Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Eminescu şi Basarabia

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Iată o temă care ar fi trebuit să incite interesul nostru după prăbușirea imperiului sovietic. Or, ilustrul înaintaș, ca nimeni altul până la el și ca foarte puțini după ogoirea lui forțată și enigmatică („...și mai potoliţi-l pe Eminescu”), a adunat argumente, valabile și astăzi prin veridicitatea și consistența lor, în apărarea adevărului despre românitatea și romanitatea acestei provincii desprinse acum două sute de ani cu forța și prin fraudă din trupul Moldovei. „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă”, precizează Eminescu într-un articol publicat pe 1 martie 1878 în „Timpul”. De altfel, cele două provincii româneşti cu o soartă asemănătoare – Bucovina e anexată la 1775, iar Basarabia la 1812 – și care erau deopotrivă aproape sufletului poetului vor constitui preocuparea lui esențială într-un șir de texte publicistice interzise în perioada postbelică. Cei ce le aveau în posesie sau încercau să le pună clandestin în circulație erau pasibili de pedeapsa cu închisoarea. Scrierile poetului (excepţie, desigur, făcând textele în care putea fi dedusă ideea luptei de clasă – Împărat şi proletar, Viaţa ş.a.) erau administrate în doze bine drămuite, așa încât să sugereze exclusiv imaginea unui artist romantic, visător, departe de problemele existențiale. Era o soluţie, căci opera politică, purtând însemnele demolatoare a tot ce-i fals, minciună, parvenire, corupţie („sistematica lăudare a mediocrităţilor de către camaraderii”), lipsă de probitate şi justeţe în societate, în relațiile dintre oameni și dintre state, deranjează cumplit pe cei de la cârmă. Acţiunea ei de igienizare nu încetează încă, pentru că năravurile, din păcate, nu dispar odată cu expirarea unor epoci. Peste ani şi decenii, Eminescu continuă să fie necruțător cu cei care, dând prioritate intereselor mercantile, de clan și de partid, în pofida cauzei naţionale, susțin, tacit și cu nepăsare olimpiană, ambițiile străinilor. Or, puternicii momentului, de la Est sau de la Vest, îmbrăcând masca de salvatori ai popoarelor, au vrut și vor de fapt să schimbe cursul istoriei prin acapararea de noi teritorii aflate în calea lacomelor lor „pohte”. „Soarta neamului e pe mâna unor stâlpi de cafenele și sub conducerea unor frunți sibarite. Neagra străinătate își întinde ghearele asupra unei părți din țara noastră”, constata poetul la reanexarea în 1878 a Sudului Basarabiei. Ocuparea teritoriului dintre Nistru, Prut și Dunăre, consideră judicios Eminescu, „are pentru Rusia mai mult decât importanța unei simple cuceriri: prin aceasta rușii câștigă pozițiuni, care dominează țările românești și Dunărea, câștigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miază-noapte ale Carpaților, câştigă în sfârșit o înrâurire mai directă asupra poporului român”. Involuntar, cititorul se poate întreba: Care să fie azi rolul Transnistriei, acest cap de pod al Rusiei contemporane situat pe Nistru? Răspunsul vine indirect de la Eminescu. Examinând soarta unor popoare puternice odinioară, dar care au căzut și s-au „sfărâmat sub pasul” armatelor țariste în mişcarea lor către Nistru, poetul cu vocaţie şi discernământ de politician şi istoric scrutează profetic viitorul funest al acestei margini de neam şi ţară. Autorul providenţialei Doina („De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a...”) radiografiază cu exactitate surprinzătoare natura „eliberatorilor”: „Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale ce românii au contractat de la binevoitorii lor nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca mai apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită”.
Pledoariile eminesciene sunt rechizitorii autentice, copleșitoare prin curajul lor de a aborda cele mai diverse și complicate probleme, prin mesajul lor de o limpezime excepțională: „...Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi, luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaşte și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”. Indiferent de ținta ochită de către incisivul polemist, discursul eminescian are drept axă adevărul, care, evident, trebuie rostit, conștientizat, asumat: „Cel mai mare păcat al oamenilor, afirmă poetul, e frica, spaima de-a privi în față ș-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește.” E un principiu de viață urmat neabătut de către Eminescu, deși asta l-a costat viața, pentru că are convingerea că, în pofida tuturor obstacolelor, vizibile sau invizibile, prezente sau viitoare, „Va veni ziua în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă și se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul”.
O preocupare constantă a jurnalistului de la „Timpul” sunt politicienii și tranzacțiile lor păgubitoare pentru societate, deoarece sunt bazate pe corupție, speculă, vânare de averi fără muncă – „Sistemul lor de guvern și maniera lor de-a vedea sunt crimă contra țării”. Remediul cel mai potrivit contra tuturor relelor și perfect necesar asanării firești a stării de lucruri este munca, principiu ce trebuie aplicat, subliniază autorul, cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: „Munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe”. Și, în altă parte, coborând parcă din ziua de azi în cea de ieri, Eminescu, egal pentru poate timpurile, zice: „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”, iar „secretul vieţii lungi a unui stat, apreciază poetul, este păstrarea ierarhiei meritului”.
Au trecut mai bine de două decenii de la ieșirea noastră de sub cnutul cenzurii partinice, dar Eminescu este încă puțin cunoscut. Și în România, și în Republica Moldova. Scrierile sale, în temei cele cu pronunţată tentă politică, nu mai sunt ascunse sub zece lacăte, ca până la ’89, dar, deși văd lumina tiparului, în antologii sau disparat, nu sunt însoțite de comentarii adecvate, mulți dintre cei care se apleacă asupra moștenirii publicistului evită să se pronunțe tranșant asupra unor texte de o actualitate răvășitoare, e adevărat, deranjantă și astăzi. S-ar putea întocmi un nomenclator al textelor care, puse pe tapet, ar genera suficiente animozități, întrucât acestea vizează probleme ce persistă peste timp. Cu atât mai necesare se dovedesc a fi pentru înțelegerea și conștientizarea multiplelor aspecte ale istoriei noastre cercetările interdisciplinare (istorie, diplomație, geopolitică, filozofie, literatură, lingvistică etc.) pe care le reclamă scrierile lui Eminescu referitoare la Principatele Române, în general, și vizând destinul ingrat al părții răsăritene a vechii Moldove, în special. Reprobabilă şi chiar condamnabilă este atitudinea mai mult festivistă faţă de Eminescu, dar şi faţă de alţi scriitori clasici şi moderni, manifestată în perioada postcomunistă. Depunerile de flori la bustul lui Eminescu, politizate excesiv de către guvernanţi, întrunirile, seratele, festivalurile omagiale, organizate „din obligaţie” şi incompetent, erodează sentimentul sacru pe care ar trebui să-l nutrim faţă de creaţia eminesciană. Aceste „acţiuni culturale” nu sunt în măsură să înlocuiască studiul serios, temeinic, asiduu, constant şi aplicat al moştenirii eminesciene, domeniu de care sunt responsabile toate instituţiile de profil – de la catedrele de literatură la A.Ş.M. Or, aproape tot ce s-a tipărit la noi în ultimii ani constituie o tirajare mecanică a textelor incluse în ediţii consacrate, volumele de la Chişinău având inedite doar numele „îngrijitorilor” locali. La Huşi, de exemplu (remarcăm cu respect acest fapt: graţie domnului profesor Theodor Codreanu, un perseverent, competent şi sagace eminescolog!), se scrie mai mult şi mai profund despre Eminescu decât în Republica Moldova. După ’89 tema eminesciană este evitată şi de către tinerii cercetători de la Chişinău, pentru că „specialiştii în materie” nu reuşesc să suscite interesul noilor generaţii pentru orizonturile încă puţin explorate ale gânditorului, filozofului, politicianului, istoricului Eminescu.
Cezar Ivănescu, unul dintre importanții poeți pe care i-a dat Moldova, vorbind acum două decenii despre viziunile profetice ale lui Eminescu și despre calitatea acestuia de simbol al românismului, remarca: „Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor amenințat veșnic de «blestemul tracic» al dezbinării. Partitura liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creșterea sau decadența: românismul are un program politic, social și spiritual conținut în Opera eminesciană. Acum și în veacul veacului nu avem altceva de făcut decât să împlinim acest program, dacă ne simțim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului și a românilor în istorie”.
Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog