Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Ortografia limbii române: definiţie, scurt istoric, instrumente. Principiul fonologic

Adina DRAGOMIRESCU

Alte articole de
Adina DRAGOMIRESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Acest articol este primul dintr-o serie care priveşte ortografia limbii române, sub diverse aspecte (scurt istoric, instrumentele normative actuale, principiile ortografiei româneşti actuale, semnele ortografice, scrierea cu i, ii, iii, folosirea majusculelor, greşeli frecvente de grafieetc.). În toate articolele, vom reflecta punctul de vedere oficial al Academiei Române, exprimat în instrumentele normative oficiale (vezi mai jos) şi nu puncte de vedere personale sau controversate. Prezentările vor avea în primul rând un caracter practic, se vor adresa unui public larg, doritor să fie la curent cu normele ortografice curente şi nu neapărat specialiştilor-lingvişti.
 
1. Ce este ortografia?
Termenul ortografie provine din gr. orthos „drept, corect” şi un substantiv derivat din graphein „a scrie” (Şuteu 1981: 86), deci, literal, ortografia este scrierea corectă. Mai exact, în sens restrâns, ortografia priveşte scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează o unitate); în sens larg, aceasta include şi scrierea corectă la nivelurile superioare cuvântului, adică punctuaţia (DOOM2: XXV, DIN: 586). Într-un sens mai abstract, semiotic, ortografia este un sistem de reguli precise, fixe şi unitare, care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze şi să stabilizeze varianta cultivată a unei limbi date (Şuteu 1981: 86). Pentru prezentarea de faţă, care urmăreşte mai ales familiarizarea cititorilor cu scrierea corectă, ne interesează prima definiţie a ortografiei.

2. Scurtă istorie a scrierii româneşti
Aşa cum se ştie, în scrierea limbii române au fost folosite două tipuri de alfabet: chirilic şi latin. Scrisoarea lui Neacşu (1521) este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet chirilic, iar Cartea de cântece, cunoscută şi sub numele de Fragmentul Teodorescu (1570-1573), este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet latin (Şuteu 1981: 89-90). În epoca veche, până în jurul anului 1830, scrierea cu litere chirilice era mult mai răspândită decât cea cu litere latine, atestată, pentru perioada veche, în foarte puţine texte (Şuteu 1981: 90).
Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ienăchiţă Văcărescu, Toader Şcoleriu, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia tradiţională chirilică, care era inadecvată limbii române şi care masca latinitatea şi relaţia dintre limba română şi limbile romanice occidentale, pregătindu-se, prin intermediul alfabetelor de tranziţie (mixte, chirilice şi latine), trecerea la alfabetul latin (Şuteu 1976: 47ff, 1981: 89-91, Stan 2011). Alfabetele de tranziţie au fost alcătuite după 1828 (reforma ortografică a lui Ion Heliade Rădulescu) şi au fost utilizate circa 30 de ani.
Între 1860 şi 1862, scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial în toate provinciile româneşti, inclusiv în Transilvania şi în Bucovina, aflate sub dominaţie străină (Şuteu 1981: 91, Stan 2011).
Trecerea la alfabetul latin a creat însă o nouă problemă: unii dintre adepţii scrierii cu litere latine (Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul) erau convinşi că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii române, de aceea au propus sisteme ortografice care să oglindească fie etimoanele latineşti ale unor cuvinte româneşti, fie forma pe care anumite cuvinte o aveau în primele texte româneşti. De exemplu, pentru cuvinte ca auzi, bătrân, prânz se propuneau grafiile auḑi, bětran, prandiu, care trimiteau direct la etimoanele latineşti audire, veteranus, prandium (vezi Şuteu 1976: 49, Vasiliu 1979: 19). Se crea astfel o ruptură nedorită între scriere şi rostire.
Eliminarea acestei rupturi şi a etimologismului în general a fost scopul reformelor ortografice succesive impuse de Societatea Academică Română, devenită Academia Română. Prima ortografie oficială, cu obligativitate în toate şcolile româneşti, a fost votată de Academie în anul 1881 (Şuteu 1981: 91, Stan 2011). Pentru acest prim pas în trecerea de la o ortografie etimologică la una bazată pe principii fonetice un rol important l-a avut Titu Maiorescu. A urmat o serie de reforme ortografice care au dus, treptat, la generalizarea principiului fonologic în ortografia limbii române: în 1904, în 1932, în 1953 şi, ultima, în 1993 (Hristea 1981: 99, Şuteu 1981: 91-97, Stan 2011). Regulile ortografiei actuale reflectă această ultimă reformă din 1993, care a reglementat scrierea cu â în interiorul cuvintelor şi folosirea formelor sunt, suntem, sunteţi ale verbului a fi.
Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi în ortografia românească au ca sursă dificultăţile trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin şi, mai ales, dificultăţile trecerii de la principiul etimologic (pe care îl vom prezenta în următorul articol) la cel fonologic (care va fi discutat mai jos).
 
3. Instrumentele normative (oficiale)
Preocupările pentru ortografie, apărute odată cu prima gramatică românească păstrată (cea a lui Dimitrie Eustatievici, din 1757) şi consecvente începând din secolul al XIX-lea, se reflectă în numeroase instrumente normative (gramatici, îndreptare, dicţionare). Consultarea tuturor acestor instrumente este utilă pentru cunoaşterea istoriei ortografiei româneşti, însă pentru a fi la curent cu normele ortografice actuale trebuie să apelăm la instrumentele normative în vigoare în acest moment, apărute sub egida Academiei Române. Principalul instrument normativ este Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, coordonat de Ioana Vintilă-Rădulescu şi apărut în 2005. În continuare, ne vom referi la acest dicţionar prin sigla DOOM2. Norma de punctuaţie actuală este cuprinsă în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, 1995, la care ne vom referi în continuare folosind sigla ÎOOP5. În afara acestor două instrumente normative oficiale, poate fi consultat şi Dicţionarul normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic şi practic, 2009 (pentru care folosim sigla DIN), realizat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în conformitate cu DOOM2 (dicţionar pe care l-a coordonat). În plus faţă de DOOM2, DIN conţine un număr mare de casete explicative care sintetizează regulile ortografice, ortoepice şi morfologice.
 
4. Principiul fonologic în ortografia limbii române
4.1. Ce este principiul fonologic?
Principiul fonologic (numit fonetic în lucrări mai vechi) în ortografie priveşte corespondenţa dintre litere şi foneme (sunete-tip). Un sistem de scriere este fonologic dacă în scriere fiecare fonem este notat printr-o literă şi fiecare literă redă în scris un singur fonem (Vasiliu 1979: 63). Acest principiu funcţionează întocmai numai pentru transcrierea fonetică, realizată cu ajutorul sistemelor de transcriere fonetică (sistemul curent este alfabetul fonetic internaţional − engl. International Phonetic Alphabet, cunoscut sub sigla IPA), independente de particularităţile fiecărei limbi şi apte de a reda exact, unu la unu, corespondenţa literă − fonem (Şuteu 1981: 88). Noţiunea de scriere fonologică aplicată limbilor naturale are un caracter gradual: un sistem de scriere este mai mult sau mai puţin fonologic.
Pe această scală, limba română are o scriere preponderent fonologică: în general, nu există sinonimie între litere (cu excepţia situaţiei literelor â şi î, care redau acelaşi sunet [î] şi a unor litere care apar în cuvinte străine neadaptate grafic şi fonetic), şi majoritatea literelor sunt monosemantice, adică redau o singură realitate fonologică. Inventarul literelor „monosemantice” diferă de la un autor la altul, de aceea vom ilustra respectarea principiului fonologic şi excepţiile prin exemple, şi nu prin liste exhaustive. În conformitate cu principiul fonologic, literele p şi b, ca majoritatea literelor din alfabetul românesc,sunt monosemantice, redau acelaşi fonem, indiferent de context, în: pat, cap, apt, apă etc.; ban, tub, abia, absolut. Ca excepţie de la principiul fonologic se poate da exemplul literelor c şi g, care pot avea mai multe valori; litera c poate reda (vezi Şuteu 1981: 93, DIN: 128): [k], în casă, papuc, act, acru; [č], dacă este urmată de e, i, în: face, răsuci, centru, cicoare, ceai; [k’], dacă este urmată de grupul he, hi: chel, urechi. De asemenea, litera h poate reda un [h]: hilar, haltă, pahar sau poate avea numai valoare diacritică (deci cu valoarea fonologică zero) în chel, urechi. Litera x redă fie grupul [cs], fie grupul [gz], fără ca această corespondenţă să se supună unor reguli fonologice; rostirea lui x se supune principiului tradiţional-etimologic, pe care îl vom prezenta în următorul articol.
 
4.2. Aplicarea principiului fonologic
Aplicarea din ce în ce mai consecventă a principiului fonologic, prin reformele ortografice (vezi mai sus), nu a urmărit uniformizarea / schimbarea corespondenţelor dintre litere şi foneme decât în prima fază; ultimele reforme au avut ca scop mai ales eliminarea inconsecvenţelor vechii ortografii.
O sinteză privind regulile care au sporit caracterul fonologic al ortografiei româneşti apare la Hristea (1981: 100-102). Această sinteză reprezintă punctul de plecare pentru lista de reguli pe care o prezentăm în continuare, actualizată cu datele din instrumentele normative în vigoare (DOOM2, DIN).
(a) A fost eliminat u final din cuvinte şi forme gramaticale terminate în diftongii ai, îi, ei, oi, ui şi în consoanele [k’], [g’] şi [č]urmate de i nesilabic: tai, luai, lămâi, mei, auzii, pietroi, cui; mănunchi, ochi, vechi, unghi, arici, bici, cârmaci (ÎOOP5: 13). Cuvintele de acest tip se scriau cu u final, deşi acesta dispăruse de mult din pronunţare. U final apare, în ortografia actuală, numai în contextele în care redă o realitate fonetică şi trebuie să fie pronunţat: ambulatoriu, articulatoriu, beneficiu, contradictoriu, interogatoriu, obligatoriu, onorariu, premonitoriu, provizoriu, rechizitoriu, salariu, serviciu, teritoriu (Hristea 1981: 100).
(b) A fost suprimată una dintre consoanele duble, în contextele în care nu corespundea realităţii sonore. Cuvinte precum: casă (de bani), masă („mulţime”), rasă, glosă, pasă, rarisim, generalisim se scriu cu un singur s, chiar dacă în limba de origine sunt scrise cu ss: it. cassa, fr. masse, germ. Rasse etc. Grafia cu consoane duble apare numai acolo unde redă o realitate fonetică: interregn, interregional, transsiberian etc. Cu consoană dublă se scriu şi înnădi, înnămoli, înnebuni, înnegri, înnegura, înnobila, înnoda, înnoi, înnopta, înnora, înnegura etc., în care primul n reprezintă consoana finală a prefixului în-, iar al doilea n face parte din rădăcină (în- + noapte, în- + nod etc.). O situaţie specială o reprezintă verbele îneca şi înota, care se scriu cu un singur n ca urmare a faptului că au devenit neanalizabile: verbele nota şi neca, moştenite din latină, au dispărut din limbă (Hristea 1981: 100, DIN: 535).
În DIN sunt discutate şi alte cuvinte în care apare scrierea cu consoană dublă, fie reflectând o realitate fonetică, în situaţii precum cele de mai sus, în care consoana finală a prefixului coincide cu cea iniţială a rădăcinii (subbibliotecar, hiperrealist, superrefractar, porttabac, posttotalitar, posttraumatic) sau în interjecţii (brr!, prr!, sst!), fie fără relevanţă în pronunţare, în cuvinte străine neadaptate sau în nume proprii (babbit, kibbutz, Budda). În DIN: 262 se atrage atenţia asupra faptului că în cuvinte de tipul: accede, accelera, accent, accident, boccea, ciubucciu, Isaccea, occident, occipital, succeda, succes, succint, vaccin aceeaşi literă notează consoane diferite, [k] şi [č].
(c) Pentru prefixele vechi în limbă terminate în -s (des-, răs-) regula este următoarea: acestea păstrează forma cu -s (consoană surdă)dacă se combină cu rădăcini / cuvinte care încep cu consoane surde (p, t,[k], [k’], f, s, ş, [č], ţ, h − descăleca, descalifica, desface, desfăşura, desfrunzi, desfunda, deshăma, deshidrata, despăduchea, despăduri; răsciti, răscloci, răscroi, răsfira, răsplăti, răspopi, răszice), dar se scriu cu -z (perechea sonoră a lui -s: dezacorda, dezagrega, dezdoi, dezechilibra, dezgusta, dezinfecta, dezminţi, deznădăjdui, dezumaniza, dezvinovăţi; răzda, răzgândi, răzjudeca) dacă se combină cu cuvinte care încep cu vocale, cu sonante (m, n, r, l) sau cu consoane sonore (b, d, g, [g’], v, z, j, [ğ]) (Hristea 1981: 100, DIN: 226, 672). Cuvintele care încep cu z, deşi aceasta este o consoană sonoră, păstrează forma cu -s (a deszăpezi, a deszăvorî, a răszice), ca şi unele cuvinte neanalizabile (a desluşi) (DIN: 226). Înainte de -s, prefixul răs- se poate confunda cu ră-, deci răsuci, răsufla nu se scriu cu consoană dublă (DIN: 672).
Situaţia prefixului neologic trans- (care fie apare în cuvinte formate pe teren românesc, fie se poate recunoaşte în structura unor cuvinte împrumutate)este diferită, acesta păstrându-şi forma cu -s atât înainte de consoane surde (transcarpatic, transcendent, transfocator, transhumanţă, transplanta, transsiberian, transtermie), cât şi înainte de vocale, de sonante şi de consoane sonore (transborda, transdanubian, transductor, transgresa, translata, translitera, transiluminare, transmisibil, transmutaţie, transvaza); în cuvintele greu analizabile sau neanalizabile în limba română are varianta tranz- înainte de vocală (tranzacţie, tranzistor, tranzit, tranzita, tranzitiv, tranzitoriu, tranziţie) (DIN: 815).
(d) Principiul fonologic este responsabil şi de regula: nu se scrie n, ci m dacă urmează una dintre consoanele p şi b; această regulă este explicabilă prin fenomenul de asimilare: n este o sonantă dentală, iar m este o sonantă bilabială, având deci acelaşi loc de articulare ca şi consoanele p şi b; combinaţiile mp, mb sunt mult mai uşor de rostit decât np, nb (Hristea 1981: 100). Regula se aplică atât în scrierea unor cuvinte neologice, indiferent de forma / grafia etimonului − de exemplu, se scrie bomboană, cu m înainte de b, chiar dacă în franceză substantivul are forma bonbon −, cât şi (mai ales) în scrierea derivatelor cu prefixe care se termină în n. Prefixele în cauză sunt:
con- (concetăţean, confederaţie, conveni, converge, convieţui), care, înainte de p şi b, are variantele com- (combate, compatriot, compătimi, complăcea) şi co- (cobeligerant, a coparticipa); varianta co- apare şi înainte de sonantele m, n, r şi de vocale (comasa, conaţional, coreligionar, coacuzat, coechipier, coopta) (DIN: 177);
in-, prefix negativ (inadmisibil, incomplet, indecis, inechitate, infinit, insubordonare, invalid) sau component al unor verbe (a incarna, a induce, a infiltra, a insufla, a intona, a invalida), care are forma im- înainte de p şi b (imbatabil, impar, imperturbabil, imposibil, imblocaţie, implanta); varianta i- apare, de regulă, în momentul asocierii cu cuvinte care încep cu sonante (ilegal, imaculat, iraţional, ilumina, imigra, inerva, iradia) (DIN: 396);
în- (încrede, înfăşa, înlăcrima, înmagazina), care are forma îm- înainte de p şi b: îmbătrâni, îmbujora, îmbulzi, îmbuna, îmbutelia, împacheta, împături, împietri, împotmoli, împrieteni, împuşca (DIN: 426); pentru scrierea cu înn-, în- vezi supra, (b);
sin- (sinfazic) este un prefix neologic (ca şi trans-, discutat mai sus), şi de aceea este de aşteptat ca regulile de scriere şi de pronunţare să nu fie la fel de bine fixate ca în cazul prefixelor mai vechi; sin- are varianta sim- în unele cuvinte, majoritatea neanalizabile în limba română, atunci când se ataşează la cuvinte care încep cu p, b şi f (simbol, simbioză, simfonie, simpatie); înainte de l şi m poate avea varianta si-, tot în împrumuturi neanalizabile (silepsă, simetrie) (DIN: 738).
Excepţiile de la această regulă sunt destul de puţine. Înainte de p şi b se scrie n numai în: cuvinte foarte noi sau neadaptate (brandenburg, input), compuse cu elementele avan- şi pan- (avanpost, avanpremieră, panpsihism), cuvintele cu sân- „sfânt” (Sânpetru, Sânbenedic), nume de familie străine sau de origine străină (Goldenberg, Goldenblum, Gutenberg, Rosenbaum), nume străine de locuri (Brandenburg, Canberra, Istanbul, Nürnberg) (DIN: 534).
Regula este formulată numai pentru întâlnirea dintre m / n cu p şi b. La contactul dintre m / n cu f, principiului fonologic îi este preferat cel tradiţional / etimologic, care va beneficia de o atenţie specială în următorul articol din această serie. Motivul pentru care principiul fonologic nu acţionează decisiv în acest context este acela că f este o consoană labio-dentală, care are trăsături articulatorii comune şi cu m, care este labial, şi cu n, care este dental. Prin urmare, se scrie m în amforă, bomfaier, camfor, damf, îngâmfat, limfatic, nimfomană, pamfletar, a triumfa, umflat, în elementul amfi- (amfiteatru) şi în nume proprii ca Pamfil, Zamfir, dar se scrie n în confort, fanfaron, fonfăit, în elementul infra- (infraroşu, infrastructură) (DIN: 304).
(e) Scrierea cu ie la început de cuvânt sau de silabă, atunci când este precedat de o vocală, respectă pronunţarea reală. Se scriu cu ie cuvinte şi forme gramaticale ca: ied, iepure, iederă, ieftin, ierna, ieri, ieşi; baie, femeie, statuie, voie, constituie, trebuie. În neologisme, trebuie evitată atât scrierea, cât şi rostirea cu ie, în contextele amintite mai sus; se scriu şi se pronunţă deci cu e cuvinte ca: alee, ecran, efemer, epic, epocă, epopee, elan, efect, educaţie, elocvenţă, examen, Europa (Hristea 1981: 101, ÎOOP5: 12).
O situaţie specială este reprezentată de cuvintele din familia ierarhie, ierarhic, ierarhiza, care, deşi sunt neologisme, se scriu şi se rostesc cu ie pentru a fi cât mai aproape de formele franţuzeşti din care provin: hiérarchie, hiérarchique, hiérarchiser (Hristea 1981: 101).
De scrierea cu e, dar rostirea cu ie la începutul unor pronume personale şi al unor forme din paradigma verbului a fi, este responsabil principiul tradiţional / etimologic, care va fi prezentat în articolul următor.
(f) În fine, principiul fonologic reglementează şi scrierea neologismelor: în general, dacă un cuvânt a pătruns de mai mult timp în limbă sau are o frecvenţă mare, acesta este adaptat fonetic şi grafic, adică se scrie aşa cum se pronunţă şi nu respectând grafia din limba de origine (aisberg, apropo, angro, fotbal, gol, lider, meci, miting, ofsaid, şezlong, vizavi). În schimb, neologismele foarte recente sau cele care nu au o frecvenţă mare contravin principiului fonologic, adică scrierea este diferită de pronunţare (country [cantri], cover-girl [covărgărl], föhn [fön], ketchup [k’ečap], lied [lid], loess [lös], rugbi / rugby [ragbi], rummy [rami / römi], weekend [uĭchend], whisky [uĭschi], windsurfing [ŭindsărfing], yesman [iesmen]) (Hristea 1981: 101; lista de exemple actualizată conform DOOM2).
 
Bibliografie şi sigle
1. DIN − Ioana Vintilă-Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic şi practic, Corint, Bucureşti, 2009.
2. DOOM2Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, coord. Ioana Vintilă-Rădulescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
3. Theodor Hristea, Principiile ortografiei româneşti actuale, în: Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 99-109.
4. ÎOOP5 − Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995.
5. Camelia Stan, Ortografia şi ortoepia (secolele al XIX-lea − al XX-lea), în: Gh. Chivu (coord.), Tratatul de istorie a limbii române, vol. III, 2011, ms.
6. Flora Şuteu, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976.
7. Flora Şuteu, Introducere în studiul ortografiei româneşti actuale, în: Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 86-98.
8. Emanuel Vasiliu, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi cu fonologia, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1979.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog