Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTRET

Fotografiile seniorului basarabean

Doina CERNICA

Alte articole de
Doina CERNICA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

În sala Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbierea” din Suceava liniştea a devenit desăvârşită. Nu numai pentru că invitatul la microfon, născut în 1923, are o vârstă seniorală care impune respect, ci şi pentru că informaţiile pe care Eugen Dimitriu le împărtăşeşte de fiecare dată când ia cuvântul sunt noutăţi interesante, lucruri până acum neştiute despre oamenii de pe planeta Istoria Literaturii Române. Aşa a fost şi acum, la Sărbătoarea Eminescu din ianuarie, când a vorbit despre Lucreţia Andriu şi Theodor Cazaban, traducători originari din Fălticeni ai poetului. Cu darul amănuntului de culoare – culorile vieţii! –, ni i-a adus pe rând în faţă, fotograme decupate din impresionantul film al Florenţei moldave.
Nu ştim întotdeauna sigur când destinul ne antrenează în cursul său. Eugen Dimitriu crede că totul a început cu cele 5 minute de istorie culturală de la orele de clasă ale marilor săi profesori de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Atunci a prins să vadă ceea ce privea în fiecare zi, dar a înţeles limpede mult mai târziu, după studenţia la Drept, întreruptă de detenţia politică, şi după 13 ani istovitori de traduceri ştiinţifice din şase limbi. În 1971, când a fost chemat să organizeze în casa din Fălticeni a fraţilor Vasile şi Horia Lovinescu, donată statului, Galeria, celebra galerie, a Oamenilor de Seamă. Din această clipă, chipul lui Eugen Dimitriu, un domn distins, cu o ţinută întotdeauna ireproşabilă, se proiectează pe harta întregii ţări, în nesfârşite călătorii la viitori locatari ai Galeriei, în căutarea rudelor, urmaşilor, prietenilor Oamenilor de Seamă, pentru a le consemna amintirile, a le colecţiona sau a le copia manuscrise, documente, fotografii. Un domn politicos, elegant, cunoscător al artei conversaţiei şi mai ales al ştiinţei de a asculta, un senior încă de tânăr, Eugen Dimitriu s-a aruncat într-o aventură extraordinară, de recuperare şi fixare pe suport durabil a istoriei culturale şi literare a acestei părţi nordice a României şi în primul rând a zonei Fălticeni. O aventură în care a pus la bătaie totul: erudiţie, curiozitate, timp, bani. Ani. Pasiune. Viaţă. Viaţa!
Coleg de liceu cu Horia Lovinescu, Eugen Dimitriu a fost un apropiat al soţilor Stella şi Vasile Lovinescu. Pe de altă parte, pereţii Galeriei erau impregnaţi de amintiri. De aceea, cumva firesc, chiar previzibil, una dintre primele sale cărţi a fost dedicată Lovineştilor. Eugen Lovinescu, Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Monica Lovinescu, dar şi înaintaşii, Profira şi V. T. Lovinescu şi copiii lor, învie în paginile volumului. Lăsându-le opera în seama criticilor şi istoricilor literari, Eugen Dimitriu îşi precizează de la început specificitatea demersului, valabilă, cu o singură excepţie, pentru toate cărţile sale: „În ce mă priveşte, voi veni cu date necunoscute sau mai puţin ştiute din viaţa de familie, încercând totodată să reconstitui atmosfera epocii în care au trăit, au muncit şi s-au stins cei mai mulţi dintre ei”. Cât despre Lovineşti, aceştia au cunoscut „satisfacţia împlinirilor, tristeţea insucceselor, au ajutat discret pe sărmani; au dovedit că-şi iubesc ţara (...) / Trăsături curioase par a fi caracteristicile membrilor familiei: unii tăcuţi, alţii expansivi – ca tinerii, esoterici sau religioşi cu surdină, drepţi, dând servitorilor ce li se cuvenea pentru munca lor. Şi-au grijit din timp un cavou mare, ştiind că-s mulţi şi, mai târziu, vor avea nevoie de un loc de veşnică odihnă”. Într-adevăr, 15 Lovineşti îşi dorm somnul de veci aici, ultima fiind Monica Lovinescu, a cărei urnă a fost adusă la cimitirul din Fălticeni în 2008. Legat de Monica Lovinescu, Eugen Dimitriu povesteşte o întâmplare, grăitoare pentru pasiunea cercetătorului, dar şi pentru deferenţa sa faţă de această familie şi mai ales pentru scriitorii ei: „În anii de întuneric, s-a ivit o geană de lumină, când bibliograful şi omul de cultură Constantin Rădulescu m-a anunţat că deţine o misivă ce m-ar interesa. Nu puteam risca furcile caudine ale cenzurii. Cu o proximă ocazie l-am vizitat în Bucureşti, pe strada Ştefan Furtună. Mi-a oferit, la un preţ modic, o scrisoare de la Monica Lovinescu, trimisă în ianuarie 1973. Am ascuns-o ani în şir, cu multă grijă, reuşind s-o salvez. Azi, în alte condiţii..., îmi îngădui să ofer cititorilor misiva inedită, din care se vede ataşamentul fiicei pentru criticul mort în 1943”. Pe lângă astfel de documente, Lovineştii (Editura Spiru Haret, Iaşi, 2001), ca toate cărţile lui Eugen Dimitriu, are în final un set substanţial de fotografii, care îi amplifică valoarea. Intitulate simplu în acest volum Ilustraţii, ele alcătuiesc „O lume în imagini” în tomul, prefaţat de Constantin Ciopraga, Oraşul muzelor. Case şi locuri memoriale la Fălticeni (Editura Bucovina istorică, Suceava, 2002). Este vorba de 239 de imagini, multe ale unor case, dar şi ale unor peisaje care astăzi nu mai există. Iată, două, exemplificatoare: „1. Locul unde a fost cârciuma fetei vornicului de la Rădăşeni, la care petreceau humuleştenii, în frunte cu I. Creangă (Lângă Policlinică)”; „236. Conacul de la Tâmpeşti al marelui paharnic Tudorache Ciurea. Fiica sa cea mai mică, Ecaterina, a fost soţia poetului basarabean Constantin Stamati («Lebăda Basarabiei»)”. Pe lângă importanţa documentară, această carte închinată oraşului muzelor (dar şi muzeelor, aşezarea numărând nu mai puţin de patru muzee, la o populaţie abia spre 30.000 de locuitori) consolidează stilul autorului: afirmaţia se sprijină pe document (inclusiv foto), istoria găsirii lui merită şi ea cunoscută, relatarea lui Eugen Dimitriu este sobră, dar pigmentată deseori cu umor, cu amintiri, astfel că lectura rămâne permanent şi interesantă, şi plăcută. Muzeograful, cercetătorul, adeptul spiritului ştiinţific este mereu dublat de căldura vocii povestitorului. Eugen Dimitriu este un cronicar fără pereche.
Cred însă că marea aventură a lui Eugen Dimitriu o reprezintă tot ceea ce a precedat volumul Cazabanii. O cronică de familie (Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004), carte editată cu sprijinul Ministerului Francez de Externe şi al Ambasadei Franţei în România şi lansată la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu participarea a numeroşi Cazabani şi a multor reprezentanţi ai lumii diplomatice. Totul a pornit în bibliotecă, atunci când, în toamna anului 2001, privirea lui Eugen Dimitriu a întârziat pe mapa cu documente legate de actorul Jules Cazaban. Medalionul pe care i-l consacrase în Anuarul Muzeului Judeţean Suceava din 1980 ajunsese, în extras, la fratele mai mic Theodor, scriitor, stabilit în Paris din anul 1947. Ajutorul acestuia, dar şi faptul că Eugen Dimitriu locuise în Fălticeni vizavi de familia Cazaban au fost esenţiale în reconstituirea istoriei acestei familii de origine franceză, originară din Carcassonne, cu ramuri dezvoltate în mai multe ţări, între care şi România, plecând de la Iaşi, acolo unde, sub domnia lui Grigore Ghica, inginerul François Cazaban a avut contracte cu miniştrii lucrărilor publice Petru Mavrogheni şi Costache Negri, proiectând şi executând şoselele Galaţi – Bârlad, Bacău – Roman – Tg. Frumos – Paşcani – Iaşi – Ungheni ş.a. Volumul masiv, de 460 de pagini, care redesenează pe planiglob un arbore impresionant, cu rădăcinile în sudul Franţei, are în final 240 de fotografii, „Familia în imagini”. Câteva dintre acestea sunt consacrate Maestrului sculpturii Ion Irimescu, născut în 27 februarie 1903, la Preuteşti-Fălticeni, a cărei mamă a fost Maria Cazaban, altele – cunoscutei regizoare de teatru Sorana Coroamă-Stanca, născută în 24 ianuarie 1921 la Chişinău, ca să pomenim doar două din vlăstarele celebrei familii, în care oamenii de cultură şi de ştiinţă s-au aflat într-un fertil echilibru. Pentru că şi simpla înşirare a numelor celor despre care scrie Eugen Dimitriu sau a localităţilor de pe mapamond în care au ajuns, remarcându-se, Cazabanii este imposibilă în spaţiul acestor rânduri, am să-l adaug doar pe deja pomenitul Theodor Cazaban, născut la Fălticeni, care acum locuieşte în Franţa, eseist, romancier, poet, dramaturg, traducător (Gina Puică, lector de limba română la Universitatea din Strasbourg, pregăteşte un doctorat despre scrierile lui), tălmăcitor între altele şi al unui volum de versuri eminesciene, Lumină de lună, poemeLumière de la lune, poèmes (Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2000). Pe distinsul scriitor nonagenar, Eugen Dimitriu l-a văzut ultima oară „la un revelion, de 1 ianuarie 1944, an în care s-a produs marea prăbuşire a ţării, o noapte cumplită de peste 50 de ani, cu multe suferinţe, vremuri de apocalips”, dar se bucură să ştie că, înstrăinat de peste jumătate de secol, Theodor Cazaban „n-a pierdut niciodată auzul şi emoţia pentru Cântecul pământului românesc («Le chant de la terre»). Având în poetul naţional un sprijin moral, încheie cu cuvinte în măsură să impresioneze chiar inimi împietrite: «Se poate locui în limba română oriunde, chiar la Paris, se poate trăi prin Eminescu, pe aceeaşi ulicioară, acasă»”.
Plasate în partea ultimă a cărţilor, fotografiile alb-negru recuperate, colecţionate şi reproduse de Eugen Dimitriu sunt privite de cititor după încheierea lecturii în bună măsură cu ochii autorului. El vede personaje, oameni în timp, care i se adresează, i se confesează. Acest sentiment, deosebit de pregnant, îl avem şi la parcurgerea impresionantei lucrări Un album al viselor frumoase (Editura George Tofan, Suceava, 2009), care ne oferă 1.400 de fotografii, în bună parte necunoscute, cu incontestabilă valoare documentară. Condiţia este citirea atentă a paginilor care le preced şi a explicaţiilor lor, dar şi o anume implicare sufletească, o admiraţie şi o mândrie pentru aceşti înaintaşi, care, cum se spune, nu au făcut degeaba umbră pământului. Respectând distanţa, nu pot totuşi să nu mă gândesc şi la convingerea Înalt Presfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, care, elogiind în decembrie evlavia şi talentul autorilor frescelor de la Mănăstirea Voroneţ, spunea că altfel le vede închinătorul, că lui i se arată nu o pictură, ci un sfânt: „Am dat o dată unei credincioase icoana Sfântului Gheorghe şi ea a exclamat: «O, acesta este Sfântul Gheorghe!»”.
Dintre celelalte cărţi care poartă semnătura acestui autentic cărturar, Sub cerul Basarabiei natale (Suceava, 2007) este cu certitudine altfel. Prezent mereu în plan secund în calitate de muzeograf, de cercetător cultural, literar, aici Eugen Dimitriu este omul ajuns la vârsta seniorală care se întoarce spre copilăria şi adolescenţa petrecute în Basarabia: spre Sărata venirii pe lume, spre Teleneştii şi Orheii anilor de şcoală şi spre alte locuri prin care l-au purtat întâmplările vieţii până la război, spre câteva dintre figurile ei luminoase, istoricul Constantin Tomescu, mitropolitul Visarion Puiu şi scriitorul Paul Goma. Cartea se încheie cu aceste rânduri-gânduri: „Ţinutul încărcat de istorie, cu cetăţi de apărare vechi de peste 500 de ani, îndură un martiriu nedrept. Morţii nu se pot număra. Ruga celor mai credincioşi dintre noi va fi ascultată într-o zi de Tatăl Ceresc, iar Prutul va deveni un simplu râu interior, ce nu va mai despărţi fraţi care vorbesc aceeaşi limbă”. Fireşte, şi aici există un capitol final, cu „Imagini de familie”, dar nu asupra acestora am stăruit la ceasul impresiilor de lectură. După mai mult de şapte decenii de la înregistrarea lor pe retina ochilor lui Eugen Dimitriu, de la gravarea lor în memoria inimii sale, imaginile „developate” de cărturar, tălmăcite în cuvinte, au prospeţime şi acea trăinicie şi claritate a fotografiei alb-negru pe care o găsim numai la oamenii şi evenimentele care contează, indiferent de suportul pe care le-a fost înregistrată trecerea prin timp.
Distins în toamna anului trecut cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, urcând cu înţelepciune spre a 89-a sa aniversare, basarabeanul Eugen Dimitriu, care a făcut atât de mult pentru istoria culturală a Fălticenilor, încât îşi are de pe acum locul în Galeria Oamenilor de Seamă pe care a fondat-o, lucrează la trei din noile sale cărţi. Când i-am adresat urările cuvenite de Anul Nou, mi-a răspuns cu impecabila sa politeţe şi a oftat uşor: „Sunt încă atâtea de pus de hârtie pentru revistele şi cititorii de dincolo de Prut...”. Penultima fotografie din cartea Sub cerul Basarabiei natale îl înfăţişează, alb-negru, adică esenţial şi durabil, cu înscrisul: „Eugen Dimitriu la vârsta senectuţii, cu nădejdea să mai poată realiza scrieri demne de luat în seamă”. Dintre toate cu care ne-a îmbogăţit hărţile planetei Istoria Literaturii Române, preţuindu-le pe toate, aceasta îmi este cea mai dragă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog