Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STUDIU DE CAZ

Petrovici

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011

Pentru tipar

(De ce şi-a pus capăt vieţii?)
 
Aşa-i ziceam, de la un timp, şi noi, colegii de redacţie, de altfel, buni prieteni. Acest „de la un timp” înseamnă de când ne devenise şef, aproape suprem. Adică redactor-şef adjunct.
Se cerea, conform statutului, să-i zicem pre numele deplin, potrivit tradiţiei înrădăcinate la noi, de la ’44 încoace... Simţeam însă o incomoditate, o barieră de ordin moral, aş spune, să ne adresăm cu Pavel Petrovici. Dar, ca şi până atunci, simplu, colegial, ca de la egal la egal, – Pavel, Pavluşa sau chiar Păvălaş – nu-i puteam spune. N-aveam dreptul. Nu ştiu cine dintre colegi i-a zis Petrovici. Şi pentru noi aşa a rămas – şi la serviciu, şi în afara lui – la petreceri sau la pescuit, unde adesea mergeam împreună. Aşa continui să-i zic – în gând, la întâlnirile imaginare cu el – de mai bine de 24 de ani (17.II.87), de când nu mai este printre noi. De atunci am discutat în repetate rânduri cu prietenii, cu fiicele şi ginerii dumnealui, cu regretata lui soţie. Am scris despre el, i-am recitit unele poezii (straniu lucru, dar, poate, şi firesc – aceleaşi versuri dobândesc parcă noi sensuri...). De altfel, mi s-a întâmplat ca, în acest răstimp, să-l văd în vis doar de două ori – prima dată, cu jumătate de an în urmă şi, a doua oară, acum o săptămână. Ce o fi însemnând oare? I s-o fi făcut dor de mine? O fi existând, într-adevăr, o lume şi dincolo?
Ultimul vis mi s-a şters din memorie imediat ce m-am trezit. Atâta mi-a rămas: l-am văzut. Îmi amintesc însă în detalii cel dintâi vis. Se făcea că urcam pe o scară de lemn, cam îngustă, de la parterul unui imobil la etajul unde se aflau câteva birouri. De îndată ce am ajuns sus, l-am văzut, din spate, păşind spre una dintre uşile închise. L-am strigat „Petrovici”, s-a oprit brusc, parcă surprins de glasul auzit, şi, abia după câteva clipe, privi spre mine ciudat, fără să scoată vreun sunet. Eu amuţisem, încremenit la capătul scării. Apoi se îndreptă negrăbit spre uşa din faţa lui, pe care o deschisese cam straniu, cu toată statura – fruntea, pieptul, genunchii, nu cu mâna – şi dispăru de parcă l-ar fi înghiţit cineva. Aşa m-am şi trezit fără să fi făcut un pas din capul acelei scări...
De atunci, nu ştiu cum se face, dar tot mai des mă duce gândul la el, şi iar mă surprind că-l întreb, că-i reproşez: „Petrovici, ce ţi-a venit, de ce-ai făcut-o? De ce nu te-ai destăinuit? De ce nu ne-ai cerut ajutorul? De ce ai hotărât să rămâi de unul singur faţă în faţă cu durerea, revolta sau cu trădarea celor în care ai crezut, pe care i-ai considerat buni prieteni? Sunt sigur, n-ai făcut-o din frică! Sau – cu atât mai mult – din laşitate! N-ai fi putut suporta zâmbetul lor nefiresc, înjositor, de învingători? În sfârşit, au ajuns să te insulte public?! Ei şi? Până la urmă toate trec, toate se năruie în hăul timpului. Iar viaţa, dragă Petrovici, viaţa, precum ştim, ni se dă o singură dată, orice s-ar spune. Nimeni nu revine de dincolo”.
...viaţă, viaţă... Ce facem noi cu ea?! Şi ce face ea cu noi?!!
...arunc o ocheadă îndărăt peste jumătate de secol şi mai bine, când l-am văzut pentru întâia oară. Era pe la sfârşitul lui ’55 sau începutul lui ’56. Eram student la Universitate şi pe lângă Facultatea de Filologie funcţiona un cenaclu literar, la şedinţele căruia ne îndemnam paşii şi noi, cei câţiva studenţi de la anul întâi sau doi, tentaţi să ispitim în taină condeiul şi hârtia... În acea seară aveau loc discuţii destul de vioaie pe marginea unui manuscris de versuri al studentului Axentie Blanovschi. Dirija discuţia poetul Liviu Deleanu. În afară de studenţii universităţii, cunoscuţi nouă, participau şi studenţi de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. Printre ei era şi Pavel Boţu. Mi-a atras atenţia prin replica dată unui vorbitor care îi reproşa autorului că face abuz de pronume personale: „Parcă le găsim din belşug şi în poezia lui George Coşbuc. Dar, ca să vedeţi, calitatea artistică nu e adumbrită”. Mi-am întors privirea către cel cu vorba isteaţă: un tânăr scund, cu faţa rotundă, smolită, luminată de doi ochi negri, mari, cu privire pătrunzătoare, încruntată parcă, şi părul ca pana corbului. Atunci nu bănuiam că peste câţiva ani îl voi reîntâlni la redacţia ziarului „Moldova socialistă” şi că-mi va deveni unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.
În toamna anului 1959, când am intrat în serviciu la „Moldova socialistă”, am dat cu ochii de dânsul şi, deşi nu ştiam nici cum îl cheamă, m-am bucurat, oricum, că îl revăd, că voi fi coleg de redacţie cu el. Probabil, mi-a surprins privirea, căci mi-a surâs amical, urându-mi „bun venit” în „brigada de şoc”. Mai târziu aveam să aflu că redactorul Petrea Darienco intenţionase să adune la redacţie o echipă de tineri care, într-adevăr, să constituie „brigada de şoc” a colectivului...
Dintre toţi tinerii selectaţi cu multă pricepere şi adevărat fler ziaristic cel mai operativ şi mai dăruit s-a dovedit a fi Pavel Boţu. Reportajele, schiţele, apoi şi materialele lui umoristice (era responsabil de rubrica satirică Undiţa) nu aveau nevoie de redactări. Foarte curând a fost avansat în postul de şef de Secţie cultură, literatură, învăţământ, apoi şi în cel de redactor-şef adjunct. În toamna lui ’65, la numai 32 de ani, este ales în fruntea Uniunii Scriitorilor din Moldova, unde s-a aflat timp de douăzeci şi unu de ani şi patru luni. Adică până a plecat „benevol” şi din funcţie, şi din viaţă. De la acea întâmplare tragică nu numai pentru familia Boţu, nu numai pentru familia scriitoricească pe care a diriguit-o şi îngrijit-o cu pricepere, ci şi pentru întregul nostru neam oropsit s-au scurs aproape douăzeci şi patru de ani. Dar şi până azi mai circulă fel de fel de vorbe şi versiuni despre acel tragic caz, neelucidat oficial (probabil, în mod intenţionat...). Conform informaţiilor pe care le deţin aş face unele presupuneri, pe care mă simt obligat demult să le scriu pe hârtie (parte dintre ele le-am şi împărtăşit deja), mai ales că cele două vise în care mi s-a arătat Pavel Boţu nu mă lasă în pace, îndemnat fiind să nu mai tărăgănez. Căci, cine ştie, poate după mine venise şi s-o fi răzgândit în ultima clipă...
Deci ce aş avea de spus în momentele de meditaţie, dar şi de analiză, pe marginea tragediei întâmplate?..
Zvonuri... Zvonuri... Zvonuri... Suntem un popor bun la zvonuri. S-au iscat şi unele mai continuă să dăinuie şi azi în jurul tragicului caz Boţu. Dar, straniu lucru, nu prea se avântă nimeni, chiar nici dintre cei obligaţi s-o facă, să le cerceteze, să pronunţe odată şi odată adevărul care, de fapt, nu e atât de misterios, precum încearcă unii să demonstreze. De ce oare?
Zvonurile, de orice speţă, urmăresc, în cele din urmă, unul dintre cele două scopuri: fie să se facă auzit adevărul, fie, dimpotrivă, să camufleze, să stranguleze acel adevăr, aşa cum se întâmplă şi în cazul Boţu.
Am să argumentez. Mă îndeamnă, sau chiar mă obligă s-o fac acea privire lungă, mută, dar care exprima ruga sau poate revolta (legitimă!) a poetului din primul meu vis. Privire care mă urmăreşte aproape neîncetat.
O mică, dar necesară digresiune. Cu un an înainte de ultimul congres la care Boţu avea să fie reales în postul de prim-secretar al conducerii Uniunii Scriitorilor, bunul meu prieten mi-a făcut o propunere care nu numai m-a surprins, ci m-a şocat: să vin la lucru la Uniune, în calitate de secretar la proză (cei doi secretari erau poeţi). Am refuzat categoric. Nu era pentru mine acel post. Îmi dădeam destul de bine seama că nu eram persoana potrivită să diriguiască un sector atât de important al literaturii noastre. Mai cunoşteam şi specificul muncii la respectiva instituţie: aveai de a face cu scriitori de diferite vârste, cu fel de fel de ambiţii, orgolii, unii fiind chiar scandalagii. Mă simţeam destul de bine la revista „Moldova” – colectiv bun, aveam timp şi pentru creaţie – de ce să-l caut pe dracul?! M-a privit insistent şi acuzator. De fapt, stătea la îndoială – să-mi dezvăluie adevărul sau să se lase păgubaş.
Eram prieteni vechi. Mi-a spus – până la următorul congres mai era un an de zile – că el nu mai vrea să rămână în acel post. L-a înştiinţat şi pe Simion Cuzmici Grosu. Acela, bineînţeles, s-a interesat pe cine-l recomandă în locul său.
Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu de ce se oprise la candidatura umilei mele persoane. Mă simţeam confortabil la revista „Moldova”, unde-mi cunoşteam obligaţiile şi eram în stare să le fac faţă, aşa că i-am spus prieteneşte şi hotărât: te rog, găseşte pe altcineva. Atâţia jinduiesc acel post. Eu nici cu forţa nu vin. Dacă însă ai să stărui asupra învestirii mele, să ştii că ţi-ai pierdut pentru totdeauna unul dintre cei mai sinceri şi mai fideli prieteni, precum ştii prea bine că îţi sunt...
M-a privit îndelung, probabil surprins, sau poate confuz, sau chiar supărat că nu-l înţeleg, nu-i simţeam starea în care se afla, că mă feream, adică refuzam să-i fiu un necesar sprijin într-un moment decisiv al activităţii şi, cum s-a dovedit mai apoi, chiar al vieţii sale. Era acea privire mută, dar chemătoare, strigătoare chiar. Asemeni celei din penultimul meu vis... Păcat că atunci nu am pătruns în esenţă... Nu ştiam că la Uniune câţiva colegi de breaslă, pe care i-a ajutat să-şi editeze cărţile sau să fie angajaţi în serviciu, acum prind a-l săpa pe ocolite.
Bunăoară, în articolele de critică literară ce reflectau starea literaturii din republica noastră, publicate frecvent în „Literaturnaia Gazeta”, se întrevedeau anumite pretenţii şi chiar învinuiri la adresa conducerii Uniunii Scriitorilor. Poate că unele dintre ele erau obiective, proprii întregii literaturi sovietice din acea perioadă. Dar Boţu le percepea ca îndreptate împotriva propriei persoane. Pe atunci eu însumi nu observam acest lucru. Venise Gorbaciov la cârmă, începea „perestroika”, deci se putea vorbi deschis şi pe larg şi despre exigenţele impuse în activitatea noastră literară. Abia mai târziu mi-am dat seama (când am aflat unele detalii) că Boţu a sesizat prea bine acel adevăr camuflat...
De exemplu, doleanţa ca Ion Druţă să apară cu câteva volume la editura noastră a provocat un conflict personal cu neînduplecatul prim-secretar al CC-ului republicii, tovarăşul Bodiul, şi a ajuns la Moscova, la autor, absolut denaturat: operele druţiene ar putea fi publicate, dacă n-ar fi împotrivă Pavel Boţu...
Mai apoi s-a trecut şi la acuzaţii directe. La o adunare închisă de partid un coleg de breaslă, care, prin creaţiile sale, nu se prea deosebea cu nimic de cei „obişnuiţi”, şi-a permis să-l atace în mod brutal, cu insinuări insolente şi – lucru nemaipomenit – nimeni dintre cei prezenţi nu s-a repezit să-i dea ripostă obraznicului. Reieşea că provocarea fusese pusă la cale din timp. Doar Andrei Lupan s-a arătat revoltat de cele întâmplate. Îmi imaginez starea psihologică a lui Pavel Boţu în acea situaţie. Colegii, alături de care a lucrat pe parcursul mai multor ani, cu unii ieşind la pescuit, la vânătoare, cu alţii participând la evenimente literare şi culturale, au luat apă în gură... şi s-a ridicat să-i ia apărarea doar cel cu care polemiza mai mult decât cu oricine în probleme dificile, sensibile...
De agravarea în continuare a situaţiei create am fost, într-un sens, vinovat şi eu. Vorba e de un caz delicat, în stare să provoace suspiciuni, controverse în atmosfera scriitoricească, pe care prim-secretarul Uniunii Scriitorilor a încercat să-l evite. Avea loc înaintarea candidaturilor la Premiile de Stat pentru anul 1986. Aşa s-a întâmplat că la publicistică erau doi pretendenţi, ambii buni prieteni cu Pavel Boţu. Dar din partea Uniunii putea fi înscris doar unul. Şi Boţu a decis să nu recomande pe nimeni. Pe mine m-a propus redacţia revistei „Nistru”, cu Arhip Cibotaru în frunte, şi comitetul raional Floreşti (despre localitatea Vărvăreuca din acel raion era volumul cu pricina, Sârjoaca). Pe celălalt pretendent nu l-a înaintat nimeni. Şi intrigile, care ne caracterizează, nu întârziau să apară...
Celălalt coleg de breaslă, un mai vechi prieten decât mine cu Pavel Boţu (se vorbea că s-o fi luat cândva chiar fraţi de cruce), după cazul Premiilor de Stat, în calitatea sa de persoană de încredere a săptămânalului unional literar „Literaturnaia Gazeta”, nu îndrăznesc să afirm că ar fi organizat, însă nici n-a diminuat avalanşa de materiale critice neîntemeiate şi cu o mulţime de scorneli şi bănuieli la adresa Uniunii, deci şi a primei ei persoane – Pavel Boţu. În acest context, administraţia Uniunii a decis să intervină cu un protest argumentat contra revistei „Literaturnaia Gazeta”, dar şi Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., fiecare dintre membri formulându-şi propria opinie pe marginea temei problemei. Aceste scrisori n-au fost expediate prin poştă, ci transmise personal de către unul dintre secretari. Dar, lucru straniu, nicio reacţie nu a avut respectiva publicaţie scriitoricească.
Într-o zi, la început de februarie ’87, mă sună Petrovici şi mă întreabă dacă am citit articolul cutăruia din „Literaturnaia Gazeta”. Îl citisem, bineînţeles. „Şi ce părere ai?”, se interesează. Zic ceea ce gândeam, fără a bănui dedesubturile. E cam drastic, mă rog, stilul autorului. Şi adaug: „Bine că se mai vorbeşte pe plan unional şi despre problemele noastre literare”. Sunt întrebat: „Şi concepţia că literatura sovietică moldovenească e scrisă cu un deget apăsat pe o singură clapă?!”. Afirmaţie categorică a unui coleg de breaslă, autor de proză şi piese de teatru...
Era amărât Petrovici. Mai ales că articolele cu pricina, departe de a fi obiective, echilibrate, erau semnate de către unii dintre colegii săi apropiaţi, cu care se întâmplase, pe parcursul anilor, să împartă şi bucurii, şi greutăţi.
La începutul lui februarie 1987, înainte de a pleca la Moscova la manifestările ce urmau să se desfăşoare în legătură cu împlinirea a o sută cinzeci de ani de la moartea tragică a lui Puşkin, mi-a telefonat şi, printre altele, m-a prevenit că, imediat ce vine de la Moscova, mergem la „Ghiuju” şi facem o beţie de câteva zile, să ne îmbătăm şi noi o dată criţă. „Ghiuju” era un vechi şi bun prieten al nostru, şef de gospodărie în satul său natal din raionul Orhei. Adevărul e că pe Petrovici nu-l văzusem niciodată beat. Ba chiar nici pilit, deşi se întâmpla să întreacă uneori „măsura”. Dar eram curios să-l văd barem o dată beat... Din păcate, însă aceasta n-a avut să se întâmple. În ziua când ştiam că s-a întors, aşteptam să mă sune şi să ne vedem, dar se instalase o ceaţă deasă prin părţile noastre de câteva zile, aşa că înţelesesem că nu ne mai pornim pe aşa timp la „Ghiuju”... Pe la amiază îi dau un telefon acasă. Una dintre fiice îmi spune că tăticu e plecat de dimineaţă la serviciu. Telefonul din birou nu-mi răspunde. Iar către seară soţia mă sună şi, cu voce schimbată, tremurândă, mă întreabă dacă am auzit zvonul despre Petrovici. „Care zvon?!”, o întreb nerăbdător. „Că s-ar fi împuşcat...”, îmi răspunde cu acelaşi tremur în vocea-i năboită de lacrimi. „Prostii!!!”, îi strig în receptor. „Linişteşte-te, Petrovici nu e dintre acei care să facă aşa ceva!”
Nu zăbavă, mă pomenesc cu Arhip Cibotaru în birou. Mă întreabă de la uşă: „Ai auzit?!”. Rămăsesem pentru o clipă mut, dar, probabil, expresia feţei spuse totul. Ne-am repezit unul spre altul, ne-am îmbrăţişat şi am izbucnit într-un plâns nestăpânit, zguduindu-ne. Vasăzică, zvonul nu era zvon... E realitate. Cruntă şi neverosimilă. Din ce cauză oare a făcut-o?! De ce nu ne-a sunat, nu s-a plâns, n-a cerut ajutor?! Sau barem să mi se destăinuie?!
Nu ştiam, nu puteam bănui. De una, însă, eram convins: că ceea ce-a făcut n-a fost nici din frică, nici din laşitate.
Detaliile aveam să le aflu, rând pe rând, mai târziu. Atunci doar discuţii nefondate. Care mai de care mai surprinzătoare, pe de o parte, pur şi simplu, neverosimile, pe de alta – totuşi posibile... Dacă s-a ajuns la un asemenea final tragic. Ba că ar fi fost implicat într-un scandal financiar legat de Casa de creaţie aflată în construcţie, ba că i s-ar fi retras legitimaţia de deputat, inclusiv carnetul de partid, din cauza anumitor greşeli admise în activitatea sa de prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Atunci mi-am amintit de discuţia noastră care avusese loc acum doi ani şi ceva, când îmi mărturisea că nu mai vrea să rămână la Uniune. Că îl atrage munca de creaţie. Că demult îl urmăreşte ispita de a scrie un roman. „Nu, nu voluminos ca ale voastre”, accentua pe un ton cam ironic. „Va fi un roman modest ca volum, dar destul de amplu ca mesaj şi conţinut...”
Şi azi unii pun la îndoială faptul că poetul a murit punându-şi capăt zilelor. Că cică ar fi fost împuşcat de o mână străină... Se vehiculează vechi şi noi „argumente”. Printre acestea e chiar şi locul unde s-a săvârşit fapta. Se zice că era imposibil să-şi fi parchat acolo automobilul. Că nu s-a găsit la faţa locului niciun fel de documente personale. Am fost la faţa locului. Am aflat atunci mărturia celor doi miliţieni care reacţionaseră la auzul împuşcăturii, venind şi găsindu-l pe cel răpus de glonţ încă în zbatere în spatele propriului automobil, pe capota căruia îi zăceau şi documentele, inclusiv legitimaţia de deputat...
De ce totuşi poetul a procedat astfel? Cele aflate cu timpul, în plus argumentul că, de-a lungul anilor de prietenie sinceră, fără obligaţii, ajunsesem să-l cunosc îndeaproape, îmi permit să concluzionez, cel puţin pentru mine: actul săvârşit a fost ca un strigăt împotriva celor ambiţioşi, dornici să-l vadă dărâmat la pământ. Cel puţin îngenuncheat: „Nu, n-o să aveţi parte de asemenea plăcere!”.
Parcă-l văd sosit la Moscova la acea comemorare a marelui poet rus, intrând nerăbdător la „Literaturnaia Gazeta” şi întrebând, nedumerit: „Ce se întâmplă, fraţilor? Oare literatura sovietică moldovenească, din întreaga Uniune, are cele mai multe păcate?! Pentru noi nu mai există scriitori ca Andrei Lupan, Ion Druţă, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Arhip Cibotaru, Spiridon Vangheli?!”. Rămâne descumpănit când redactorul-şef adjunct ridică a scuză sau a neputinţă din umeri şi rosteşte: „Democraţia, Pavel Petrovici! Democraţia! Acesta-i abia începutul. La ora actuală avem încă douăsprezece materiale critice despre situaţia de la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Despre starea de facto în care se află procesul literar de la voi...”.
O fi văzut, probabil, printre acele materiale, numele autorilor. O fi descoperit, poate, şi acea scrisoare colectivă semnată de opt sau zece colegi de breaslă. O fi rămas, îmi imaginez, stupefiat. Dar şocat mai ales când a observat că printre scrisorile de protest din partea conducătorilor Uniunii Scriitorilor din Moldova lipsea cea care urma să ajungă şi la „Literaturnaia Gazeta”, şi la conducerea Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.
Îmi imaginez starea lui de spirit atunci când a constatat documentar că e trădat de unii dintre cei mai apropiaţi colegi de breaslă şi de serviciu.
În cadrul acelei ceremonii de comemorare a lui A. S. Puşkin, Pavel Boţu a acordat un scurt interviu televiziunii centrale. L-am privit cu toţii. Totdeauna era un interlocutor surprinzător, activ, inspirat, cu imagini poetice cuceritoare, chiar şi în discuţiile obişnuite. Căci, de regulă, conversaţia era animată de expresia chipului, de privirile-i pătrunzătoare, de unele gesturi, fapt ce te făcea să-l asculţi mereu cu interes, indiferent de subiectul abordat. De această dată însă văzui un alt Pavel Boţu. Privirile-i erau coborâte în pământ. Vocea monotonă, inexpresivă, abia desluşită. Nicio mişcare, niciun gest. Mi-am zis atunci în sinea mea – iată cum un poet retrăieşte tragedia unui coleg de breaslă, chiar şi la o distanţă de un secol şi jumătate... Cum puteam intui că în acele clipe îl frământau sentimente-limită legate de viaţa sa? Iată, Puşkin nu şi-a cruţat-o în clipa când a fost nevoit să-şi apere onoarea, principiile sale morale, esenţa propriei sale vieţi... Dar cum să procedeze el, Pavel Boţu, în contextul realităţii în care s-a pomenit... Să se facă a nu observa nimic? Să păşească mai departe cu indiferenţă – fie ce o fi, importantă e sănătatea, viaţa liniştită? Sau...
A preferat acest „sau”. Avea nevoie de un sprijin oricât de mic. Fie şi de nişte banale cuvinte de încurajare. Căci în viaţă există ieşiri neaşteptate din cele mai întortocheate hăţişuri, din cele mai întunecate labirinturi. Avea nevoie de un paratrăsnet care să-l ferească de pericolul aproape inevitabil, fatal. L-a sunat pe bunul său prieten care-i tradusese în rusă o parte din creaţia sa, binecunoscutul poet, prozator şi eseist rus Vladimir Solouhin. L-a invitat să ia masa împreună. Acela a refuzat şi la amiază, şi seara, când propunerea a fost repetată cu insistenţă. Când m-am întâlnit întâmplător mai târziu cu ilustrul scriitor, mi-a mărturisit cu o sinceră durere că de moartea tragică a lui Boţu e vinovat, într-o anumită măsură, şi el. Şi mi-a povestit că fusese invitat la un păhărel de coniac moldovenesc. Zicea cu vădit regret că nu-şi poate ierta acel răspuns, aproape hazliu într-un fel, când îşi imaginează acum starea în care se afla prietenul... „I-am spus, zicea cu o mahnă vădită în glas, că iată, afară e timp ploios, urât, iar aici, acasă, la călduţ, lucrul merge bine. Nu mă rup de la masa de scris. Lăsăm, dragă Paşa, pentru altă dată. Că nu se mântuie nici coniacul moldovenesc şi nici viaţa...” După o pauză lungă, a respirat adânc şi a conchis cu durere şi vinovăţie: „Iată, ăsta e cruntul adevăr: coniacul moldovenesc nu s-a terminat. Pe când viaţa... Mă tot întreb, ori de câte ori îmi amintesc de acel caz – de ce n-am lăsat naibii scrisul şi n-am alergat la chemarea prietenului?... Trebuia să-mi dau seama că e ceva serios la mijloc, dacă mă suna a doua oară. Căci nu era dintre acei care să-şi deranjeze prietenii dintr-un moft oarecare. Sunt vinovat şi eu că azi nu-l mai avem printre noi pe Paşa Boţu...”.
O fi având dreptate. Întâlnirea cu prietenul avea, cu siguranţă, să clatine acea decizie care, la acel moment, probabil, nu era definitivă.
Decizia finală o fi luat-o în drum spre casă. În calitatea sa de deputat i se punea la dispoziţie un compartiment confortabil la tren, zis „S.W.”, prevăzut pentru o singură persoană. Aproape douăzeci şi patru de ore rămas de unul singur, doar cu gândurile, cu frământările, cu întrebările la care nu era în stare să găsească răspunsuri adecvate. Căci în faţă i-o fi apărut, rând pe rând, colegii de breaslă, unii de serviciu, alţii chiar prieteni. De această dată – trădători. Primul la care s-a gândit o fi fost cel mai vechi prieten al său cu care se luase cândva frate de cruce, pe care-l susţinuse nu numai moral, atunci când căzuse în dizgraţie la vlasti pentru nişte povestiri (bune!) cu tentă, dar şi cu patimă naţională. Da, nu-i recomandase cartea de publicistică la Premiul de Stat. Poate că a fost o greşeală. Să zicem... Totuşi n-a interzis altora s-o înainteze. Doar el, în calitatea sa de conducător al Uniunii Scriitorilor, n-a preferat pe altul în defavoarea vechiului prieten. De ce o asemenea supărare preschimbată în ură şi dezlănţuită cu înverşunată răzbunare?! Şi acei autori de articole critice, ţipătoare... şi colegul de lucru căruia i-a fost încredinţată misiunea de a expedia scrisorile de protest... De ce şi-a retras propriul răvaş? S-a speriat de avalanşa de tablete ostile, care formau deja o adevărată campanie furioasă, subiectivă, dar ameninţătoare, periculoasă chiar, pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din republică?! Şi scrisoarea, cu semnatarii ei... De unde şi, mai ales, de ce atâta ură sprijinită pe un asemenea fals?! Doar se află în acest post mai bine de douăzeci şi unu de ani! Ei bine, a insistat vreodată să-l aleagă neapărat pe el? Nu, tot ei, aceşti semnatari înfuriaţi, l-au votat. Acuma de ce-l insultă? De ce-l vor îngenuncheat, umilit? Cine va avea curajul să-i ia apărarea? Cine îl va susţine dacă şi cel mai temerar şi mai umilit critic literar, Vasile Coroban, a executat „cu brio” comanda CC-ului de a-l defăima cu argumente false, cu afirmaţii şi concluzii încărcate de neadevăr şi ură. Da, atunci au intervenit colegii de la Moscova. Cei de la noi au tăcut. Precum au tăcut şi la acea adunare de partid de la Uniune, la care s-a pronunţat argumentat doar Andrei Lupan... Se va repezi cineva de astă dată să-i ia apărarea? Cine va fi, dacă va fi? Iarăşi acelaşi Lupan şi mai cine? Pentru că nimeni dintre acei semnatari de articole la „Literaturnaia Gazeta” şi ai acelei scrisori ticăloase nu se va încumeta să-şi revadă poziţia. Dimpotrivă, vor jubila, ca nişte adevăraţi biruitori... Nu! Nu le va oferi prilejul. Decizia a fost categorică. Căci nu şi-a urmat calea la Chişinău, unde îl aşteptau toţi ai săi cu masa pusă. Inclusiv fiica Nadina cu soţul Volodea, care locuiau la Dubăsarii Vechi şi aveau o casă la sol cu o bojdeucuţă în care poetul îşi aranjase o odăiţă cu un pat, un scaun, o măsuţă şi o etajeră pentru cărţi. Când se întâmpla să treacă pe la Dubăsarii Vechi şi să poposească la ai săi, se închidea în cămăruţa lui să mai lucreze cu condeiul în mână pentru o bucată de zi sau de noapte. Uneori se oprea acolo după vânătoare – fie de raţe, fie de iepuri sau chiar de mistreţi. Adora mai mult atmosfera de echipă, decât însuşi vânatul. Îl „corupsese”, bineînţeles, şi pe ginere, care-şi cumpără o armă de calitate, găsindu-i un ungheraş chiar în acea odăiţă „de creaţie” a poetului, unde nimeni nu avea acces în lipsa stăpânului.
Acum îşi aminti de acea armă şi că fiica împreună cu ginerele sunt la Chişinău, îi aşteaptă sosirea. Mă îngrozeşte faptul că, în starea de bulversare psihică în care se afla, uitase şi de cele trei fiice pe care le iubea atât de mult, şi de draga lui soţie, şi de nepoţica la care ţinea ca la ochii din cap, dar şi de propria viaţă... Ştia, arma îl aşteaptă. Ajuns la Bender, luă un taximetru şi porni spre Dubăsari. În sat, rugă şoferul să oprească la poartă, asigurându-l că revine imediat. Intră în odăiţa sa, bâjbâie în ungherul cu pricina, dar arma nu-i. Dibui şi pe alături, poate că ginerele o fi lăsat-o în alt loc. Dar tot atunci îi aude glasul ginerelui din pragul uşii deschise: „Care umblă acolo în puterea nopţii?!”.
Nu rămăsese la Chişinău. Era proaspăt ales preşedinte de gospodărie în altă localitate şi, pentru că a doua zi la ora cinci dimineaţa trebuia să fie la cârmuire, reveni acasă. În plus, după ultima vânătoare, el însuşi nu-şi dădea seama de ce nu-şi lăsă arma la locul ei, în bojdeucă, ci o luă în casă...
Rămăseseră ambii surprinşi de această stranie, neaşteptată întâlnire. „Eu sunt... Am venit să-mi iau nişte cărţi... Nişte hârtii...”, răspunse cu voce seacă, schimbată... Era încă un motiv de a renunţa la decizia luată.
Achită taximetristului pentru călătorie, îşi luă valiza şi, intrând în casă, o întrebă pe fiica sa: „Aveţi ceva de băut?”. Aceasta se întrebă în gând de ce nu a ajuns la Chişinău.
Nu observasem de-a lungul anilor, de când îl cunoşteam, să fi suferit de patima beţiei. La petreceri nu refuza să închine un păhărel împreună cu toţii. Dar niciodată nu s-a simţit ispitit de păhărel. Acum o întreba pe fiică nu de mâncare, ci de băutură. Aveam şi eu să-mi amintesc mai apoi, aflând de toate acestea, că, înainte de plecarea sa la Moscova, mi-a spus: „Când vin, mergem la «Ghiuju» să facem o beţie, să nu ne trezim trei zile...”. De atunci, vasăzică, simţea nevoia unei descărcări sufleteşti. Căuta şi acum, aproape de miezul nopţii, să-şi verse amarul... Să fi ştiut fiica, ginerele ce e în sufletul lui, ce se întâmplă cu tăticul lor în acele clipe... Dar Pavel Boţu, pe cât era de vesel, de comunicativ, de prietenos, de săritor la nevoie, pe atât era de retras, tăcut, atunci când venea vorba de problemele personale.
Deci fiica i-a răspuns că nu au în casă nimic. Vinul îl ţineau în beciul vecinului şi-i era incomod să-l deranjeze la acea oră târzie. O va face dimineaţa... „Toată noaptea, mărturisea mai târziu fiica, l-am auzit trebăluind pe la lavoar, cum bea direct de la robinet şi cum îşi tot răcoreşte obrajii”. Observase că avea buzele arse. Poate o fi avut febră, se gândea fiica. Dimineaţa îi va propune ceva.
Dimineaţa însă s-a grăbit să plece împreună cu ginerele. În aceeaşi dimineaţă paznicul de la biserica de peste drum a întrebat-o pe fiica lui Boţu cine e bărbatul care a înnoptat la ei, căci pe la o bucată de noapte l-a observat prin cimitirul din curtea bisericii, tot oprindu-se ba la o cruce, ba la alta. De parcă ar fi căutat ceva...
Şi atunci, şi acum mă întreb: ce căuta? Locul potrivit unde să-şi curme viaţa? Sau poate încerca să găsească firul de legătură cu Domnul, să-i ceară, poate, tărie sau iertare pentru fapta ce urma s-o comită? Sau poate voia să mângâie la despărţire vârfurile ierbii care se iţeau de sub linţoliul de zăpadă? Să şoptească ultima rugăciune într-un anturaj creştin, pe care aproape întreaga-i viaţă conştientă a fost nevoit să-l ocolească...
Cine ştie... Rămâne doar să presupunem... Parcă-i văd acea privire din vis. Şi nedumerită, şi acuzatoare parcă...
Derutat, mă întreb de ce până acum unii mai cred că ar fi fost răpus de glonţ străin? Şi, în acelaşi timp, îl dau uitării... Îmi amintesc de ruşinoasa zi de comemorare a poetului cu prilejul celor şaptezeci şi cinci de ani pe care i-ar fi împlinit în vara lui 2008.
În cadrul aşa-zisului jubileu de nouăzeci de ani de la fondarea organizaţiei noastre scriitoriceşti, nu s-a spus niciun cuvânt despre Pavel Boţu. De fapt, nici despre alţii nu s-a prea vorbit, ci s-au înmânat câteva premii, s-a dat o masă destul de copioasă sărmanilor scriitori înfometaţi şi răblăgiţi de trista realitate şi cam atât. Iar în broşurica editată cu acel prilej despre perioada 1965-1987 (cât timp s-a aflat Pavel Boţu în fruntea Uniunii) se pomenesc doar congresele la care dumnealui era ales conducător. Nimic despre procesul literar, despre Casa Uniunii Scriitorilor sau Casa de creaţie pentru edificarea cărora s-a zbătut atâta, nimic despre zecile de apartamente pe care le-a obţinut, deloc uşor, pentru confraţii săi scriitori. Nimic... Un fel de câmp pustiu pe care continuă să tălăzuiască strania şi suspicioasa versiune a acelei împuşcături a nu se ştie cui ţintită în ceafa poetului... La Adunarea Generală a scriitorilor din 29 octombrie 2010 am îndrăznit să aduc vorba de preşedintele Boţu. Şi am propus – Casa Scriitorilor să poarte numele lui Pavel Boţu. Unii au aplaudat. Alţii s-au încruntat. Deocamdată, atât.
Mărturisesc că, personal, regret foarte mult faptul că până în prezent nu există un premiu anual care să-i poarte numele, precum şi un bust.
Iată... dragul meu Petrovici, ce gânduri mă bântuie de când mi te-ai arătat în vis... De când m-ai sfredelit cu privirea ta plină de taină, dar şi atât de grăitoare. Mă iartă, dragul meu confrate, pentru îndrăzneala de a te fi deranjat, pentru că şi azi încerc să retrăiesc clipele cele mai grele ale vieţii tale...
 
30.11.2010
 
 
P.S. Am scris acest eseu nu numai pentru a face lumină asupra unor fapte şi circumstanţe peste care timpul îşi lasă amprentele, ci şi pentru a aminti înţeleapta constatare a strămoşilor noştri: omul e tare ca fierul şi fragil ca oul...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog