de refugiat politic (este condamnat la zece ani de detenţie, în Siberia) incomodează gazdele, cu deosebire pe Alice Deleanu, care îi oferă o ospitalitate cordială, lipsită de căldura unei prietenii bazate pe raporturile de rudenie.
Cu acest prilej, autorul va contura, uşor sarcastic, o controversată imagine a societăţii basarabene după Unirea din 1918. Profilul acestei provincii este schiţat prin intermediul câtorva impresii de călătorie ale Olguţei în Bălţi, unde iubitul ei se adăpostise la sfârşitul lui iulie 1922, în aşteptarea definitivării unor formalităţi notariale. Tânăra îndrăgostită descoperă aici o comunitate amnezică, înstrăinată şi abrutizată, ce îşi salvase, după un secol de dominaţie străină, numai instinctele primare. Desprins din această societate basarabeană a sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, când procesul integrării boierimii româneşti în spiritualitatea Rusiei Ţariste părea a se fi încheiat prin aderarea la ideologiile socialiste, revoluţionare, singurele aflate în corespondenţă cu aspiraţiile lor naţionale, Vania va reprezenta „,mentorul spiritual” al Olguţei. Astfel, ea îşi însuşeşte preferinţele lui artistice, familiarizându-se cu operele lui Kipling, Anatole France şi François Villon. Tot Vania îi descoperă frumuseţea muzicii ruse, fredonându-i, într-o manieră inconfundabilă, partitura operei Boris Godunov. Ea îi acceptă şi opiniile despre Şaleapin şi Ibsen, artişti care exprimau cel mai relevant sentimentul de răzvrătire faţă de destin şi nevoia de singurătate, de retragere a insului din lumea mediocră.
Finalul romanului consemnează refuzul lui Vania de a accepta compromisuri: conştient de diferenţele de vârstă şi idealuri dintre el şi Olguţa, el nu se prezintă la întâlnirea stabilită, de unde ar fi plecat amândoi spre America. Ultima lui scrisoare, primită şi citită de Monica după dispariţia Olguţei, va confirma neîncrederea în viitorul lor comun.
Un „tolstoit în creaţia vieţii umane prin bogăţia şi minuţiozitatea detaliului realist şi prin puternica evocare a atmosferei în care circulă personajele” (G. Ibrăileanu), Ionel Teodoreanu reuşeşte prin această trilogie să surprindă în manieră inconfundabilă psihologia infantilă şi adolescentină, dincolo de o oarecare localizare şi temporalizare a imaginarului.
Îndemn sublim la transfigurarea magică a universului provincial, La Medeleni rămâne, înainte de toate, „romanul unei educaţii sentimentale” (N. Manolescu), reprezentând,totodată, o tentativă de evadare discretă dintr-o lume anostă, în care Ionel Teodoreanu nu putea să afle niciun punct de contact acceptabil pentru delicata sa sensibilitate.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog