Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Problema numelor proprii din literatură în lumina unor idei ale lingvisticii coşeriene

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

 Doamnei conf. univ. dr. Maria Cosniceanu, în semn
de recunoştinţă pentru cuvintele de apreciere referitoare
la investigaţiile mele din domeniul antroponimiei literare
 
0.1. Într-un articol mai vechi (vezi Cristinel Munteanu, Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, în „Limba română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 7-8, 2008, p. 65-80)1, după analiza unui număr destul de mare de fapte, propuneam şi două clasificări ale tipurilor de motivări ce caracterizează raportul nume – personaj literar (ibid., p. 75-76). Aveam în vedere constatarea că „numele propriu este, în ultimă analiză, tot un cuvânt2, cuvânt care poate avea atât denotaţie, cât şi conotaţie”3. Pentru a face joncţiunea cu ceea ce am de gând să prezint acum, îmi permit să reiau aici doar clasificările – din raţiuni de spaţiu tipografic –, fără exemple (pentru acestea din urmă, invit cititorii să meargă la articolul deja amintit). Aşadar, spuneam atunci că:
[A] Din punct de vedere semantic (după informaţia purtată de nume în / cu ele), se pot distinge două tipuri majore de motivări:
[a] motivare prin denotaţie, adică prin sensul „propriu” al etimonului – atât al radicalului, cât şi al afixelor – indiferent dacă provine dintr-o limbă străină, fiind accesibil doar specialiştilor, sau din limba română;
[b] motivare prin conotaţie, aici intrând tot ce înseamnă aluzie biblică, istorică etc., evocare a unei personalităţi, a unui context social sau cultural, tot ce se situează în sfera intertextualităţii şi se asociază cu un nume ori se sugerează de către un nume de familie sau de persoană; majoritatea numelor din literatură, ce prezintă interes, se încadrează în acest loc.
Evident că, pentru ambele categorii, există şi nume ironice, care fac în egală măsură – prin negaţie – apel la denotaţie ori la conotaţie, după cum există şi nume care sunt motivate simultan prin denotaţie şi conotaţie.
[B] După sursa motivării (în funcţie de cel care oferă motivarea), deosebim:
[a] motivare intratextuală, când motivarea este oferită de către narator sau de către personaj;
[b] motivare extratextuală, în cazurile în care motivarea este intuită, descoperită de cititor sau oferită / „deconspirată” chiar de scriitor într-o anume împrejurare, într-un text autobiografic etc.4.
0.2. În problema numelor proprii motivate din opera literară, îl aminteam încă de atunci pe E. Coşeriu (bunăoară, pentru însemnătatea pe care savantul o acorda acestora în cadrul lingvisticii sale textuale). Astăzi, în anul 2012, fiind în măsură a fructifica şi mai mult ideile lui Coşeriu despre numele propriu în general şi despre importanţa numelor de personaje în literatură, aş face câteva adăugiri, nu în ideea de a critica ceea ce am scris mai demult, ci pentru a completa şi a exprima mai clar cele spuse în acel studiu.
1. În primul rând, trebuie amintită caracterizarea lui Coşeriu, care surprinde în ce constă esenţa numelui propriu:
„...numele propriu nu denumeşte în acelaşi plan cu cel al numelor comune, care «clasifică» realitatea, ci reprezintă, în raport cu numele comune, o nominalizare secundă, individualizatoare şi unificatoare: o nominalizare care nu este anterioară, ci posterioară nominalizării prin mijlocirea «universaliilor». Într-adevăr, obiectul desemnat printr-un nume propriu este, în mod necesar, un obiect deja clasificat prin mijlocirea unui nume comun (Azorele sunt insule, Tibrul este un fluviu, Spania este o ţară).” (Coşeriu 1955/2004: 284).
2. În al doilea rând – având în vedere, în ultimă instanţă, tot literatura – , merită evidenţiată şi modalitatea în care numele proprii de persoană devin nume comune (sau eponime). Sursa acestora poate fi lumea ficţiunii (literatura, îndeosebi; de pildă, un harpagon) sau lumea reală (un hrebenciuc, un becali etc.)5. Ca nume comune, ele au semnificat lexical, ceea ce înseamnă că exprimă deja universalul, adică „un mod de a fi”. Mai ales dinspre literatură fenomenul trecerii de la nume propriu la nume comun se produce cu uşurinţă, întrucât (de vreme ce şi literatura reprezintă intuiţia universalului în faptele concrete) personajele înseşi, ca modele, sunt „universalii fantastice” (după G. Vico, vezi Coseriu 2010: 339), adică deschid o posibilitate universală. Şi în cazul unor substantive, precum [un] hrebenciuc / [nişte] hrebenciuci6, procedeul transformării este similar, fiindcă vorbitorii identifică în cutare individ / personaj politic un tip uman reprezentativ şi-l „lexicalizează” ca atare. Odată surprinsă esenţa (semnificatul lexical), aceasta se poate înfăţişa, din punct de vedere gramatical, în forme diferite (semnificate categoriale): ca substantiv ([un] becali, becalizare [din infinitivul lung]), ca verb (a becaliza, a topârceniza, a urmuziza, a argheziza etc.7), ca adjectiv (machiavelic, caragialesc etc.), ca adverb ([a acţiona] machiavelic, [a scrie] caragialeşte etc.).
3. Când am vorbit, cu referire la personajele literare, de motivarea numelor prin denotaţie, respectiv prin conotaţie (supra, 0.1. [A])8, oferind exemple clare în acest sens, nu m-am gândit că această clasificare ar putea crea confuzii pe terenul lingvisticii coşeriene, generabile de faptul că prin denotaţie Coşeriu înţelege desemnarea, în timp ce conotaţia (luată, de pildă, în accepţie hjelmsleviană, cf. Coseriu 2007: 235) poate însemna şi ea altceva9. Dacă socotim că numele de personaje literare sunt, mai mult sau mai puţin, analizabile, atunci putem spune – în termeni coşerieni – că numele:
[a] fie semnifică (în cazul mai sus numitei „motivări prin denotaţie”),
[b] fie evocă (în cazul mai sus numitei „motivări prin conotaţie”).
De vreme ce şi numele propriu este un semn lingvistic, atunci se cuvine să reamintesc că semnul lingvistic are posibilitatea de a funcţiona în discurs în raport cu alte semne (raport atât material, cât şi de conţinut), cu microsisteme de semne şi chiar cu sisteme întregi de semne. El poate funcţiona şi în relaţie cu alte texte, cu lucrurile înseşi sau cu cunoştinţele noastre despre lucruri (Coşeriu 1994: 149). Aceste relaţii sunt numite de către E. Coşeriu (pe urmele lui W. M. Urban) funcţii de evocare: „putem să spunem că în jurul reprezentării există un mănunchi de funcţiuni de evocare, avem de-a face [...] cu acea bogată ambiguitate a cuvântului care poate denota cu precizie ceva, fără a renunţa în acelaşi timp şi la alte denotări” (ibid.: 153)10.
Cred că numele de personaje literare (dacă nu toate, măcar unele dintre ele) au un dublu statut: pe de o parte, se comportă în universul de discurs al operei de care aparţin asemeni numelor din viaţa reală, reprezentând „o nominalizare secundă, individualizatoare şi unificatoare” (Coşeriu); pe de altă parte, ele posedă o anumită „transparenţă”, întreţinând un raport de motivare cu personajele denumite. În cazul literaturii, asistăm, aşadar, la o suprapunere de planuri de care trebuie să ţinem seama în analiza numelor: în acelaşi timp, un nume rămâne nume propriu, dar poate şi semnifica la fel ca un cuvânt obişnuit sau poate evoca ceva / pe cineva cu care personajul în cauză stabileşte anumite legături11. Aluzia – prin identitate sau asemănare de nume – la un alt personaj celebru (dintr-o altă operă) pare cea mai interesantă, căci, de data aceasta, un personaj nou ajunge să fie cumva „clasificat”, datorită numelui purtat, prin mijlocirea „universaliilor fantastice”. Aici ar putea fi amintit, bunăoară, cazul personajului central, Casaubon, din romanul lui U. Eco, Pendulul lui Foucault. Numele său trimite atât la filologul Isaac Casaubon (cu existenţă reală), cât şi la personajul omonim al lui George Eliot, din Middlemarch (vezi Istrate 2000: 167).
Modul în care scriitorii îşi denumesc personajele seamănă cu procedeul originar prin care cei vechi îşi botezau copiii. Diferenţa ar fi aceea că anticii (în situaţia în care numele nu descria deja aspectul ori starea purtătorului) nu puteau decât să spere că numele va influenţa destinul individului în cauză, în vreme ce în literatură numele determină (chiar şi când este ironic) evoluţia ori condiţia personajului.
4. Totodată, aş încerca să subliniez şi să sistematizez rolurile pe care le au numele de personaje în textul literar. Şi aici problema este destul de complicată, întrucât se poate vorbi atât de funcţia numelui în literatură, în general, cât şi de funcţia anumitor strategii de atribuire a numelor în unele opere literare.
4.1. Înainte de toate, numele întreţin ideea de mimesis realist. Ele sunt date personajelor în maniera în care sunt acordate oamenilor din realitate, funcţia lor esenţială fiind aceea de a uniciza / individualiza purtătorul. Se poate imita – din aceeaşi necesitate de creare a verosimilului – inclusiv modul în care oamenii, dominaţi (pe vremuri) de o gândire magico-mitică (sau influenţaţi încă de reminiscenţe ale acesteia), îşi botezau (sau chiar îşi redenumeau) copiii cu nume menite să le controleze destinul12. Aşadar, exemplele oferite din Marin Preda, Liviu Rebreanu, pe de o parte, şi cele din Mihail Sadoveanu şi Ion Creangă, pe de altă parte, sunt pesemne grăitoare13.
4.2. În literatură, după cum o arată majoritatea exemplelor discutate, numele pot fi motivate, adică pot juca rolul unei „etichetări”: indică ceva cu privire la caracterul ori la înfăţişarea fizică ori la destinul personajelor care le poartă. Procedeul prin care eroii literari primesc nume care le prevăd / „anunţă” cumva evoluţia – procedeu caracterizat drept naiv în realitatea noastră – este pe deplin justificat în literatură, căci în cultură totul se conduce după finalitate. Deci, şi soarta personajelor se conformează voinţei autorului.
4.3. La un nivel mai sofisticat al artificiului literar, există cazuri în care o modalitate particulară de atribuire a numelor se poate converti într-o strategie textuală de construire a sensului. Îi datorăm lui Coşeriu o interesantă observaţie pe această temă potrivit căreia modul în care sunt numite personajele în anumite opere literare poate constitui un procedeu de articulare a sensului în acele opere. Cu scopul de a demonstra acest lucru, Coşeriu corectează o faimoasă interpretare a lui Leo Spitzer cu privire la „polionomasia” sau „instabilitatea numelor” din Don Quijote de Cervantes (Coseriu 2007: 266). Spitzer încercase să dovedească faptul că respectiva instabilitate a denumirii reprezintă un indiciu de mare însemnătate pentru sensul romanului în ansamblul său, dându-i numele de „perspectivism lingvistic” şi străduindu-se să-i determine semnificaţia. Astfel, el recurgea la ideea medievală potrivit căreia esenţa tuturor celor create trebuie să fie exprimată prin numele lor „corect”, doar că nu oamenii – limitaţi de/în subiectivitatea lor – , ci numai Dumnezeu cunoaşte numele „corecte” ale lucrurilor (ibid.: 267). Coşeriu susţine însă că această „instabilitate a numelor” este „un factor entre otros, es decir que sólo puede comprenderse exactamente en conexión con otros” (ibid.: 268). Adevărata temă a romanului este libertatea, temă susţinută, între altele, de polionomasie, precum şi de acţiunile de eliberator ale lui Don Quijote, de discursul acestuia despre libertate, de utopia politică (insula Barataria). Toate reprezintă sensuri parţiale care se articulează pentru a da sensul global al operei: tragedia lipsei de speranţă cu privire la libertate. Nebunia lui Don Quijote semnifică entuziasmul său pentru libertate, veritabila sa natură. Vindecarea eroului – care-l face să revină la starea de monotonie iniţială – reprezintă tragedia, întrucât îl transformă într-un învins: abandonează căutarea libertăţii pentru sine şi pentru ceilalţi.
Mariana Istrate14 ne oferă un alt exemplu de instabilitate denominativă (sau, eventual, un fel de desemnare onomastică multiplă), în care atribuirea ezitantă de nume are rolul „de a produce o răsturnare a identităţii, într-un spaţiu în care individul îşi caută cu insistenţă personalitatea, pierdut în anonimat” (Istrate 2000: 60). Este vorba despre romanul lui Georges Perec, Quel petit vélo à guidon chromé au fond de la cour? (1966), în care „autorul creează 72 de construcţii onomastice pentru acelaşi personaj, toate având un element comun (Kara-), la care sunt asociate adjective, nume, verbe, interjecţii, sufixe specifice limbilor europene.” (ibid.). Astfel, particula fixă, comună Kara (însemnând în turcă „negru”) ar dezvălui apartenenţa personajului la spaţiul cultural balcanic sau oriental, în timp ce al doilea component al numelui – ataşat printr-un procedeu insolit – ar lărgi aria geografică a posibilei origini a acestuia: fie grecească (Karamanlis), fie poloneză (Karalcrowics), fie rusească (Karaschoff), germană (Karalberg) ş.a.m.d.
4.4. În fine, până acum am văzut cum ajută numele la caracterizarea personajului ori cum contribuie – ca factor între alţi factori – , într-o măsură mai mare sau mai mică, la articularea sensului în opera literară. Este cazul să ne întrebăm dacă se poate şi invers: dacă există texte a căror raţiune de a fi o constituie chiar concentrarea asupra numelui / numelor. Scrieri făcute „de dragul” numelor? Desigur. Nu ştiu dacă acest lucru este valabil pentru texte foarte ample (de ordinul romanelor sau al nuvelelor), dar, pentru unităţi textuale mai simple (de tipul capitolelor sau subcapitolelor), cred că este posibil. De fapt, à propos de felul „concentrării”, trebuie să facem o distincţie clară între:
[α] numele ca principiu de construcţie al unui text şi
[β] numele ca obiect al reflecţiei metalingvistice într-un text.
Se pot construi, aşadar, texte de mici dimensiuni, cum sunt jocurile de cuvinte / calambururile (chiar sub formă versificată, ca epigrame) al căror scop în sine îl reprezintă numele şi puterea lor de sugestie. Raymond Queneau chiar şi-a intitulat Nume proprii unul dintre numeroasele sale „exerciţii de stil” – un text concis făcut după o anumită reţetă a utilizării unor nume cunoscute15. Mai mult decât atât, merită amintit scriitorul Mircea Horia Simionescu, în al cărui insolit Dicţionar onomastic multe „articole” (ordonate după un principiu lexicografic, evident) sunt „poveşti” ce pornesc de la un nume. Pe de altă parte, pasaje însemnate dintr-o operă literară pot fi rodul unor divagaţii sau inserţii metalingvistice, adică de explicare a semnificaţiei sau a provenienţei unui nume. De pildă, într-o naraţiune a lui F. Kafka, Die Sorge des Hausvaters, sunt făcute speculaţii etimologice privind numele straniului personaj Odradek: este un cuvânt de origine slavă sau un termen german slavizat ulterior? (vezi Coseriu 2007: 272)16.
5. Opera ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu reprezintă un nesecat izvor de cunoştinţe de specialitate pentru cei care vor să înveţe teorie lingvistică la cel mai înalt nivel, dar ea constituie, în acelaşi timp, şi o inepuizabilă sursă de inspiraţie, şi o lumină călăuzitoare pentru cei care doresc să cerceteze aspecte insuficient explorate (sau insuficient lămurite) ale limbajului omenesc. Sper ca încercarea mea, din aceste pagini, să însemne încă o dovadă şi încă un îndemn în acest sens.
 
Note
1 Articolul este disponibil şi on-line aici: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=426 .
2 Se pare că deosebirile dintre nume comun şi nume propriu sunt mai puţine decât se crede de obicei. Vezi şi Coşeriu 1955/2004: 265-285.
3 Termenii denotaţie şi conotaţie erau folosiţi în sens foarte larg. Plecam şi de la observaţia făcută în treacăt de Ivan Evseev: „Conotaţiile estetice sunt mai pregnante la o serie de nume proprii specifice folclorului nostru (cf. Ileana-Cosânzeana, Făt-Frumos etc.) sau împrumutate din mitologia greacă şi latină (cf. Adonis, Venus, Apollo etc.) care sunt folosite ca simboluri ale frumuseţii.” (Şerban, Evseev 1978: 148).
4 De asemenea, precizam că „în funcţie de alte criterii, sunt posibile, cu siguranţă, şi alte clasificări sau chiar subclasificări” şi ofeream încă una. De pildă, raportul de motivare intratextuală poate fi stabilit de către personaj[e] (dar nu neapărat doar de el[e]): [a] fie dinspre nume către personaj (adică numele sugerează un anumit tip de om) sau [b] fie dinspre personaj către nume (omul îşi „cere” numele). În acest sens, dădeam câteva exemple din Mihail Sadoveanu. Se pot extrage şi din opera lui Mircea Eliade (vezi Fînaru 2006: 212; de altfel, problema numelor motivate este esenţială în literatura lui M. Eliade, după cum arată, cu numeroase exemple, Sabina Fînaru [la care găsim şi o bibliografie a onomasticii literare], în op. cit.: 73, 76, 113, 123-125, 132, 147, 148, 150, 152, 157, 160, 165, 166, 171, 177, 204, 212-213, 216, 262; cf. şi Borş 2007: 74-77.
5 Dacă se doreşte, se pot invoca, şi în această privinţă, cele trei lumi deosebite de Coşeriu: a) lumea necesităţii şi a cauzalităţii (în sens kantian), adică lumea experienţei sensibile curente, «sferă de cunoaştere» proprie ştiinţei empirice; b) lumea libertăţii şi a finalităţii (tot în sens kantian), adică lumea creaţiilor umane sau a culturii în general (incluzând ştiinţele şi, totodată, instituţiile publice religioase şi ale ceremoniilor de cult), din care lumea imaginaţiei sau a artei reprezintă doar o parte, deşi, probabil, cea mai clar caracterizată; şi c) lumea credinţei.” (Coseriu 2003: 75).
6 Întâlnite frecvent pe internet. Despre vogorizi şi chiţaci, cu suficiente atestări, vezi Uritescu 1993: 120-122.
7 Adică „a se comporta în maniera lui Becali”, „a scrie / crea în maniera lui Topârceanu, Urmuz, Arghezi” etc. (despre Nichita Stănescu se spunea prin manualele de liceu din anii ’90 că, exersând în studenţie, „topârceniza, urmuziza, argheziza”). De formarea de verbe şi substantive postverbale din nume proprii de persoană s-a ocupat, pe larg, C. Frâncu (2007: 131-140), care afirmă, totuşi, că a argheziza nu este atestat, fiind doar o posibilitate şi nu o realizare (op. cit.: 135).
8 Semnificativ mi se pare faptul că o conferinţă, ţinută de Coşeriu în 1951 la Centrul Lingvistic din Montevideo, se intitula chiar Denotación y connotatión en los nombres propios (vezi p. VII dintr-un manuscris coşerian privind teoria lingvistică a numelui propriu, datând din anii ’50, pe site-ul www.coseriu.de, la rubrica Projekt C@seriu).
9 Deşi nici nu este întotdeauna foarte departe de ceea ce, în continuare, vom considera drept evocare (cf. Hjelmslev 1963: 114-120).
10 Sau cum o spune in extenso Coşeriu în a sa lingvistică textuală: „La evocación contribuye notablemente a la riqueza del lenguaje; con ella surge esa plurivocidad que no siempre debería enjuiciarse negativamente, como «vaguedad», sino que habría que valorarla también positivamente, como un enriquecimiento: el teórico del lenguaje Wilbur Marshall Urban ha puesto de relieve con particular énfasis esta riqueza basada en la función evocativa del lenguaje, es decir, en la posibilidad de referirse con ayuda del lenguaje a algo sin hablar en realidad de ello. El sentido surge entonces, como combinación de las funciones bühlerianas (representación, expresión y apelación) y la evocación.” (Coseriu 2007: 233).
11 Uneori şi simultan: numele Gheorghe semnifică (etimologic vorbind) „ţăran / agricultor” şi îl evocă pe Sf. Gheorghe (ostaşul prin excelenţă).
12 Prin practicile magice, omul primitiv / naiv îşi închipuia că poate controla lumea. Iar mitologia este, cum observă Coşeriu, „un fenomen hibrid care aparţine de drept universului [de discurs] al fanteziei, dar care, în acelaşi timp, aspiră să se prezinte ca explicaţie a faptelor şi evenimentelor naturale sau istorice, adică asemeni ştiinţei” (Coseriu 2003: 74). Altfel spus, ceea ce aparţine lumii necesităţii şi cauzalităţii este explicat de parcă ar fi un produs al lumii libertăţii şi finalităţii: evenimentele naturale sau istorice sunt puse pe seama intenţiilor sau dorinţelor unor fiinţe supraomeneşti.
13 Vezi, pentru numeroase exemple, Munteanu 2008: 65-80.
14 A cărei carte (de care nu am ştiut când am scris primul studiu), Numele propriu în textul narativ. Aspecte ale onomasticii literare, este foarte bogată în exemple.
15 În altă parte, observam că se pot construi texte de mici dimensiuni luând sinonimia (juxtapusă) ca principiu de construcţie (exemplificând tot cu un „exerciţiu” de-al lui Queneau) [vezi Munteanu 2007: 73]; la fel şi în cazul frazeologismelor (ibid.: 202) care, în astfel de micro-texte, au funcţie exclusiv ludică. Până şi în jurnalism a apărut, în anumite publicaţii (în special în [fosta] „Academia Caţavencu”), obiceiul de a inventa titluri fără legătură cu conţinutul articolului „titrat”, doar de dragul unei anumite tehnici de creare a titlului (vezi, pentru aceasta, Cristinel Munteanu, Despre titlul jurnalistic atipic, în curs de publicare).
16 Nu mai punem la socoteală ipotezele celor care şi-au bătut capul mai apoi ca să afle ce etimologie va fi avut, într-adevăr, în vedere Kafka atunci când a inventat acest nume.
 
Bibliografie
Borş 2007 = Monica Borş, Numele proprii în proza mitică a lui Mircea Eliade, în „Transilvania” (Sibiu), nr. 7, 2007, p. 74-77.
Coşeriu 1955/2004 = Eugeniu Coşeriu, Pluralul numelor proprii [1955], în Coşeriu 2004: 265-285.
Coşeriu 1994 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994.
Coseriu 2003 = Eugenio Coseriu, Orationis fundamenta. La plegaria como texto [2000], în Coseriu, Loureda 2006: 61-83.
Coşeriu 2004 = Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Coseriu 2007 = Eugenio Coseriu, Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, Edición, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas, Arco/Libros, Madrid, 2007.
Coseriu 2010 = Eugenio Coseriu, Storia della filosofia del linguaggio, Edizione italiana a cura di Donatella Di Cesare, Carocci editore, Roma, 2010.
Coseriu, Loureda 2006 = Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006.
Fînaru 2006 = Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade (ediţia a III-a, revăzută şi adăugită), Editura Univers, Bucureşti, 2006.
Frâncu 2007 = Constantin Frâncu, O nouă posibilitate lexicală a limbii române: formarea de verbe şi substantive postverbale din nume proprii de persoană, în Luminiţa Hoarţă Cărăuşu (coord.), Rezultate şi perspective actuale ale lingvisticii româneşti şi străine, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 131-140.
Hjelmslev 1963 = Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language, Translated by Francis J. Whitfield, The University of Wisconsin Press, Madison, 1963.
Istrate 2000 = Mariana Istrate, Numele propriu în textul narativ. Aspecte ale onomasticii literare, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000.
Munteanu 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007.
Munteanu 2008 = Cristinel Munteanu, Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 7-8, 2008, p. 65-80.
Şerban, Evseev 1978 = Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, Timişoara, 1978.
Uritescu 1993 = Dorin N. Uritescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog