Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Constanţa Buzea – cenzura lucidităţii

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Sunt un om timid pe viaţă (...)
Iată pentru ce scriu.
 
Greu de închipuit o pereche lirică mai nepotrivită, contrastativă chiar, decât cuplul Adrian Păunescu / Constanţa Buzea. Primul, trăind poezia ca „risc”, ins „insidios”, vulcanic, excedat de temperament (cum observase Al. Piru), cu limbaj eruptiv, torenţial, remarcabil, în preajma genialităţii dacă ar fi fost antologat „la sânge”; în schimb, Constanţa Buzea, mascându-şi sinele vulnerat şi agitaţia „din interior”, vădeşte retractilitate, discreţie, cuminţenie, severitate etc., preferând lungi tăceri şi „averile singurătăţii”. Dacă poetul dorea – declarat – centralitatea, semnatara plachetei de debut De pe pământ (1963), îngemănând suferinţa şi bucuria, reverberând curăţia trăirilor poetice, recunoştea sfios: „Slava să fie a celui ce mie / îmi lasă marginea” (v. Roua plural). Închisă în solitudine, prinzând „ritmul naturii” şi iubind „ora pură”, ea câştigă în timp, „plină de răni şi de păcatul făcutului”, un limbaj auster; în schimb, Adrian Păunescu, setos de notorietate, dezvoltă, s-a spus, „energii dilatatorii”, cultivă o adulare rentabilă (răsplătită, devenind bard oficial), ambalează decibelii propagandei şi cade în incontinenţă liricoidală. „Lacom intrasem în viaţă să lupt”, spunea tânărul Păunescu şi traiectoria sa lirică respectă acest crez; fosta sa soţie, dimpotrivă, încearcă să se lepede de trufiile ego-ului, ispitită mai degrabă de depersonalizare. Pătimirile, suferinţa ca rit („aproape de implozie”, sugera Simona Grazia-Dima) o îndeamnă, amestecând timpurile, să se refugieze în trecut: „Dacă m-auzi / ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea fixată, în acel / „acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie râvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, râvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care – odată transcrise – învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care – ca o carte deschisă – dovedeşte „practici haotice”, pendulând între visare şi vrajă, recuperând „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sâmbure tare”.
Să observăm totuşi că supliciile copilăriei, vacanţele de la Mărtineşti sau „zilele astenice” din capitală, divulgate parcimonios, aparţin unui spirit dilematic, răbdător, aflând reazem în credinţă. Şi care aspiră la „cunoaşterea celestă”, şi ea chinuitoare, negreşit: „Trupul meu cunoaşte un chin / sufletul altul”. Doar sufletul, „rupt de trup”, obosit, este cel ce rămâne, ne asigură poeta.
În controversata sa Istorie critică..., Nicolae Manolescu ajungea la concluzia că poezia Constanţei Buzea „nu e lesne de definit”. Parcă pentru a confirma constatarea reputatului critic, Rita Chirian, discutând, pe un ton iritat, „noima unei prefeţe” (O altă cale de-a privi, escortând un proaspăt volum al poetei, Roua plural, 2010, o reluare, de fapt, a antologiei de la Vinea din 2007), se arăta nemulţumită de comentariul unui N. M. „agasant”-repetitiv. Cert e că lirismul Constanţei Buzea, pornind de la o necruţătoare autoscopie, cu o sintaxă ruptă, sedusă de fragmentarizare, îmblânzeşte acele „cete de cuvinte” trecute în „viaţa umbrei” şi, concentrându-se, palpează gnomismul. Chiar dacă „muzica morţii”, vecinătatea ei („nici azi nu mi-e frică deşi-s mai aproape”) cheamă memoria mută şi dezvăluie, obsesiv, suferinţa. S-a şi spus că poezia ei, bântuită de fluxul incertitudinilor, pendulând – într-un „vid vital” – între sacrificiu şi retragere / resemnare, ar fi un „receptacol al suferinţei” (Valeriu Cristea). În prelungirea ideii, Laurenţiu Ulici vorbea chiar de o „înclinaţie masochistă” iar Eugen Simion, admirativ, sesiza nuanţele suferinţei. Poeta, de o mare sensibilitate, vede realitatea „ca o rană generală” (v. Creştetul gheţarului). Nici cadenţa liberă din Pelerinaj nu-i poate masca „plânsul îngândurat”, trecerea (prin „crematoriile toamnei”), romantismul demonic (cum nota Gh. Grigurcu), dezvăluind mai încoace o sacralitate discretă, difuză, „sub camuflaj”. Fiindcă „rănile vechi nu s-au închis” iar „armele n-au fost îngropate”. Ciudat, pomenita vulnerabilitate se însoţeşte cu izbucniri vitaliste (surdinizate prin calofilie), trase în versuri de o frumuseţe „narcotică”, picturală, întreţinând ambiguitatea: „lumea naşte fără istov / fiare şi inocenţi”. Iar starea hipnotică, anestezia, somnia etc. cheamă în sprijinul ambiguizării alteritatea: „oglindă a mea tu”.
Sub un voal tremurat, transparentizând fiinţa, descoperind o sensibilitate acută şi un suflet deschis, vulnerat, poezia Constanţei Buzea developează – în pofida măştii glaciale – dorinţa de tandreţe; tablourile ei, în care migrează amintirile, tăinuite traumatisme căutând refugiul edenic, nu se împacă cu vacarmul şi culorile tari, şocante. Declarativă, celebrativă, afirmativă, lirica Constanţei Buzea poartă obsesia fragilităţii şi interogaţiilor dizolvante, infirmând, credem, o veche constatare a lui G. Ibrăileanu, criticul fiind convins că poezia ne scapă de povara cugetării reci.
Cenzura lucidităţii e însă tiranică la Constanţa Buzea. Reverberaţiile afective, dispoziţia interogativă şi monologală, fluiditatea confesivităţii se lovesc de acest „obstacol”: treapta afectului, foamea romantică, încifrarea (săracă) şi eticismul celei care visează o „puritate de schit” sunt blocate parcă de ridicarea la reflexivitate, conştientizând imperfecţia poemului. De unde „muţenia” poetei: „În faţa oglinzii aştept / până ce imaginea mea / se îndură să mă privească”. Traiectul liric al Constanţei Buzea divulgă o biografie, nici aceasta izbitoare prin singularitate. Eliberată, vocea interioară propune, s-a spus, un jurnal liric, aglomerând motive diverse: entuziasmele juvenile, tensiunile cuplului, miracolul maternităţii (o „candidă clepsidră”), spaima devenirii şi degradării (Norii anunţau o etapă frământată, convulsionată de seismele existenţei), pierderea iluziilor, resemnarea – toate sigilate de o cerebralitate antifeminină, de o impresionantă forţă meditativă. Confesiunea coagulează lirismul Constanţei Buzea, contemplativismul n-o fereşte însă de vârtejul mişcării; în fond, zice poeta, „orice mişcare e o schimbare în soartă”. Ridicându-se la reflexivitate, Constanţa Buzea coboară adânc în sine.
Poeta debuta, reamintim, sub fascinaţia armoniilor. Ritmurile secrete ale eului urmau vocile materiei, bucuria aşteptării şi împlinirii – spaţializând sentimentul – se acorda ritmului naturii (La ritmul naturii se chema chiar volumul din 1966), ingenuitatea diafană umplea „întâiul univers”: cel al copilăriei. Această gravă tonalitate elegiacă trece în tema erosului, dezvoltând poezia echilibrului domestic. Poeta este o Penelopă în aşteptarea Stăpânului, duce o existenţă subordonată (de „simplă femeie îndrăgostită”; vezi Cântece de soţie), imaginea odăii îi îngustează spaţiul liric. Aşadar, o indiscutabilă poezie „de interior” – cum bine observa Ion Pop –, calmă şi confesivă, fără exces gesticulativ. Gravitatea tonului nu se împacă cu furtuna sentimentelor; lirica Constanţei Buzea e plivită de senzualitate, denudată de metafore, fără a fi o meditaţie propriu-zisă. Sentimentul abstractizat are o rezonanţă existenţială, dar nu duce povara poeziei „de idei”. Mai mult, poeta acuză oboseala de a fi, renunţarea, „un sfânt simţământ al trecerii şi al căderii”. Celebrând Iubirea, ea aşteaptă un „sânge bătrân”. Acest prematur ton de senectute se cuplează cu o umilinţă netrucată. Senzaţia de extincţie, faza agonală („Eu m-am umbrit”), asceza ce se deschide contemplării trezind nostalgia purităţilor primare se explică prin pierderea sensului. Poeta se retrage în umilinţă (vezi Coline, 1970), tocmai pentru că sensul existenţei e alterat în absenţa iubirii. În spaţiul eterat al recluziunii, sufletul brumat, amurgind în toamna agonică (funerară şi, totuşi, frumoasă), ascultând „poruncile putrezirii”, cunoaşte o spaimă tulbure. „Nu depind de nicio spaimă”, ne asigura poeta. Dramatismul ajuns la paroxism întreţine însă supliciile unei nevroze bacoviene, visând neatinsul liman al orei senine. Însingurarea, melancolia hăituiesc acest suflet asaltat de vântul neliniştii, în zbucium fără leac. Notaţia sentimental-anxioasă e telegrafică, poeta cultivă austeritatea. Cu deosebire, probează un economism al mijloacelor, îmblânzind suferinţa. O carte precum Cină bogată în viscol era – înainte de orice – o mărturie despre condiţia poeziei, în dublul regim al ceremonialului şi anxiozităţii, vorbind de superbia demiurgiei, îndoindu-se, de fapt, de victoriile spiritului creator. Răzbate incertitudinea, risipind aburul misterios şi mecanismul iluzionării, descoperind – prin neîncrederea în cuvânt – fisura iluziilor camuflate. Nu de experimentalism e vorba aici, poeta – trecută prin experienţa „clasicizantă” (Sala nervilor proba o severă disciplină ritmică) – neavând complexul modernităţii. De remarcat că aceste îndoieli în eficienţa comunicării nu conduc la o subminare a rostirii poetice. Muţenia (de specie blagiană) e o retragere în înţelepciunea tăcerii, conştiinţa fiind obsedată de candoarea pierdută. Copilăria e un paradis răvăşit, drumul spre singurătate invocă o durere statuară. Izgonită din grădina cuvintelor, poeta convalescentă retrăieşte armoniile senine de altădată, exilate în amintire. Ea rămâne un „copil etern”, fericirea şi tristeţea comunică, se contopesc într-o melodie gravă: „M-am înăsprit, deşi pe dinăuntru / Un înger mă priveşte-nlăcrimat”. Poezia rămâne pentru Constanţa Buzea o „panoplie de osânde”.
Încercând un „drum selectiv” prin creaţia poetei, îndeosebi în „zona încifrată” (codificată), Adrian şi Andrei Păunescu ofereau „desluşiri” într-un curs universitar (v. Flacăra lui Adrian Păunescu, nr. 13(483), p. 8-10), reconstituind „aşchii de viaţă”: filozofia cuplului, clepsidra părinte – copil („timpul continuă” pentru omul aşteptat, care „dă rădăcină”), despărţirea, cataclismul sentimental („sufletul meu iubind se împietrise”), închiderea în sine: „Mi-e milă şi să-mi amintesc / dar nici să uit nu mă îndur / câtă părere-i în destin / câtă greşeală-i împrejur”. Antologia Cheia închisă (1987), remarcabilă, proba şi apetenţa pentru expresia aforistică, dezvăluia surdinizat traumele şi povara fiinţei („leac pentru cântecul meu trist”), era, în fine, o dovadă a solidarităţii / solidarizării chiar în extincţie: „Stau oprită la câte-o frunză / să-i uşurez moartea / privind-o” (v. Cel mult).
Poeta s-a construit cu răbdare, deşi Roua plural (2010), mascând etapizarea, ascunde aceste căutări, pătrunzând spre adâncul sufletului. În lirica Constanţei Buzea vom întâlni nu atât motive livreşti, cât amintiri de gradul doi: rănile omenescului. Sufletul poetei e chiar materia din care izbucneşte (cu sfiiciune) poezia sa, dezvăluind o suferinţă asumată, interogată şi contemplată (cumva din exterior). Şi finalmente, sub o blândă resemnare, înstrăinată prin distanţare. Până şi Ultima Thule (1990) se vrea o reflecţie sceptică, chiar dacă turnată în matriţa sonetului.
Poezia Constanţei Buzea vorbeşte, de fapt, despre criza subiectului, contemplând limita: „Simt limita / limita contemplând sufletul / în trup ca într-o rană goală”. O lungă introspecţie, aducând în prim-plan (cu decenţă însă) o suferinţă cerebralizată, străină de sentimentalismul dulceag al mereu suspectatei lirici feminine. „A sta pe margine şi a privi”, zice poeta; sau „a pleca tăcut din tăcere”, în vreme ce drumul cuvintelor se face suflet. Dar calea e „depănată înăuntru”, un suflet descumpănit se scufundă în sine sau se vrea „în afară”, uitând de sine, „cu masca neantului pe chip”. Motivul căderii, izgonirea din Eden, lamento-ul rememorativ vorbesc acum despre „senioria durerii” (Dan C. Mihăilescu). Cândva, în acord cu marşul triumfal al generaţiei, poeta trăia dăruirea, comuniunea, candoarea descoperirii lumii; rostirea, atinsă de solemnitate, era o incantaţie, cu timbru confesiv, înaripat, vădind muzicalitate şi ispita idilizării. Urmează însă o destrămare a mirajului, îngândurarea, ermetizarea (vezi abstractismul din Planta memoria, 1985), o trăire de înaltă tensiune morală. Adică râvnita individuare, ca voce distinctă, efect (şi efort) al unei evadări (târzii) din pluton. Doar simplist-reducţionist privind ansamblul operei am putea subscrie unei sentinţe vechi, lipind eticheta „jurnalului”. Îndatorată, negreşit, biograficului, Constanţa Buzea priveşte în trecut („gândindu-ne la noi ca la ruine”), contemplă o „rană goală”, trece în negativ, în multiple ipostazieri, încercările Fiinţei. Chiar dacă va recunoaşte – la scara generaţiei – conştiinţa predestinării, tot ea va scrie apăsat: „Noi nu am trăit / la capacitatea darurilor noastre”. „Copiii obosiţi” ai generaţiei nu s-au maturizat, forţaţi să treacă de la iluzie la dezolare, captivi ai epocii. Totuşi, să recunoaştem, şaizeciştii au dat literaturii române scriitori mari şi răsfăţaţi. Iar Constanţa Buzea, străină de orgoliile învingătorului, este un nume rezistent al primului val, înfruntând eroziunea timpului (prefăcând standardele). Închisă în cercul suferinţei, ea face din poezie un peisaj moral.
 


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog