Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Realitatea vieţii – realitatea literaturii*

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

BILEŢCHI, Nicolae, critic şi istoric literar (12.11.1937, com. Oprişeni, jud. Rădăuţi, azi reg. Cernăuţi, Ucraina). Doctor habilitat în filologie, membru corespondent al A.Ş.M., cercetător ştiinţific principal la Institutul de Filologie al A.Ş.M. din 1961, conferenţiar la Universitatea „Ion Creangă” şi Universitatea de Stat din Chişinău. Pe parcursul anilor a publicat circa 200 de lucrări ştiinţifice, dintre care două monografii: Elementele epic şi liric în dramaturgia sovietică moldovenească (Editura Ştiinţa, Chişinău, 1972),Romanul şi contemporaneitatea (Editura Ştiinţa, Chişinău, 1984) şi trei culegeri de studii literare:Consemnări critice (Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1976), Considerări şi reconsiderări literare (Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1983), Analize şi sinteze critice (Chişinău, 2007).
 
Ihab Hassan, cunoscutul teoretician şi interpret al postmodernismului, se întreabă în una din lucrările sale: „În fond, cine este criticul? Câţi se exprimă prin el?”. Parafrazându-l, ne întrebăm şi noi: În fond, cine era şi cine este criticul în spaţiul literar şi cultural pruto-nistrean postbelic dacă nu cel care ţine cont de convenţiile sociale, politice sau afective ale propriului mediu? Prin urmare, literatura este analizată conform cu regulile jocului stabilite de societate. Apărută în 1984, lucrarea criticului şi istoricului literar Nicolae Bileţchi Romanul şi contemporaneitatea este concepută să corespundă unor realităţi anumite. Căci, oportun pentru a păstra credibilitatea activităţii de formare a climatului cultural, discursul critic ia forma adaptării mimetice la cerinţele vremii. Printre rânduri însă va răzbate dorinţa de detaşare, de deschidere a unei ferestre prin care atmosfera sufocantă să fie, câtuşi de puţin, degajată. Care va fi soluţia, căci problema nu e deloc uşoară? Aflat într-o situaţie similară, nu cu mult timp în urmă, criticul şi istoricul literar Vasile Coroban avea să recurgă la o modalitate foarte în vogă în anii ’60, anume analiza romanului românesc din Basarabia, numit pe atunci moldovenesc, în raport cu cel universal, demers pe care autorul lucrării Romanul şi contemporaneitatea îl va califica drept „imaginar”. Cu alte cuvinte, drept un gest de autoiluzionare sau de închidere într-o iluzie. Aproximativ în aceeaşi perioadă, un alt critic, Alghimantas Bucis, originar din Lituania, analizând situaţia romanului lituanian, în monografia Roman i sovremennosti. Stanovlenie i razvitie litovscogo romana (Moscova, 1977), a mers, la rândul său, pe calea intuirii structurii romaneşti, exegetul lituanian fiind avantajat de prezenţa unor repere solide ale genului literar respectiv în spaţiul baltic (în creaţia unor autori renumiţi, precum A. Upit şi V. Laţis). În absenţa acestora, criticul originar din Bucovina va recurge la supapa teoretizării, axându-şi demersul istorico-literar pe urmărirea „odiseei” epicului în proza din stânga Prutului, urmând, într-un fel, exemplul lituanianului, colegul său de generaţie, cu studii doctorale şi cu o teză susţinută la acelaşi Institut de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. Spre deosebire de situaţia în care se afla Alghimantas Bucis, criticului de la Chişinău nu i se îngăduia să-şi repereze demonstraţiile de ordin estetic decât prin trimiterile la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, la literatura clasicilor noştri şi atât, perioada interbelică în care sunt concentrate căutările cele mai fertile de soluţii estetice în domeniul romanului fiind, în perioada sovietică, un tabu. Între altele, vom spune că tabuizarea aceasta va produce efectul cel mai nociv asupra cercetării literare din Republica Moldova. La fel, valorificarea tardivă a literaturii clasice (fapt menţionat şi de către Nicolae Bileţchi în cartea sa), precum şi teoria „de tristă amintire” (N.B.) a lipsei de conflict (criticată abia în 1952) vor afecta şi ele literatura de aici. Criticul va recurge la o soluţie salvatoare pe care, în absenţa unor repere de ordin teoretico-literar, o va afla în poezia de la noi. În paranteză amintim că la sfârşitul anilor ’70 Roland Barthes, în Pregătirea romanului. Note de curs şi seminar la Collège de France, 1978-1979 şi 1979-1980, constata, după observaţia fină a lui Antoine Compagnon, că „elaborarea romanului se dovedeşte a fi, încetul cu încetul, o căutare în direcţia poemului: „Poezia = practică a subiectivităţii într-o lume barbară, – susţinea scriitorul francez” (apud Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, Editura ART, Bucureşti, 2008, p. 523). Explicaţiile căutărilor în direcţia poemului, cu care coincidea afirmarea romanului în contextul literar basarabean de odinioară, bineînţeles, diferă, la fel cum diferite erau regimurile în Estul şi în Vestul Europei. Revenind la peisajul literar basarabean, precizăm că şi Vasile Coroban, înaintaşul criticului bucovinean, apelase la genul liric, în scopul argumentării discursului său istorico-literar despre fizionomia romanului autohton. Spre deosebire de el, Nicolae Bileţchi va conta mai mult pe valoarea acestui gen. Am putea spune că, privit din perspectiva nevoii postmoderniste de diversificare a discursului critic, procedeul poate fi interpretat ca unul foarte actual. Însă trebuie menţionat faptul că în condiţiile respective soluţia era salvatoare şi în alt sens, căci, după cum menţionează şi Nicolae Bileţchi, „verbul univoc, expresia monovalentă, cuvântul lipsit de suportul experienţei de veacuri a limbii şi a literaturii nu mai putea satisface” [1, p. 173]. A. Busuioc, L. Damian, Gr. Vieru, P. Boţu, V. Teleucă, Gh. Vodă sunt poeţii la care criticul apelează pentru a atrage atenţia asupra necesităţii de a susţine şi promova limba evoluată. Este o problemă cu care se confruntă şi alte literaturi. Acelaşi cercetător, A. Bucis, la care face trimitere criticul chişinăuian, va susţine că „în primul rând trebuia de găsit cuvântul care să învingă stilul ilustrării publicistice şi al declaraţiei oficiale. Trebuia lichidată uniformitatea stilistică, ce ducea la uniformizarea caracterelor umane şi chiar a vorbirii personajelor...” [2, p. 174]. Este clar că intervine, totodată, o problemă de alt ordin: e vorba de corelaţia dintre realitatea vieţii şi realitatea literaturii, mai exact spus, implicării ideologicului în literatură i se dă o interpretare contorsionată, căci personajul schematizat este impus literaturii din punct de vedere ideologic. Rezultatul este relevant: la suprafaţă apare, cu mai multă claritate, o problemă de ordin estetic, cea a limbajului şi cea a limbii utilizate de artist, de către scriitor. În fond, scriitorului i se cere să rezolve o problemă socială cu ajutorul instrumentarului de lucru, limbajul. În aceste condiţii iese la suprafaţă în mod neaşteptat calitatea limbii utilizate în opera artistică. Fenomenul este şi mai elocvent în cazul abordării aspectelor legate de viaţa intelectuală. După mai multe decenii în care literatura a fost constrânsă, în manieră proletcultistă, să ilustreze lozincile partidului comunist, după ce a trecut prin abordarea eroului colectiv, urmând ca mai apoi să aducă în centru personajul individual, s-a ajuns, fireşte, şi la probleme mai subtile, cum sunt cele legate de viaţa intelectuală. A existat, desigur, o perioadă în care un astfel de personaj era reprezentat foarte schematic, bunăoară, ca fiind posesorul mai multor diplome (în romanul Anei Lupan Lasă vântul să mă bată), însă, la un moment dat, a fost pusă imperativ problema modului în care arată acest intelectual, cum se exprimă. Justificată, întrebarea poetului Andrei Lupan „Cum cuprinzi, în ce măsurătoare, drumul de la plug la cosmodrom?”, menită să trezească sentimentul de mândrie faţă de măreţia progresului tehnic din ex-Uniunea Sovietică, necesita un răspuns în termenii adecvaţi ai unei limbi literare evoluate în condiţiile normalităţii. Limbajul utilizat va conta în primul rând. Anume în acest context iese la suprafaţă fenomenul definit de către scriitorul disident rus Alexandr Soljeniţîn drept „duhovnoe odicianie naroda” („sălbăticirea spirituală a poporului”), fenomen care la noi, din cauza stavilelor puse în calea evoluţiei limbii „moldoveneşti”, considerată diferită de cea română, era mai pronunţat decât oriunde în altă parte a spaţiului ex-sovietic.
În aceste condiţii, deloc simple, enunţurile criticului literar trebuiau concepute astfel încât să contribuie la schimbarea mentalităţii, căci se ştie că puterea literaturii constă în capacitatea ei de a revela umanitatea, pe care o slujesc politica şi gândirea, morala scriiturii având la bază convocarea denunţărilor filozofilor şi a gânditorilor, criticului şi istoricului literar fiindu-i rezervată aceeaşi cale. Aflat în imposibilitatea procedării la asemenea denunţuri, istoricul literar încearcă să deschidă o perspectivă mai amplă scriiturii. Chiar dacă restrângerea analizei literare la noţiunea de angajare este evidentă, autorul pune accentul pe decalajul corelaţiei realitatea vieţii – realitatea literaturii, accentuând schematismul personajelor, limbajul neadecvat al acestora. Romanul şi contemporaneitatea are în centru o perioadă literară în care era tot mai evidentă înţepenirea în automatismele exprimării. Consecinţele acestui fenomen s-au dovedit a fi grele: atât viaţa, cât şi literatura deveneau irecognoscibile; repetarea sistematică a legăturii vieţii şi literaturii, concepută ca „adevărul vieţii” – „adevărul literaturii”, prin adevăr avându-se în vedere doar adevărul aservit puterii (cu alte cuvinte, este vorba de o altă formă, mai voalată, a proletcultismului), a dus la simplificarea discursului narativ, orientându-l spre un populism care să fie pe înţelesul maselor largi. În felul acesta s-a renunţat la neliniştea lucidă de a şti, de a cunoaşte. Nicolae Bileţchi pune problema romanului sub semnul probabilităţii, pentru a interveni cu prudenţă acolo unde se putea. Romanul şaizecist, „fenomen în perpetuă mişcare”, este raportat la atmosfera caracteristică epocii respective. Până la urmă, şi această modalitate de „detectiv” care urmăreşte fenomenul constituirii epicităţii se va dovedi o formă de autoiluzionare, căci depăşirea liniei ezitante dintre vârtejul înălţimilor teoretice şi solul literar moldovenesc, prea intoxicat de ideologie, se dovedeşte a fi o întreprindere de-a dreptul riscantă. Căutând o formă de valoare în îmbrăţişarea unui spaţiu al dezbaterilor teoretice, autorul se va ciocni de reactivarea substratului ideologic, a metodei realismului socialist. Căci, în cele din urmă, epicul romanesc, panoramic, era chemat să slujească interesului falsei idei de măreţie. Cu alte cuvinte, aspectul ce ţine de formă, sau epicul, pus în cauză, este distrus din interior. Ceea ce şi-ar fi dorit autorul, adică transformarea aspectului teoretic într-o valoare, se dovedeşte a fi cu neputinţă de realizat în condiţiile suprapunerii domeniului politic peste domeniul criticii. Depăşirea falselor precepte ideologice vine însă pe un alt filon. Preocupat de cucerirea spaţiului interior, istoricul literar, volens-nolens, se abate de la doctrina realismului socialist, în chingile căruia era constrânsă cercetarea la acea vreme. Astfel, va aborda problema fragmentarismului, conducându-se de viziunea lui Liviu Damian, poet apreciat înalt de către criticul Nicolae Bileţchi. „Dar unde-i cuvântul întreg?”, se întreabă autorul Părţii noastre de zbor. Preluată de istoricul literar, întrebarea va constitui „cheia” pentru analiza romanului din perspectiva limbajului şi din cea a limbii. Drept puncte de reper îi vor servi opiniile unor reputaţi specialişti în domeniul analizei romanului, precum V. Coroban, A. Adamovici, A. Bucis. Stabilind, astfel, premisele dezbaterilor despre romanul autohton, Nicolae Bileţchi pune accentul pe necesitatea cultivării limbii în literatura artistică. Să nu uităm că doar cu câteva decenii în urmă situaţia era catastrofală sub acest aspect. Faptul acesta reiese şi dintr-un fragment la care face referinţă criticul N. Bileţchi, unde un personaj din romanul Comoara de Nichita Marcov se tânguie, aidoma autorului frământat de posibilităţile expresive ale limbajului, în felul următor: „Gândul este mare lighioaie: nu l-ai fixat îndată pe hârtie, fuge, se schimbă cu altul şi trebuie să lupţi mult până gândul dorit se întoarce înapoi. Dar iată gândul a venit, dar acum nu-ţi ajung cuvinte. Şi iar arunci condeiul, rupi hârtia, te enervezi, alergi prin casă, căutând de acum cuvinte pentru a-ţi exprima gândul. Până găseşti cuvinte, gândul se schimbă iar cu altul. Iară cauţi, gândeşti... Îi târziu, iar sfârşitul povestirii nu l-am găsit...”. Dincolo de limbajul învechit, atrofiat, dincolo de semnificaţiile discutabile, desprindem o voinţă de a scrie. Această voinţă care dăinuie va fi urmărită cu intermitenţă de către istoricul literar, vor fi depistate formele ei de manifestare şi conturată, în felul acesta, realitatea literaturii noastre: una dramatică. Pe de altă parte, să ţinem cont şi de faptul că la sfârşitul anilor ’70, când a fost elaborată lucrarea, situaţia în literatură era deja alta. Însă istoricul literar trebuie să restabilească importanţa scrierilor din perspectiva condiţiilor lor istorice, pe baza înţelegerii istoriei mentalităţilor, a structurilor colective, a sociologiei receptării. Astfel, printre rândurile unei lucrări cu specific istorico-literar se poate citi şi istoria relaţiei scriitorului cu publicul sau a scrierii artistice cu receptorul. Căci nu doar opera literară influenţează cititorul, ci se poate vorbi şi despre influenţa cititorului asupra literaturii, deoarece scriitorul se adresează unui anumit cititor, care are un anumit orizont de aşteptare. Cititorul îl modelează, la rândul său, pe scriitor, la fel cum scriitorul vrea să-l modeleze pe cititor.
Căutarea unor forme de deschidere a criticii poate fi descifrată în interesul faţă de „comentariul inedit al autorului” (L. Damian), faţă de complexitatea vieţii, de „esenţă”, faţă de „rădăcinile vieţii” – singura cale capabilă să asigure renovarea opticii asupra lumii, precum şi faţă de problema limbajului. Autorul se îndreaptă dinspre viaţa aflată sub dictatul ideologic către viaţa care contează cu adevărat. Din această perspectivă sunt analizate romanele lui Ion Druţă, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă. Filtrul criticii practicate în condiţiile constricţiei politice este unul sociologic univoc. Imersiunea ideologică în fibrele vieţii de fiecare zi constituie, în textul critico-literar, o dovadă a existenţei unei dependenţe stricte a adevărului, a semnificaţiei de dictatul extraliterar. Sub presiunea importanţei ce i se acordă limbajului, rigiditatea lanţului cu care este priponit adevărul în literatura timpului va mai ceda. Deci lucrarea domnului Nicolae Bileţchi despre roman trebuie privită ca o realitate a textului ca atare şi nu doar a lumii cuprinse în această lucrare. Pentru a înţelege ce a vrut autorul să le comunice eventualilor săi cititori trebuie să-i înţelegem pe aceştia din urmă. Cu alte cuvinte, e necesară corelarea a trei factor care au determinat fenomenul literar abordat de istoricul literar: scriitorul, opera, cititorul. Dacă ceea ce vrea să ne comunice autorul are cât de cât importanţă, grija noastră trebuie să se rezume nu la descifrarea sensului acelei lucrări, ci a efectului ei. Anticipând, vom spune că rezultatul aplecării asupra problemei limbii în literatura pruto-nistreană postbelică s-a produs, la momentul oportun, când intelectualitatea, inclusiv din cadrul Academiei de Ştiinţe, a optat pentru denumirea corectă a limbii care se vorbeşte în Republica Moldova. Menţionăm că printre semnatarii documentului elaborat la Academie, în anul 1994, s-a aflat şi domnul Nicolae Bileţchi, membru corespondent. Însă evenimentul era previzibil chiar în funcţie de felul cum erau interpretate lucrurile atunci, în anii ’60-’70, în literatura de la noi, inclusiv în lucrările criticului. Căci o lucrare cu caracter istorico-literar nu vizează doar istoria literară, ci şi ceea ce am putea numi istoria literaturităţii (sau a culturologiei) în condiţiile specifice marcate de probleme lingvistice cum sunt cele din Republica Moldova. Prin urmare, importanţa ei reiese dintr-un context mai amplu, în care determinantă este corelaţia dintre adevărul nefalsificat al vieţii şi adevărul literaturii, sau dintre realitatea vieţii şi realitatea literaturii. Citite din perspectiva zilelor noastre, scrierile cercetătorului bucovinean se impun ca mărturii ale unor realităţi literare, care cu cât se îndepărtează de noi, cu atât devin mai puţin reprezentabile. Cărţile lui Nicolae Bileţchi, cele scrise până la 1989, precum şi după (Analize şi sinteze, 2007), ilustrează traseul sinuos, distorsionat al scrisului de la Est de Prut în perioade dintre cele mai complicate, totalitarismul şi posttotalitarismul, odiseea constituirii conştiinţei de sine a unei literaturi puse în situaţia de a fi contemporană concomitent cu Budai-Deleanu, cu Heliade Rădulescu, cu paşoptismul, cu modernismul, precum şi cu postmodernismul, care presupune o capacitate maximă de adaptare a literaturii la tendinţa ei de autodistrugere.
 
Note bibliografice
1. N. V. Bileţchi, Romanul şi contemporaneitatea, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1984.
2. Apud: N. V. Bileţchi, Romanul şi contemporaneitatea, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1984.
 
 
* Articol elaborat în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte în oameni”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog