Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

O clasificare antică a «stilurilor funcţionale» în opera lui Diogenes Laertios

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

0. Scopul acestui articol este de a prezenta (sau, mai degrabă, de a semnala) o foarte veche clasificare a stilurilor funcţionale, pe care am descoperit-o, acum mai bine de un deceniu, parcurgând textul cărţii lui Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. De vreme ce, între timp, nu am regăsit această clasificare (nici ca menţiune măcar) în niciuna dintre lucrările de lingvistică ori stilistică (fie ele româneşti sau străine1), ne-am gândit că ar fi oportun să o înfăţişăm aici şi acum. Pentru o mai bună înţelegere a demersului nostru, considerăm necesară o discuţie pregătitoare. Înarmaţi cu unele concepte-cheie şi distincţii esenţiale, ne va fi mai uşor să analizăm respectivul paragraf antic.
1. O definiţie curentă a «stilurilor / limbajelor funcţionale» este următoarea: „Varietăţi ale limbii literare comune, diferenţiate între ele prin funcţia pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate”. Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, din care tocmai am citat (şi care trimite pentru această accepţie la Ion Coteanu), mai precizează, în cadrul articolului dedicat noţiunii de «stil»: „Stilurile funcţionale au un caracter istoric şi îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: evoluţia culturală a societăţii, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate”. În acelaşi timp, se subliniază că „fiecare stil funcţional totalizează un număr de procedee specifice, situate la toate nivelurile limbii.”2.
2. Nu există un consens nici în ceea ce priveşte numărul (în sincronie) al acestor stiluri / limbaje funcţionale, nici în ceea ce priveşte criteriile care ar trebui să stea la baza clasificării lor. În lingvistica românească, dintre cei care s-au ocupat de subiect sunt de amintit Iorgu Iordan, Constant Maneca, Ion Coteanu, Paula Diaconescu, Lidia Sfârlea, Dumitru Irimia şi Stelian Dumistrăcel3.
3. Deocamdată, clasificarea cea mai coerentă şi mai bine justificată din punct de vedere teoretic ni se pare a fi cea aparţinându-i lui Stelian Dumistrăcel. Originala reproiectare, cu caracter de sinteză, a structurii stilurilor funcţionale pe care o realizează lingvistul ieşean este remarcabilă. În delimitarea acestora, cercetătorul porneşte de la distincţiile operate de trei iluştri înaintaşi: Aristotel, Ion Heliade Rădulescu şi Karl Bühler. Rezultă, în baza relaţiei dintre „funcţii” (după Bühler – denotarea, manifestarea şi apelul4), „uzuri” (după Aristotel – uzul ştiinţific, cel poetic şi cel practic), respectiv „limbi” (după Heliade Rădulescu – „limba ştiinţelor sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” şi „limba politicii”), doar trei stiluri funcţionale: stilul tehnico-ştiinţific, stilul beletristic (prezente în toate clasificările de până acum şi acceptate de toţi specialiştii) şi stilul comunicării publice şi private. Utilizând criterii suplimentare, St. Dumistrăcel încadrează riguros, în sfera celui din urmă stil funcţional, o serie de sub-stiluri funcţionale (pe care le numeşte „limbaje”), precum limbajul conversaţiei, limbajul epistolar, limbajul publicisticii, limbajul publicităţii, limbajul instrucţiei şcolare, limbajul organizaţiilor politice, limbajul juridico-administrativ şi limbajul religios.
4. Acestea fiind spuse, adică având în minte clar conturat conceptul de «stil funcţional» şi beneficiind de o clasificare pertinentă a stilurilor funcţionale, putem examina cu mai multă pricepere fragmentul din Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Reproducem, în continuare, întregul paragraf (din Cartea a III-a, 86-87, § LII), atât în original (în greaca veche), cât şi în versiunea românească a lui C. Balmuş:
„Ὁ λόγος διαιρεῖται εἰς πέντε, ὧν εἷς μέν ἐστιν ὃν οἱ πολιτευόμενοι λέγουσιν ἐν ταῖς ἐκκλησίαις, ὃς καλεῖται πολιτικός. ἑτέρα δὲ διαίρεσις λόγου, ὃν οἱ ῥήτορες γράφουσιν † εἰς ἐπίδειξιν προφέρουσιν εἰς ἐγκώμια καὶ ψόγους καὶ κατηγορίας· τὸ δὴ τοιοῦτον εἶδός ἐστι ῥητορικόν. τρίτη δὲ διαίρεσις λόγου, ὃν οἱ ἰδιῶται διαλέγονται πρὸς ἀλλήλους· οὗτος δὴ ὁ τρόπος προσαγορεύεται ἰδιωτικός. ἑτέρα δὲ διαίρεσις λόγου, ὃν οἱ κατὰ βραχὺ ἐρωτῶντες καὶ ἀποκρινόμενοι τοῖς ἐρωτῶσιν· οὗτος δὲ καλεῖται ὁ λόγος διαλεκτικός. πέμπτη δὲ διαίρεσις λόγου, ὃν οἱ τεχνῖται περὶ τῆς ἑαυτῶν διαλέγονται τέχνης· ὃς δὴ καλεῖται τεχνικός. τοῦ λόγου ἄρα τὸ μέν ἐστι πολιτικόν, τὸ δὲ ῥητορικόν, τὸ δὲ ἰδιωτικόν, τὸ δὲ διαλεκτικόν, τὸ δὲ τεχνικόν”.
Vorbirea e de cinci feluri: una dintre ele este aceea de care se folosesc oamenii politici în adunări şi care se numeşte discursul politic. Al doilea fel este aceea pe care o scriu retorii şi o prezintă fie pentru a demonstra, a lăuda, a critica sau a acuza. De aceea această specie de vorbire este numită retorică. Al treilea fel de vorbire este acela al persoanelor particulare când stau de vorbă una cu alta şi care se numeşte vorbirea comună. Un alt fel de vorbire este al acelora care conversează prin întrebări şi răspunsuri scurte date la întrebările puse; acest fel de vorbire se numeşte dialectică. A cincea diviziune este vorbirea meşteşugarilor, care se întreţin despre subiecte privitoare la meseria lor; aceasta se numeşte vorbirea tehnică. Astfel, vorbirea e fie politică, fie retorică, fie aceea a convorbirii obişnuite, fie dialectică, fie tehnică [subl. – C.M.]”5.
5. Această clasificare se găseşte în capitolul pe care Diogenes Laertios i-l dedică lui Platon, în partea rezervată „diviziunilor platonice”. Nu ştim conform cărui criteriu se va fi făcut această clasificare. Mai mult decât atât, nu cunoaştem nici măcar autorul acesteia. Laertios lasă să se înţeleagă că a preluat o serie de „diviziuni” dintr-o lucrare redactată de Aristotel. Se pare că nu este deloc aşa. Aram Frenkian, eruditul comentator al textului în cauză, a demonstrat convingător că respectivele clasificări (atât de defectuoase uneori) nu sunt făcute nici în maniera lui Platon, nici în cea a lui Aristotel. Judecând după modul de prezentare / redactare, ele trebuie să fi aparţinut unui autor (anonim) ce ar fi trăit, probabil, în epoca elenistică (secolele III-I î.H.)6. Trebuie să-i acordăm credit acestui savant, deoarece nu avem, la acest moment, o lectură extensivă a operei lui Platon. În momentul în care scria aceste comentarii (acum cinci decenii), A. Frenkian îşi exprima regretul de a nu fi putut să consulte lucrarea lui H. Mutschmann, Divisiones quae vulgo dicuntur Aristoteleae, în care filologul german se ocupase exclusiv de clasificările cu pricina. Dar o căutare prin studiul lui Mutschmann (plin de acribie şi de informaţie în privinţa majorităţii clasificărilor platonice sau aşa-zis „aristotelice”) nu ne ajută, din păcate, cu nimic la identificarea precisă a autorului7. Ne va oferi totuşi unele sugestii pentru o posibilă interpretare (v. infra, 7.2.).
6. În ce constă importanţa paragrafului de mai sus? În aceea că propune o clasificare (sau, poate, doar o enumerare?) a stilurilor funcţionale, dacă nu prima, cel puţin una dintre cele dintâi din istoria acestei problematici. Desigur, anticii nu aveau în minte conceptul de «stil funcţional» aşa cum îl gândim noi astăzi, însă îl intuiau într-o anumită măsură. Peste tot, în fragmentul citat, este folosit termenul (atât de polisemantic!) lógos8; C. Balmuş îl traduce adecvat prin vorbire sau discurs9. Cei vechi vedeau limba ca activitate a vorbirii, dar chiar şi această activitate putea fi clasificată pe genuri şi specii. De altfel, chiar autorul anonim al clasificării „platonice” foloseşte termenul εἶδός „idee, esenţă, specie”, ceea ce confirmă, fie şi parţial, intuiţia de care vorbeam: pe logós îl putem echivala aici, aproximativ, păstrând unele rezerve, cu stil / limbaj funcţional.
7. După cum am reţinut de la Stelian Dumistrăcel, stilurile funcţionale (esenţiale) sunt doar trei: stilul tehnico-ştiinţific, stilul beletristic şi stilul comunicării publice şi private. La autorul nostru găsim: „Astfel, vorbirea e fie politică, fie retorică, fie aceea a convorbirii obişnuite, fie dialectică, fie tehnică.” (τοῦ λόγου ἄρα τὸ μέν ἐστι πολιτικόν, τὸ δὲ ῥητορικόν, τὸ δὲ ἰδιωτικόν, τὸ δὲ διαλεκτικόν, τὸ δὲ τεχνικόν.).
7.1. Se observă că vorbirea politică, cea retorică şi cea a convorbirii obişnuite10, conform expunerii parcimonioase a lui Laertios, s-ar încadra la stilul comunicării publice şi private (sau, dacă se doreşte, sunt forme concrete ale acestuia): primele două sunt monologice, cea de-a treia este dialogică. Vorbirea dialectică şi cea tehnică intră în ceea ce numim astăzi stilul tehnico-ştiinţific: din descrierea succintă, reiese că ambele sunt dialogice (deşi cea de-a doua ar putea fi şi monologică)11.
7.2. Apare imediat o nedumerire: vorbirea politică nu este, într-o măsură, şi vorbire retorică? Se vede că această clasificare nu este făcută în virtutea unui singur criteriu. H. Mutschmann este de părere că unele „divisiones” (printre care şi cea de care ne ocupăm aici) trimite spre modul în care sunt împărţite artele (în sensul de téchne), ştiinţele (ca epistéme) şi filozofia la Aristotel12. Mai mult decât atât, filologul german mai face, într-o notă de subsol, şi o indicaţie scurtă spre locul în care, chiar la Diogenes Laertios, în capitolul dedicat lui Aristotel, s-ar găsi o diviziune asemănătoare13. Iată fragmentul respectiv: „Filosofia se împarte în două discipline: filosofia practică şi cea teoretică. Filosofia practică cuprinde etica şi politica şi în aceasta din urmă e schiţată nu numai doctrina despre stat, ci şi despre economie. Partea teoretică cuprinde fizica şi logica, deşi logica nu-i o ştiinţă independentă, ci este concepută ca un instrument de cercetare pentru celelalte ştiinţe. El a explicat limpede, arătând că filosofia are un dublu scop: probabilul şi adevărul. Pentru fiecare dintre acestea întrebuinţa două metode: dialectica şi retorica pentru a determina probabilul[14], iar analitica şi filosofia pentru determinarea adevărului.” (Cartea V, 28, § XIII)15.
7.2.1. Deşi observă că mai sus menţionata clasificare este justă, A. Frenkian precizează că „în alte locuri, Aristotel mai adaugă şi partea poetică-făuritoare”16. Într-adevăr, dacă ne uităm, în paralel, şi la diviziunile „vorbirii”, remarcăm o bizară coincidenţă: în prezentarea făcută concepţiei lui Aristotel, din celebra clasificare a ştiinţelor (cele practice [de la gr. práttein „a acţiona”], cele făuritoare [de la gr. poieín „a face, a crea”] şi cele teoretice [de la gr. theoréo „a contempla”]), cunoscută şi lui Platon (şi prezentată, de altfel, şi de Laertios la locul potrivit, în Cartea III, 85), lipseşte tocmai categoria ştiinţelor făuritoare („poietice”) – cele practice fiind reprezentate, cel puţin, de politică – , după cum, în celălalt loc, din clasificarea tipurilor de vorbire, lipseşte tocmai logosul po[i]etic (v. infra, 7.3.)!
7.2.2. Revenind la fragmentul în care Diogene rezumă concepţia Stagiritului privitoare la clasificarea ştiinţelor (v. supra, 7.2.), trebuie să ţinem seama de faptul că întemeierea analiticii (= logicii) i se datorează lui Aristotel, deci nu ar fi corect să suprapunem integral delimitările aristotelice peste cadrul gândirii platoniciene. Ar fi o eroare de interpretare prin adăugare. La Platon, în schimb, dialectica era principala tehnică prin care se urmărea obţinerea adevărului, şi nu a probabilului17.
7.2.3. În lumina acestor consideraţii, nu se poate să nu constatăm o organizare simetrică a clasificării cu pricina, în ciuda faptului că raţiunile după care a fost întocmită sunt diverse şi nu în totalitate clare. Astfel, „gradul zero” sau „punctul de referinţă” l-ar constitui limbajul convorbirii obişnuite (fără nicio urmă de artă sau de specializare). Urmează, în paralel, discursurile corespunzătoare celor două arte / metode (văzute ca téchne): al retoricii (ce vizează probabilul) şi al dialecticii (ce vizează adevărul). Abia în ultimă instanţă am avea, tot simetric dispuse, cele două „stiluri funcţionale” (ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate), conform definiţiei de lucru adoptate la începutul lucrării noastre: cel politic şi cel tehnic. Forţând puţin lucrurile18, am putea spune că vorbirea politică este instrumentul de comunicare prin excelenţă al ştiinţelor practice (între care, după cum ştim, Aristotel plasa pe primul loc politica), după cum vorbirea tehnică („limbajul specializat”) ar putea fi instrumentul de comunicare întrebuinţat de ştiinţele teoretice (nu întâmplător, avem aşezată aici fizica). În consecinţă, păstrând ordinea expunerii din textul lui Laertios, tipurile de „vorbire” se pot prezenta ca în figura 1.
 
Figura 1
[c1] • vorbirea politică
               [b1] • vorbirea retorică
                       [a] • limbajul convorbirii obişnuite
               [b2] • vorbirea dialectică
[c2] • vorbirea tehnică
 
Sau, dacă vrem să urmărim cum se ajunge de la vorbirea obişnuită (limbajul colocvial), prin tehnicile adecvate, la discursuri desăvârşite (fie în ştiinţa practică, fie în cea teoretică), putem dispune tipurile de lógos ca în figura 2.
 
Figura 2
α) convorbire obişnuită → v. retorică → v. politică
β) convorbire obişnuită → v. dialectică → v. tehnică
 
7.2.4. Desigur, aceasta este o interpretare posibilă (mai mult sau mai puţin probabilă). Să fi făcut Aristotel însuşi clasificarea aceasta într-o lucrare din tinereţe? Să se fi referit doar la opera (concepţia) lui Platon? Nu ştim. Ni se pare plauzibilă totuşi explicaţia pe care o dă A. Frenkian într-unul dintre comentariile sale la „diviziunile platonice”: „Toate aceste clasificări date mai înainte şi cele care urmează sunt aproximativ platoniciene. Ele provin dintr-o epocă de sincretism în care se caută să se pună de acord marile şcoli filozofice, mai ales platonismul, stoicismul şi aristotelismul.”19.
7.3. Am fi avut, poate, în linii esenţiale, un tablou (cvasi)complet al stilurilor funcţionale întrebuinţate în vorbirea vechilor eleni, dacă în această clasificare ar fi fost reprezentat şi limbajul / discursul poetic (ori, în termeni actuali, stilul beletristic). Să fi alcătuit Platon însuşi un inventar (astăzi pierdut) de lógoi pe care tradiţia l-a preluat? Chiar dacă el n-ar fi autorul unei asemenea liste, ne putem imagina totuşi de ce anonimul „clasificator” a lăsat logosul poetic (atât de prezent în viaţa vechii Elade) pe dinafară. Ştim care era aversiunea lui Platon faţă de poeţi şi faţă de limbajul acestora20. Motiv pentru care credem că marele gânditor nu s-ar fi mulţumit, pesemne, doar cu alungarea poeţilor din statul său ideal: le-ar fi suprimat şi dreptul de a figura cu o vorbire proprie într-o asemenea clasificare. N-ar fi singurul caz din filozofie ori din ştiinţă în care „ceea ce este” (onticul) este ecranat sau ocultat de „ceea ce ar trebui să fie” (deonticul), după o viziune personală...
8. Şi Aristotel a avut în vedere diverse tipuri de lógos, pe care le-a şi caracterizat, mai mult sau mai puţin. Spre cinstea lui, Stagiritul a acordat cuvenita importanţă limbajului poetic. Dar, în această privinţă, nici de la el nu ne-a parvenit vreo clasificare a tipurilor de «limbaj». Meritul clasificării (şi explicării) lor îi revine lui E. Coşeriu, într-un exemplar efort hermeneutic îndreptat asupra operei genialului filozof grec. Aşadar, la Aristotel, limbajul semantic (lógos semantikós) este limbajul în esenţa sa (adică limba / langue), fără alte determinări ulterioare, în timp ce limbajul apofantic (lógos apophantikós – enunţ, judecată; poate fi „adevărat” sau „fals”), limbajul poetic (lógos poietikós – uzul limbii ca expresie a imaginaţiei) şi limbajul pragmatic (lógos pragmatikós – uzul limbii ca formă de acţiune) sunt, de fapt, tipuri de discurs, adică „limbaj determinat ulterior”21.
9. În concluzie, şi încercarea de „clasificare platonică”, pe care tocmai am analizat-o, în pofida lipsurilor, are o anumită însemnătate pentru istoria ideilor. Doar că, din nefericire, istoria ideilor include uneori şi autori al căror nume nu-l vom afla, poate, niciodată.
 
Note
1 Desigur, în cazul lucrărilor de specialitate străine, cunoaşterea noastră este mult mai limitată şi, ca atare, n-ar fi exclus să ne înşelăm.
2 Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 471 (articolul în cauză este redactat de Mihaela Mancaş).
3 Vezi, în special, Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2006, p. 37-51.
4 Terminologia provine din prima formă a teoriei lui Bühler. Denotarea este, de fapt, funcţia de reprezentare (sau referenţială), manifestării îi corespunde funcţia expresivă, iar apelului, evident, funcţia apelativă.
5 Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Traducere de C. Balmuş. Studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 145.
6 Se vede că pe A. Frenkian originea acestor clasificări l-a preocupat destul de mult. El se referă de trei ori la acest aspect, în trei note distincte: „În paragrafele care urmează, până aproape de finele Cărţii a III-a (§§ 80-109 [...]), ni se prezintă clasificările platonice ale diverselor domenii ale realului şi ca autor al lor este dat Aristotel. Textul acesta destul de sec şi clasificările făcute mecanic nu sunt nici în maniera lui Platon, nici nu par a avea ca autor pe Aristotel din Stagira. Această operă a Clasificărilor platonice pare a avea un autor destul de redus ca orizont şi scolastic, din epoca elenistică.” (A. Frenkian, Note şi comentarii, în op. cit., p. 407). „Toate aceste clasificări date mai înainte şi cele care urmează sunt aproximativ platoniciene. Ele provin dintr-o epocă de sincretism în care se caută să se pună de acord marile şcoli filozofice, mai ales platonismul, stoicismul şi aristotelismul.” (ibid.) „Ele [= clasificările] sunt făcute într-un stil mecanic, sec, scolastic, cu începutul şi sfârşitul care se repetă de fiecare dată la fiecare clasificare, şi par a proveni de la un alt autor, pe care l-am localizat aproximativ în epoca elenistică (secolele III-I î.H.). Nu au scris aşa nici Platon, nici Aristotel. Clasificările făcute n-au specificul doctrinei lui Platon, nici a lui Aristotel. Contribuţia lor la cunoaşterea filozofiei platonice este aproape egală cu zero.” (ibid., p. 409).
7 Vezi Divisiones quae vulgo dicuntur Aristoteleae, Praefatus edidit testimoniisque instruxit Hermannus Mutschmann, in Aedibus B.G. Teubneri, Lipsiae, MCMVI, p. xxvi.
8 Iată ce diversitate de accepţii avea cuvântul lógos în conştiinţa vechilor greci: „discurs articulat, cu sens, alcătuit, minimum, dintr-un subiect şi un predicat; / expresie verbală în general, cuvântare, spusă; / sens, semnificaţie; / proces interior al gândirii, raţionament; / raţiune, logica discursului; / raţiune în general, raţiune universală, spirit; / regulă, lege, principiu, temei; / raport matematic; / proporţie; / calcul, socoteală, cont; / definiţie; / concept; / esenţă; / formă, structură; / compoziţie literară în proză; / discurs raţional şi nu mitic etc.; / argument, teză, expunere de motive; / subiectul discursului.” (Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 7-8).
9 La o primă vedere, judecând contemporan lucrurile, relaţia dintre stil funcţional (ori limbaj) şi text / discurs specializat este ca aceea dintre limbă şi vorbire (discurs), respectând opoziţia in abstracto vs in concreto. Cu toate acestea, sfera conceptului de «discurs specializat» a ajuns astăzi să interfereze cu cea a «stilului funcţional» sau chiar să se suprapună acesteia: trăsături ale discursului specializat sunt preluate de unii cercetători în caracterizarea stilului funcţional (când, de fapt, unele particularităţi discursive nu au cum să figureze în limbă şi, prin urmare, nici într-un stil funcţional).
10 Într-o traducere franceză a acestui text, opţiunea a fost chiar aceea de discours privés (ceea ce corespunde termenului gr. ἰδιωτικός,care însemna, în primul rând, „cu caracter privat” şi abia apoi „comun, necizelat, neprofesionist”).
11 E. Coşeriu surprinde excelent esenţialul într-o caracterizare a disciplinei numite dialectică: „Dialectica se referă la utilizarea coerentă a limbii în dialog, în vorbirea unora cu alţii. Îşi are importanţa sa mai ales acolo unde coerenţa este necesară în mod primordial, şi anume în investigaţia ştiinţifică, incluzând-o pe cea filozofică. În acest domeniu, se pun întrebări cu sens şi se dau răspunsuri care corespund acestor întrebări. Şi investigaţia ştiinţifică individuală se interpretează ca dialog, adică sub formă de argumentare, sub formă de întrebări şi răspunsuri, ca expunere de teze şi enunţare a demonstraţiilor, ca formulare a obiecţiilor şi a replicilor [la acestea].” (Eugenio Coseriu, [La] Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992, p. 20; traducerea din limba spaniolă ne aparţine).
12 „...divisiones 8 [16] – aceasta dintâi, într-o altă numerotare, este cea care ne interesează –, [34], [37], [42] omnes ad artium, scientiarium, philosophiae connexum et partitionem spectant” (Divisiones quae vulgo dicuntur Aristoteleae, p. xxvi).
13cf. Diog. Laert. V 28, ubi similis Aristotelis divisio affertur.” (ibid., p. 11).
14 A. Frenkian constată că aici (ca şi în alte părţi ale doxografiei lui Laertios) ideile lui Aristotel „sunt exprimate cu o terminologie posterioară lui, aparţinând altor şcoli”. În locul aristotelicului εὔλογον „ceea ce este rezonabil de admis”, deci „probabil”, la Diogene apare πιθανόν „ceea ce este convingător”, deci „probabil” (vezi Diogenes Laertios, op. cit., p. 431).
15 Ibid., p. 175.
16 Ibid., p. 431 (nota nr. 121).
17 Referitor la istoricul şi metoda dialecticii la vechii gânditori greci (cu privire specială la Platon) şi la modul în care Aristotel va depăşi insuficienţele acestei metode, vezi Pierre Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 201-239.
18 Este o forţare, întrucât „meşteşugarii” nu sunt [încă] nişte veritabili „oameni de ştiinţă”, însă posedă şi ei o cunoaştere clară şi distinctă (în termenii lui Leibniz) referitoare la obiectul meseriei lor, deşi această cunoaştere nu merge până la ultimele justificări, ca în cazul omului de ştiinţă autentic. În orice caz, la ei găsim ştiinţa incipientă.
19 Vezi aici, supra, nota nr. 6.
20 E. Coşeriu ne luminează şi în această privinţă (vezi Eugenio Coseriu, Información y literatura [1990], în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 95 şi 98). Pe de o parte, Platon (în dialogul Ion) îi acuza pe poeţi că scriu despre lucruri la care nu se pricep (de pildă, nu sunt vânători, dar vorbesc despre vânătoare), ceea ce face ca arta lor să fie neadevărată. Rezolvarea a oferit-o Girolamo Fracastoro, un erudit reprezentant al Renaşterii italiene, care şi-a dat seama că poetul nu-şi propune să scrie un tratat despre lucruri (să facă o descriere exactă, profesionistă, a vânătorii, bunăoară), ci să creeze o lume posibilă prin discurs (sau – ca să păstrăm exemplul – o vânătoare) [vezi şi în cartea-interviu (editată de Gh. Popa et alii), E. Coşeriu, Universul din scoică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 19 (unde numele cărturarului italian apare transcris greşit sub forma Giron Abracasoro!)]. Pe de altă parte, reacţia lui Platon se justifică prin aceea că el îşi organizase statul utopic din punctul de vedere strict al utilităţii publice, rolul limbajului într-o asemenea cetate (vezi dialogul Republica) fiind unul preponderent informativ; or, literatura nu-şi propune aşa ceva (un limbaj figurat ar deruta interlocutorii interesaţi doar de informaţie).
21 Pentru o prezentare in extenso a concepţiei Stagiritului privind limbajul, vezi Eugeniu Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Ediţie nouă, augmentată de Jörn Albrecht, cu o remarcă preliminară de Jürgen Trabant, Versiune românească şi indice de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu, Cu o prefaţă la ediţia românească de Eugen Munteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog