Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FORUM

De la mistica raţiunii la mistica nebuniei

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Mistica nebuniei este, simultan, mistică a raţiunii.Despre acest cadru cartezian al bolii, prelungit până în secolul al XX-lea, vorbeşte şi Fritjof Capra: „În cultura noastră, criteriile folosite pentru a defini sănătatea mentală – simţul identităţii, imaginea, recunoaşterea timpului şi a spaţiului, percepţia mediului şi aşa mai departe – impun ca percepţiile şi viziunile persoanei să fie compatibile cu cadrul cartezian-newtonian. Viziunea carteziană asupra lumii nu este doar principalul cadru de referinţă, ci este privită ca singura descriere exactă a realităţii. Această atitudine restrictivă este reflectată în tendinţa profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale de a folosi sisteme de diagnosticare relativ rigide”1. Dacă analizăm fiecare dintre aceste criterii, putem dovedi că percepţiile şi viziunile lui Eminescu s-au abătut clar de la ele. Să luăm doar criteriul spaţiului şi timpului carteziano-newtonian: în vreme ce contemporanii lui gândeau în cel mult trei dimensiuni, Eminescu percepea, preeinsteinian, cvadridimensional spaţio-timpul, ba chiar multidimensional2, ca în teoria M, a supercorzilor. Mai mult de atât: el avea capacitatea uimitoare de a auzi şi privi, simultan, timpul şi spaţiul (Ş-ai s-auzi cum iarba creşte), iar în Egipetul dovedea că aude voci venind din urmă cu mii de ani! Să ne amintim că lectura nuvelei Sărmanul Dionis, la Junimea, a stârnit stupoare, declarată fiind o aberaţie şi dovadă de nebunie, privitor la viziunea spaţio-temporală. Arbitrariul unui asemenea cadru rigid a fost dovedit şi de un experiment american în urma căruia opt voluntari au ajuns pacienţi în diverse institute de boli mintale numai pe baza faptului că au declarat că aud voci, precum Eminescu. Ei au fost etichetaţi, ireversibil, ca fiind schizofrenici, „în pofida comportamentului lor ulterior normal”3. Ironia face că pacienţii din acele sanatorii au recunoscut că pseudopacienţii erau oameni normali, pe când medicii de acolo, nu! Faptul este o dramatică urmare a spiritului schizoid al scientismului european: „a fi limitat doar la modul cartezian de percepţie este, de asemenea, o nebunie; este nebunia culturii noastre dominante”4.Dacă le refuzăm celor care l-au internat pe Eminescu alte interese decât cele legate de sănătatea imediată a poetului, trebuie să admitem că sufereau ei înşişi de o anume doză de „nebunie a excesului de raţionalitate”. Devine explicabil de ce Eminescu a fost internat doar pe baza unui bilet emis de soţia lui Slavici, profană în materie de psihiatrie, de vreme ce cei opt pseudopacienţi invocaţi de Capra au fost internaţi doar pe baza propriei declaraţii că aud... voci!
De ce să ne mirăm căraţionalistul cu logică de fier Titu Maiorescu a transmutat secolul al XVII-lea în a doua jumătate a celui de-al XIX-lea, iar Şuţu a perpetuat metoda arabă de tratare cu mercur a unui sifilis mitic-imaginar depistat la Eminescu, în vreme ce scria că poetul n-a suferit de sifilis şi în vreme ce în Occident se renunţase la tratamentul cu mercur, ca având efecte dezastruoase. Nu e de învăţătură că, la Ober Döbling, scăpat de mercur, Eminescu şi-a revenit? Dar aceasta este chiar o evoluţie inversă decât stabilesc specialiştii! Autorii tratatului Vademecum în psihiatrie, coordonat de Constantin Gorgos, spun, textual, că sifilisul cerebral, netratat, evoluează rapid către faza terţiară, în care se instalează paralizia generală progresivă, pe când, tratat, duce la remisiuni şi vindecare5. Cu Eminescu, tocmai întreruperea nefastului tratament cu mercur a fost benefică! Dovadă a erorii de diagnostic şi de tratament.
În Evul Mediu, bolnavul psihic încă mai găsea ospitalitate în mănăstiri; de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, el este aruncat în ospicii: „Acum, el se va detaşa pe fondul unei probleme de «poliţie» referitoare la ordinea indivizilor în cetate”6. Or, cu poliţia a fost dus Eminescu la Caritatea, nerespectându-se nicio iotă din legislaţia vremii, cum a dovedit Călin L. Cernăianu. Iarăşi suprapunere „palimpsestică” de veacuri pe malurile Dâmboviţei, spre a satisface ritualul precreştin. Înlocuirea carităţii creştine cu cea laică a dus la o „medicină îndreptată în acelaşi timp împotriva maladiei şi împotriva sănătăţii”, iată un paradox sesizat de Foucault: „E aici o idee importantă pentru a înţelege anumite terapeutici aplicate, prin decalaj, nebuniei, de-a lungul secolului al XIX-lea”7. Este chiar „decalajul” observat în cazul Eminescu: s-a crezut că, prin fricţiuni şi injecţii cu mercur, se vindeca maladia, dar tratamentul s-a făcut „împotriva sănătăţii” pacientului. Aşa au fost trataţi sifiliticii timp de 150 de ani, văzuţi ca „smintiţi” „în spaţiul aceleiaşi incinte; şi le vor lăsa pentru mult timp un anume stigmat care va trăda, pentru conştiinţa modernă, o înrudire obscură care le va rezerva aceeaşi soartă şi îi va plasa în acelaşi sistem de pedepse”. Foucault vorbeşte de faimoasele Petites-Maisons de pe rue de Sèvres, destinate nebunilor şi venericilor, deşi între cele două maladii sunt diferenţe capitale. Astfel, asupra venericului se lipeşte stigmatul nebuniei. Nu era, din acest punct de vedere, şi Caritatea lui Şuţu o Petite Maison? Printre victimele celebre ale confuziei programate s-au numărat Sade şi Nietzsche, observă Foucault. Cazuri aparent similare cu al lui Eminescu, dacă s-ar dovedi că poetul a fost sifilitic. Dar n-a fost! Fritjof Capra insistă îndelung asupra modelului biomedical aplicat, fără discernământ, la boli mintale, metodă care ţinteşte să le trateze medicamentos, controlând „simptomele dereglării, dar nu le şi vindecă”: „Adevărata terapie ar consta în facilitarea vindecării prin asigurarea unei atmosfere adecvate din punct de vedere emoţional pentru pacient. În loc să fie suprimat, procesul care constituie un simptom ar putea să se intensifice în asemenea atmosferă, iar continuarea autoexplorării ar duce la trăirea lui deplină şi la înţelegerea conştientă, desăvârşind astfel procesul de vindecare”8. Modelul exclusiv biomedical, observa Thomas S. Szasz9, duce boala mintală în sfera mitului. De fapt, precizez, a mistificării, fiindcă în gândirea mitică lucrurile se petreceau cu totul altfel. Şamanul era un terapeut de o cu totul altă factură, superior psihiatrilor moderni. Spitalele, nu doar cele de boli psihice, au devenit factori de stres, încât primii care se îmbolnăvesc sunt chiar medicii înşişi. La ei rata de alcoolism, consum de droguri, fumat, sinucideri etc. e mai ridicată10. Studiile arată că, în spitale, cel puţin unul din cinci pacienţi se îmbolnăveşte de o maladie iatrogenică (originată de medici)11. Trebuie luat serios în atenţie dacă n-a fost şi cazul lui Eminescu, pe fondul unui simptom de oboseală excesivă – mărturisită de poet –, asociată cu şocul devastator al internării forţate din ziua de 28 iunie 1883, produse de evenimentul suprimării Societăţii Carpaţii, eveniment facilitat şi de trădarea liderilor ei ardeleni care jucau carte dublă, precum G. Ocăşanu, preşedintele societăţii, dovedit, azi, ca agent secret austro-ungar. Specialiştii arată că, bunăoară, ceea ce se numeşte psihoză maniaco-depresivă (diagnosticul prim admis şi de Maiorescu, în cazul Eminescu) poate fi declanşat pe fondul unei oboseli extreme coroborate cu o psihotraumă, la care se adaugă factori socioculturali, ca „pierderea rolului şi statutului social”12, tulburarea „modului de a fi în lume” (Ludwig Binswanger), toate acestea trăite de Eminescu în nefasta vară a lui 1883.
Nebunia e tot ce scapă definiţiilor din codul penal. De aici posibilele abuzuri asupra indivizilor sub pretextul nebuniei: „A închide pe cineva spunând despre el că este «furios», şi fără a preciza dacă e bolnav sau criminal – iată una din puterile pe care raţiunea clasică şi le-a acordat sieşi, în experienţa pe care a trăit-o în raport cu neraţiunea”13. Este calea „regală” pe care a străbătut-o „raţiunea clasică” maioresciană în raport cu „neraţiunea” ziaristului Eminescu. Slavici a dedus că Eminescu era nebun deoarece vorbea cu glas tare când era singur, Maiorescu – fiindcă poetul a spus că va reînvia arta antică, alţii – fiindcă l-au surprins apărând cu ton ridicat o teorie economică etc. Dar „pălăria” imbatabilă a raţiunii a fost internarea poetului.
„Internarea – arată Foucault – ascunde neraţiunea şi trădează ruşinea pe care o suscită; dar desemnează explicit nebunia; o arată cu degetul.”14 De la prima internare încolo, Eminescu nu mai poate ieşi de sub pălăria neraţiunii, care devine spectacol public, plătit cu bani prin chete. În epoca clasică, ospiciile deveniseră scene de teatru pe care vizitatorii le plăteau cu bani spre a se distra. Eminescu înţelege întreaga grozăvie a chetelor publice, pe care le respinge cu indignare în repetate rânduri, ceea ce un nebun veritabil nu face. C. Mille, în zelul său de a augmenta nebunia ziaristului Eminescu, îl descria, în spiritul „umanismului” secularizat, ca fiind coborât, iremediabil, din zona înaltă a spiritului în stadiul de jalnică animalitate. „Un fel de imagine a animalităţii – zice iarăşi Foucault – obsedează ospiciile. Nebunia îşi împrumută chipul de la masca bestiei.”15 Ospiciul se transformă în menajerie, în cuşti cu fiare în lanţuri şi cămăşi de forţă. Omul îşi pierde transparenţa lumii-ca-lumen (cum ar spune Părintele Stăniloae) şi e tratat ca animal, lăsat în frig şi înfometat. Asemenea impresii răzbat din scrisoarea lui Eminescu adresată lui Chibici. Nebunul, devenit locuitor al unui Bestiar abstract, e crucificat ca Iisus, Mântuitorul însuşi fiind tratat ca pe un nebun primejdios. Cu Dostoievski şi Nietzsche, continuă Foucault, Hristos regăseşte „gloria nebuniei sale, pentru ca scandalul să aibă din nou putere de manifestare, pentru ca neraţiunea să nu mai fie doar ruşinea publică a raţiunii”16. Corelarea „crucificării” lui Eminescu cu a Mântuitorului (la aceeaşi vârstă de 33 de ani!) n-a scăpat scenariului mitic creat în jurul poetului. Zice Foucault: „Cristos n-a vrut doar să fie înconjurat de lunatici, a vrut ca el însuşi să treacă în ochii tuturor drept dement, parcurgând astfel, în incarnarea sa, toate mizeriile decăderii umane: nebunia devine astfel forma ultimă, ultimul grad al lui Dumnezeu întrupat, înaintea împlinirii şi eliberării Crucii”. Şi: „Venind în această lume, Cristos acceptă să reia toate semnele condiţiei umane şi înseşi stigmatele naturii decăzute; de la mizerie la moarte, el a urmat un întreg drum de suferinţă care era şi drumul patimilor, al înţelepciunii uitate şi al nebuniei. Şi pentru că a fost una dintre formele Pătimirii – forma ultimă, într-un fel, înaintea morţii – nebunia trebuie să devină la cei care suferă de ea acum obiect de respect şi de compasiune”17.
Oare nu vorbesc, aproape toţi (chiar şi adversarii personali), despre Eminescu, atribuindu-i nebunia, cu „respect” şi „compasiune”? Nu răzbate asta, impresionant, în scrisoarea lui Maiorescu, din care se degajă grijă prietenească şi solicitudine compasională pentru „nebun”? Nu s-a indignat public Grigore Ventura atunci când Macedonski a încălcat consemnul mitic al „respectului” publicând infama epigramă? N. Georgescu a observat, cu fineţe, că, în realitate, Ventura s-a alarmat că mitul nebuniei lui Eminescu intră în uitare publică şi s-a grăbit să-l resuscite zgomotos. Şi iată ce adaugă Foucault: „Psihiatria pozitivă a secolului al XIX-lea, precum şi psihiatria noastră, deşi au renunţat la practici, deşi au lăsat deoparte cunoştinţele secolului al XVIII-lea, au moştenit în secret toate acele raporturi pe care cultura clasică în ansamblul ei le ilustrase cu neraţiunea; le-au modificat; le-au deplasat; au crezut că vorbesc doar despre nebunie în obiectivitatea sa psihologică; în ciuda lor, aveau de-a face cu o nebunie stăpânită încă de etica neraţiunii şi de scandalul animalităţii”18. Ceea ce s-a întâmplat, cu asupra de măsură, cu Eminescu, deşi medici ca Şuţu şi logicieni ca Maiorescu trăiau în plin pozitivism şi raţionalism modern. Problema grea a culturii româneşti e că Eminescu a ştiut toate acestea. A ştiut că este supus unei „inchiziţii” draconice din partea prietenilor şi binefăcătorilor. Thomas S. Szasz vorbeşte chiar de o Inchiziţie a mentalităţii carteziene asupra nebuniei, mai rea decât puşcăria, punând în paralel cele două instituţii care duc la moartea civilă a indivizilor19. Această situaţie este descrisă cu o exactitate de chirurg de către Eminescu însuşi în scrisoarea către Chibici din 12/24 ianuarie 1884: „Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obicinuieşte în spitale şi lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plânge soartea căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie”20. Fie şi numai acest teribil pasaj pentru a dovedi că „nebunul” Eminescu era mai sănătos la minte decât toţi cei care i-au vrut binele şi l-au compătimit, fie în viaţă, fie în posteritate!
Raţionalismul ultimelor trei secole a făcut mare caz de „drepturile omului”, dar nicăieri ca în institutele psihiatrice aceste drepturi n-au fost atât de încălcate. R. D. Laing aducea dure acuzaţii acestor instituţii că îi privează pe pacienţi de cele mai elementare drepturi umane. Persoana „este degradată de la statutul existenţial şi legal deplin de agent uman şi persoană responsabilă, la al cuiva care nu mai este în posesia propriei definiţii a sinelui, incapabil să-şi păstreze bunurile, exclus de la discreţia întâlnirilor şi a faptelor sale. Trupul nu îi mai aparţine şi locul pe care-l ocupă nu mai este alegerea lui. După ce a fost supus unei ceremonii degradante, cunoscută sub numele de examen psihiatric, este privat de libertăţile sale civile, fiind încarcerat într-o instituţie totalitară numită spital de «boli mintale». Aici este invalidat ca fiinţă umană de o manieră mai completă şi mai radicală ca oriunde altundeva în societatea noastră”21. Este evidentă aici echivalarea „sanatoriului” cu puşcăria, încât calificarea lui D. Vatamaniuc a „internării” poetului cu o arestare este pe deplin justificată chiar şi numai din acest punct de vedere. Aşa că protestele celor care au încercat să-l „descalifice” pe Dimitrie Vatamaniuc în calitatea lui de eminescolog de primă mărime se dovedesc fragile ieşiri partizane şi ideologice. Iar circumstanţele, în ce priveşte „internarea” lui Eminescu, sunt cu atât mai grave, cu cât el nici măcar n-a fost supus degradantei examinări psihiatrice, fiind de-a dreptul băgat în cămaşa de forţă doar pe baza unui denunţ al soţiei lui Slavici. Scrisoarea către Chibici-Revneanu, din care am citat, arată infernul existenţial în care a fost aruncat Eminescu, în ceea ce R. D. Laing numeşte insecuritate ontologică22. El, care a ridicat gândul ontologic românesc pe cele mai înalte culmi europene, cu vrednicie a sta alături de un Heidegger, cum a demonstrat, între alţii, Svetlana Paleologu-Matta, în Eminescu şi abisul ontologic (1988).
Sunt inşi care laudă toate frustrările la care a fost supus Eminescu încă de la prima internare şi de la întoarcerea din Italia. Astfel, cum ar spune Laing, Eminescu n-a mai fost considerat îndrituit să-şi păstreze propriile bunuri, recte lada cu manuscrise, deşi el a cerut-o, în repetate rânduri, de la Maiorescu. Apoi, trupul nu i-a mai aparţinut şi nici împlinirea dorinţei exprese de a se stabili în Bucureşti, la întoarcere. Privarea de libertăţile civile, într-o „instituţie totalitară”, sub directa oblăduire a vigilenţei de „Argus”, cum i se va adresa poetul „binefăcătorului”, de la fereastra trenului care-l ducea spre Viena, tratamentul cu mercur şi cu tranchilizante etc., toate vor contribui la distrugerea, pas cu pas, a celei mai luminate minţi pe care a dat-o neamul românesc.
 
Note
1 Fritjof Capra, Momentul adevărului, trad. din engleză de Niculiţă Damaschin, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004, p. 483.
2 „O repetiţie de sfere paralele pe o lungime de spaţiu reprezintă ochiului o spirală pururi de(s)crescândă. Noi avem deci în ochii noştri toate dimensiunile la cari putem ajunge, dar depărtarea preface în aparenţă: / repetiţie de cuburi = piramidă / repetiţie de sfere în Kegel / adică într-o mărime pururi descrescândă ale cărei linii longitudinale convergează într-un singur punct” (M. Eminescu, Fragmentarium, p. 499).
3 Fritjof Capra, op. cit., p. 484.
4 Ibidem.
5 Constantin Gorgos, coord., Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1985, p. 294.
6 Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 65.
7 Ibidem, p. 88.
8 Fritjof Capra, op. cit., p. 159-160.
9 Thomas S. Szasz, The Mith of Mintal Illness. Fondations of a Theory of Personal Conduct, Revised Edition, Copyright 1974, Harper & Row, Publishers, New York, p. VII-XII, 262-265 etc.
10 Fritjof Capra, op. cit., p. 163.
11 Ibidem, p. 167.
12 Constantin Gorgos, coord., op. cit., p. 467.
13 Michel Foucault, op. cit., p. 111.
14 Ibidem, p. 144.
15 Ibidem, p. 146.
16 Ibidem, p. 152.
17 Ibidem, p. 153.
18 Ibidem, p. 157.
19 Thomas S. Szasz, The Manufactures of Madness. A Comparative Study of the Inquisition and the Mintal Health Movement, Harper & Row, Publishers, New Yoark, 1970, p. 3-136, 290-292.
20 M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei, 1989, p. 198.
21 Apud Fritjof Capra, Înţelepciune aparte, ed. cit., p. 97-98.
22 R.D. Laing, The Divided Self. An Existential Study in Sanity and Madness, Pinguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1959, reprinted 1987, p. 39-64.
 
 
 
Rubrica Forum din acest număr al revistei noastre găzduieşte câteva opinii pe marginea studiului monografic Eminescu în captivitatea „nebuniei” (ediţie definitivă) de Theodor Codreanu, publicat de Editura Universul la finele anului 2011. Lansarea volumului, un eveniment de înaltă ţinută culturală, a avut loc la Biblioteca municipală „B.-P. Hasdeu” din Chişinău.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog