Ştefan Baştovoi. Evadarea din clişeu*
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
BAŞTOVOI, Ştefan (4.8.1976, Chişinău). Poet, prozator şi eseist. Este fiul Claudiei, absolventă a Institutului de Artă din Chişinău, Secţia regie, şi al lui Valentin Baştovoi, absolvent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea din Leningrad (actualul Sankt Petersburg), fost profesor de logică formală la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. La puţin timp după naşterea viitorului scriitor, familia se transferă în cătunul Oricova din raionul Călăraşi, unde tatăl devine mai întâi pădurar, apoi propagandist al ateismului ştiinţific la Secţia raională de cultură. În copilărie Ştefan Baştovoi este pasionat de sport, muzică şi pictură. După absolvirea Şcolii de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) urmează Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, Secţia pictură monumentală (1996-1998), studiază la Facultatea de Filozofie a Universităţii de Vest din Timişoara (1996-1998), după care se retrage la Mănăstirea Noul-Neamţ din Basarabia, în 1999 călugărindu-se şi primind numele Savatie, fiind hirotonisit ierodiacon în 2000 şi ieromonah în 2002. Este absolvent al Academiei Teologice din Kiev. Redactor, principal-ieromonah al publicaţiei „Opinii şi credinţe”. A predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Un timp a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen). În 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigore dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. Susţine mai multe conferinţe şi seri duhovniceşti în România, cu preponderenţă adresate tinerilor. Publică în „Caiete botoşănene”, „Basarabia”, „Dacia literară”, „Sympozion”, „Vatra”, „Timpul” (Iaşi). Deţine Premiul Uniunii Scriitorilor (1996, 2008).
În timpul studiilor la Iaşi face cunoştinţă cu scriitori de aici, devenind membru activ al Cenaclului „Junimea”. Publică primele versuri în „Curierul de Nord”, Bălţi (1993), debutul editorial fiindu-i marcat de volumul de poezie Elefantul promis (1996). Cu numele de mirean Ştefan Baştovoi, după volumul de debut, a mai publicat Cartea războiului (1997), Peştele Pescar – poveste(1997) şi romanul Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care au crescut mari), care a cunoscut mai multe ediţii (prima – în 2002), iar după convertire publică volumele: Idol sau icoană? şi Ortodoxia pentru postmodernişti (Articole şi schiţe), în colaborare (2001), Între Freud şi Hristos (2001), Despre curaj şi libertăţi în ortodoxie (2002), În căutarea aproapelui pierdut, O pogorâre la iad (2002), romanul Nebunul (2006), Când pietrele vorbesc (2008), Audienţă la un demon mut (roman, 2009), Diavolul este politic corect (2010) ş.a.
La etapa formării sale ca mânuitor de condei, Ştefan Baştovoi se regăseşte, rând pe rând, după propria sa afirmaţie, în operele lui Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Cehov, Gogol, Salinger, Dostoievski, Steinbeck, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh. Scrierile autorului se constituie, în mare măsură, ca expresie a experienţei „unei cumplite şi profunde înşelări” de care au avut parte „foştii sovietici”, această înşelare fiind câştigul celor din spaţiul ex-sovietic, în raport cu restul lumii: „...Noi ştim cât este de dureros să descoperi că ceea în ce ai crezut a fost o minciună”, scrie autorul în Ortodoxia pentru postmodernişti [1, p. 39]. Dezvăluirea minciunii în care au fost condamnaţi să trăiască toţi, de la copilul din clasele primare până la adulţii care activează în toate domeniile, constituie obiectivul creaţiei sale. În aceste condiţii, intrarea în Biserică, după cum va mărturisi în una din conferinţe, va însemna pentru el „dezbrăcare de complexele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodern, care crede că are ceva deosebit de spus”. Într-un cuvânt, „dezbrăcarea de complexul originalităţii”, echivalentă cu ieşirea dintr-un clişeu, cel al postmodernităţii. Dezbrăcarea aceasta, trădând, de fapt, o criză de identitate, îl va preocupa în cele mai multe dintre cărţile sale, în care cheie de boltă este afirmaţia: „Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului, s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitaţiei lui interioare. Omul, care este o fiinţă direcţionată natural spre desăvârşire, trăieşte criza insuficienţei mijloacelor în raport cu aspiraţiile” [1, p. 82]. Itinerarul pe care s-a ajuns până aici este urmărit treptat, deşi cu intermitenţe, începând de la grecii antici şi până la lumea postmodernă, o atenţie mai specială acordându-i-se romantismului, de la care, precum se ştie, a început orientarea radicală spre modernitate şi postmodernitate. Odată fixat sensul curent atribuit termenului „romantic”, însemnând „visător şi îndrăgostit” şi identificând romantismul cu o stare de suflet, autorul îşi poartă cititorul prin labirinturile poeziei romantice, ale celei având tangenţe cu simbolismul (la Baudelaire), expresionismul (la Georg Trakl), suprarealismul (la Salvador Dali), pentru a delimita zonele inaccesibile şi ireale ca fiind specifice idealului romanic. Urmărită la Eminescu şi Hölderlin, moartea ca eliberare îi prilejuieşte eseistului reflecţii despre elemente ce ţin de viziunea „indică” sau „orientală” a reîntoarcerii în „eternul haos”, în „haosul primordial” de la care a apărut lumea [1, p. 106], despre sentimentul deşertăciunii şi al negării budiste tipic eminesciene, despre refuzul romanticilor de a crede într-un Dumnezeu, despre paradox şi antiteză, care constituie piatra unghiulară în arhitectura literaturii romantice, dar care, în fond, „denotă nesiguranţă şi neclaritate” [1, p. 113]. Concluzia lui Savatie Baştovoi este că „romanticii nu puteau fi creştini prin definiţie”, deşi nu erau atei, şi că „Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine” [1, p. 126-127], argumentele doveditoare în acest sens, căutându-le şi în Luceafărul analizat în paralel cu Demonul lui Lermontov. Pentru romantici conta, mai mult ca orice, libertatea, „pe care am dobândit-o cu toţii în urma căderii noastre”, afirmă, din perspectivă romantică, autorul. Pieirea speranţei din sufletul romanticilor şi deznădejdea îi îndreaptă spre spaţiile singuratice, inclusiv spre cele ale copilăriei şi ale naturii, concepute ca un cadru recuperator al divinităţii. Este interesant să observăm în acest moment cum ştie atentul ochi al investigatorului să refacă echilibrul demonstraţiilor sale, readucându-l pe Eminescu în făgaşul credinţei străbunilor: eseistul va reţine factura specială a poeziilor eminesciene despre natură, păstrând în ele „fiorul bun al poeziei populare”, în preferinţa romanticilor pentru folclor, şi în cazul lui Eminescu de asemenea, văzând „fericirea de a se naşte în mijlocul unui popor creştin ortodox” şi de a fi „benefic influenţat de latura luminoasă a folclorului naţional” [1, p. 131-132].
Din tot ceea ce scrie Savatie Baştovoi lasă să se înţeleagă că umilirea sa în faţa gândirii geniului creştin este cauzată de înţelegerea deosebirii dintre căutarea de către suflet a poeziei în exterior şi căutarea poeziei în interiorul sufletului. Acelaşi lucru se desprinde şi dintr-un dialog cu Dumitru Crudu, coleg de generaţie. Solicitat să explice de ce repudiază poezia din Un diazepam pentru Dumnezeu, Savatie Baştovoi, în scurta incursiune în istoria acestor versuri, între altele, aduce detalii despre felul cum s-a constituit postmodernismul basarabean: autorul Unui diazepam... afirmă că la cei 18 ani, câţi avea când a scris, în condiţii de spital, versurile respective, nu auzise „nici măcar o singură dată cuvântul postmodernism”: „...este diazepamul dat dumnezeului din noi, diazepamul educaţiei ateiste. Iar eu am primit această educaţie” [1, p. 178]. Despre aceleaşi versuri va mai spune că sunt „o reducere la absurd a utopiei nietzscheene despre supraom. Este documentul absenţei lui Dumnezeu şi al unei cumplite însingurări” [1, p. 181]. Ciclul de versuri fiind alcătuit din 20 de poezii, în carte au fost incluse doar 7 şi, conchide autorul, „uite că a făcut atâta gălăgie, încât am ajuns, dintr-o şagă, postmodernist” [1, p. 179]. Ajuns „dintr-o şagă” postmodernist, va afirma că niciodată nu s-a considerat postmodernist, nici mai târziu, „când postmodernismul devenise la modă la noi” [1, p. 181] şi când ştia deja mai multe despre acesta, autorul căutând, cu tot dinadinsul, să explice ortodoxia pentru postmodernişti. Astfel, întrebat altădată ce l-a determinat să renunţe la existenţa lumească şi la poezie, Savatie Baştovoi a răspuns că nu a renunţat, ci doar s-a mutat cu locul. În ce constă mutarea reiese cu claritate din următoarea caracteristică făcută societăţii contemporane de către autorul Ortodoxiei: „Societatea contemporană, care nu se mai închină ploii şi soarelui – stihiilor naturale –, se închină în schimb altor stihii culturale. Pentru a se face înţeles şi pentru a putea înţelege, omului nu îi mai este suficientă cunoaşterea limbajului curent, ci are nevoie şi de cunoaşterea acestor simboluri şi „parole”, care nu sunt decât un metalimbaj, accesibil doar iniţiaţilor. Faptul se resimte puternic mai ales în operele autorilor postmodernişti, unde livrescul eclipsează şi sufocă realitatea, iar citatele şi calambururile care împresoară textul – intertextualitatea – devin un criteriu de valoare” [1, p. 65].
Savatie Baştovoi se transferă într-o zonă în care, după spusele sale, poezia simte nevoia să treacă într-o altă dimensiune: „Eu am părăsit acea dimensiune a poeziei mele din care lipsea binele”, afirmă el, în continuare argumentându-şi trecerea de la poezie la metapoezie, pe care o înţelege ca pe un fel de „poezie a tăcerii”, ca pe o „reîntoarcere în poezie, înapoi în suflet, de unde am ieşit cândva în căutarea poeziei” [1, p. 167-168]. Diferenţa pe care o face vine de la faptul ca acum nu consideră ca mai înainte că totul este poezie („Nu pot să spun că totul este poezie”), punând afirmaţiile sale în corelaţie cu concepţia despre timp: „Totul este scump doar pentru o istoriografie a existenţei noastre în timp, dar aceasta este valabil doar atâta vreme cât noi atribuim timpului o însemnătate capitală, însă pentru creştini timpul este înghiţit de veşnicie” [1, p. 169]. El precizează că omul e înspăimântat de veşnicia din care a plecat binele, iar aceasta, în spaţiul ex-sovietic, s-a întâmplat şi din cauza ateismului propagat insistent. Scris în timpul studenţiei la Timişoara, romanul Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care au crescut mari) impunându-se anume din perspectiva reflectării asupra acestei situaţii, reface într-un stil nonconformist, antinarativ traseul unui an din şcoala primară, în expunerea naiv ludică a comportamentului protagonistului principal, Saşa Vaculovschi, a învăţătoarei Nadejda Petrovna, a colegilor de clasă şi a consătenilor, strecurându-se radiografia unui mod de viaţă sovietic bazat pe pseudovalori, pe anihilarea individualităţii copilului şi a omului matur. Expresiile preluate din şabloanele compunerilor şcolăreşti din perioada regimului sovietic ne introduc în atmosfera ideologiei comuniste, dezvăluind mentalitatea lui homo soveticus, copleşit de o gândire stereotipă, fixată pe imaginile cele mai răspândite ale propagandei comuniste: Lenin, revoluţia din octombrie, Pavlic Morozov, sărbătorile comuniste. Este decriptat mecanismul, bazat pe minciună, de formare a „omului nou”, prin mutilarea gândirii copilului începând cu clasele primare. Minciuna despre aşa-numiţii eroi ai revoluţiei, despre Afganistan etc. se suprapune micilor evenimente din care se constituie copilăria reală a protagoniştilor, cu ghiduşiile de acasă sau de la şcoală, din zilele de paradă când nu se mergea la şcoală, şi cele care precedau sărbătorile de 1 şi 9 mai, 7 noiembrie, cu pregătirile în paralel a numeroaselor baloane şi a cioburilor de sticlă pentru a sparge baloanele şi a se simţi cu adevărat învingători în momentul când cu toţii strigă „Ura!”.
Întrebat odată cum poţi să fii postmodern şi ortodox în acelaşi timp, Părintele Savatie dă următorul răspuns: „Dacă luăm fundamentul doctrinar la nivel de atitudine existenţială, nu putem. Deci, poţi să fii purtător al unui mesaj creştin ortodox, recurgând la modalităţile sau mijloacele de exprimare stilistice ale postmodernismului”. Acest lucru transpare în construcţia romanului său Nebunul, care reflectă sinuosul drum al confuziei de valori şiîn care protagonistul – Sfântul Simeon, după ce parcurge calea ispăşirii proprii în pustiu, vine în Emesa pentru a-i ajuta pe locuitorii de aici să se mântuiască. Mediul în care acţionează protagonistul este unul marginal, alcătuit din cerşetori, circari, femei decăzute. Simeon face parte din acei nebuni pentru Hristos care sunt, de fapt, proorocii Noului Testament şi despre care Savatie Baştovoi, în eseul său Tipuri de predicatori, susţine că „ei îi mustră fără teamă pe împăraţi şi pe prelaţii Bisericii. Umblă goi, ca nişte ieşiţi din minţi, prin mijlocul oraşelor, dar îşi întăresc autoritatea prin darul facerii de minuni şi al proorociei pe care îl au cu toţii”, scopul lor principal fiind „de a readuce în atenţie dragostea de aproapele, care este prima dintre poruncile creştine, şi de a batjocuri mândria, cea mai urâtă dintre patimi” [2, p. 62]. „Viaţa acestor oameni, scrie autorul, este îngrădită barbar de sârma ghimpată a trupurilor lor” [2, 87] şi de „lupta slavei deşarte, singura care se hrăneşte din virtuţi”. Detaliul care explicitează şi mai mult universul alambicat al relaţiilor dintre oameni, precum şi atitudinea autorului faţă de problema ortodoxiei şi a sfinţeniei reiese din spusele ascetului rus, Sfântul Ignatie Briancianov (sec. XIX), potrivit căruia „pe cei care nu se călugăresc de bună voie, în cele din urmă, îi călugăresc boala şi moartea, fără voia lor”. Autorul basarabean precizează că „sfântul nu are în vedere călugăria ca ritual ortodox, ci în sensul lipsirii de plăcerile trupului, de bogăţii şi slavă” [2, p. 85].
Tratând probleme ce ţin de mentalitatea din societatea noastră contemporană, autorul se adresează adesea tinerilor aflaţi în „lupta cu ruşinea”, prin care se înţelege lupta cu noi înşine, într-un univers unde „lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică”, în care „luminile sunt stinse. Totul este gata” şi „în întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume” [2, p. 22]. Întrebări precum „De unde începe viaţa creştină autentică?”, corelaţia dintre ruşine – deznădejde – înfrângere, homosexualitatea, călcarea păcatului prin „descoperirea lui în mărturisire” constituie spectrul subiectelor luate în dezbatere. Făcând delimitări de felul celei dintre călugăr şi ateist, autorul cărţii Când pietrele vorbesc susţine: „Călugărul ideal nu are conştiinţa trecutului şi a viitorului, ci doar a prezentului, un prezent de o clipă. Dincolo de această clipă începe veşnicia” [2, 32].
Caracterul de predică al eseurilor incluse în volumul între Freud şi Hristos, ca şi cele din alte volume ale ieromonahului Savatie Baştovoi, acoperă un gol existent între biserică şi omul contemporan, care întâmpină dificultăţi în refacerea drumului spre credinţă. Invitaţia la contemplare şi la autocontemplare porneşte de la îndemnul de a conştientiza că „lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi” [3, 139]. Având certitudinea că „drama tinerilor moderni este mai mare decât cea a predecesorilor”, autorul află explicaţia în faptul că „nu a existat niciun timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de golită de poezie” [3, 66]. Într-un timp în care predomină cultul vitezei, aplicarea în viaţa noastră a fanteziilor cu extratereştri care sporesc răceala şi indiferenţa din sufletul omului modern, Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga sunt cei care, în opinia sa, pot reface capacitatea de percepţie a sentimentelor adevărate. Biserica faţă-n faţă cu propria imagine, „strădaniile disperate ale aparatului bisericesc de a se alinia modelor lumii acesteia” constituie obiectivul cărţii Când pietrele vorbesc, autorul analizând chestiuni de principiu şi referindu-se la mai multe tipuri de atitudine ale predicatorilor de succes ai creştinătăţii. Este abordat un unghi fenomenologic de vedere, ortodoxia fiind explicată pe înţelesul mai larg al maselor, pornind de la sensul atribuit acesteia de către sfinţi. Imaginea preotului şi cea a credinciosului, ascultarea, tipurile de predicatori şi tipurile de predică, propaganda ateistă şi anticlericalismul, într-un cuvânt, punctele nevralgice determinante în despărţirea şi apropierea Ortodoxiei de restul lumii sunt teme ce îl frământă pe autorul cărţii, care face uz de un limbaj uşor accesibil şi pentru tinerii de astăzi. Considerând că „în epoca lui Google nu mai putem avea aerul cărturarului de odinioară care singur are acces la cărţile sfinte” [2, p. 74], ieromonahul Savatie analizează pseudolibertatea de a crede în Dumnezeu în Uniunea Sovietică, inclusiv în Basarabia, unde preoţii erau ucişi şi persecutaţi „nu pentru credinţa lor în Dumnezeu, ci pentru «propagandă antisovietică», adică pentru uneltire împotriva ordinii statului” [2, 90]. Referindu-se apoi la situaţia bisericilor din România, unde mii de preoţi au fost întemniţaţi, însă, cu toate acestea, zeci de mănăstiri au rămas deschise, iar Patriarhia Română edita în tihnă revista „Ortodoxia”, Savatie Baştovoi face următoarea remarcă: „S-a dovedit însă că cei care au înfundat puşcăriile au fost marii duhovnici de mai târziu”. Ceea ce îl interesează pe autor nu e atât tăria morală a preoţilor rămaşi în funcţie pe vremea regimului comunist, cât mai curând procesul de „depersonalizare” la care a fost supusă predica ortodoxă, după modelul limbajului „de lemn”, care a funcţionat în epocă. Experienţa personală îi permite să judece lucrurile la obiect, calităţile pe care le evidenţiază într-o predică ( „O predică tipică este o naraţiune”, susţine autorul cărţii) constând în „aerul proaspăt, inspirat”, tratarea momentelor evanghelice „mai mult prin încărcătura lor emoţională, sensibilă, încercându-se o restabilire a portretelor psihologice ale apostolilor şi ale personajelor biblice” [2, p. 97]. „Evadarea din clişeu”, propusă în Franţa secolului al XX-lea de către Lossky, Berdiaev, Uspensky, Florovsky, care, în opinia autorului basarabean, „au reuşit să facă din Ortodoxie un subiect de interes pentru intelectualitatea modernă” [2, p. 104], este modalitatea de a „sfărâma zidul prejudecăţilor şi al ignoranţei care desparte Ortodoxia de restul lumii”. Explicaţiile sunt plasate în contextul în care trăim, acesta purtând amprentele adânci ale unui trecut recent obsedant, răsfrângându-se deopotrivă asupra mentalităţii slujitorilor bisericii şi asupra mentalităţii enoriaşilor: „Ținând seamă că trăim şi activăm într-o societate zidită pe lozinci, oamenii bisericii trebuie să-şi dezvolte o strategie pe măsură, ca nu cumva, dorind să apere interesele credincioşilor, să declanşeze mecanismul, atât de bine întocmit, al clişeelor şi prejudecăţilor ateiste. Biserica încă nu s-a eliberat de imaginea pe care i-a făurit-o propaganda ateistă; de aceea, orice predicator trebuie să aibă în vedere şi această realitate atunci când predică.” [2, p. 118]. „Trebuie să ţinem seamă de şablonizarea gândirii omului modern, care, datorită ritmului alert de viaţă, nu mai poate urmări raţionamentele logice, ci reţine doar sloganele”, mai susţine autorul, îndemnându-l pe cel care predică să ţină cont că „biserica, mai întâi, trebuie să-şi elimine din vocabular expresiile şi cuvintele care riscă să declanşeze clişee gen: Ortodoxie = Ev Mediu = refuzul progresului tehnic şi intelectual = docilitate faţă de regimurile politice = ostilitate faţă de modernitate” [2, p. 119], scoaterea de sub imperiul şabloanelor şi conservarea în acelaşi timp a bogăţiei filozofice şi morale a Ortodoxiei fiind considerate vitale pentru credinţă astăzi. Cât priveşte saltul din clişeul postmodernist, pe acesta îl vede ca pe o restabilire a comunicării dintre oameni: „Să nu mai fugă nimeni de celălalt, să fugă numai unii spre alţii.” [1, p. 267], în această opţiune fiind evidentă influenţa benefică a Ortodoxiei.
Note bibliografice
1. Savatie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti (Articole şi schiţe),Bucureşti, 2007.
2. Savatie Baştovoi, Când pietrele vorbesc, Bucureşti, 2008.
3. Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Timişoara, 2001.
* Articol elaborat în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, Academia Română, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte în oameni”.