Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Dublul bacovian – retractil şi cotidian

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

O abordare a temporalităţii poetice în actualitatea literară se obligă să fixeze nişte pietre de început ilustrând o anumită tradiţie, fie şi neevidenţiată, a unui proces de creaţie durabil. Întrucât resursele poeziei actuale au fost căutate (şi găsite!) în special în literatura americană, s-a insistat mai puţin pe identificarea unei linii interne a evoluţiei poetice româneşti. Deşi, spre exemplu, figura lui Bacovia a fost proiectată în fel şi chip de critica literară, demonstrându-i-se exhaustiv singularitatea, sunt puţini cei care îi conferă un rol de pionierat în poezia postmodernă, pentru care Bacovia constituie cu siguranţă o paradigmă. Prezentul articol va puncta în cele ce urmează două dimensiuni ale acestei feţe bacoviene, pe alocuri lipsite de noutate, însă principial decisive în evoluţia poeziei noastre.
Dimensiunea retractilă. Întrucât poezia „ca somaţie a realului”1 este inevitabil şi o somaţie a timpului, cea mai promptă reacţie contrară evoluţiei heracliteice este tocmai cea a involuţiei recuperatoare. Un tipar poetic în acest sens, reprezentat de o figură canonică (din „a doua bătălie canonică” – Manolescu) a literaturii române şi, în acelaşi timp, printr-o individualitate de cel mai înalt grad a acestui spaţiu, este poezia lui G. Bacovia. Or, notaţia lui Nicolae Manolescu „G. Bacovia este cel mai original poet român”2 nu poate fi contestată, la fel ca şi cea că „Bacovia este singurul poet care a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului.”3. Involuţia bacoviană este prin excelenţă o reacţie la istoricitate: „Un gol istoric se întinde, / Pe aceleaşi vremuri mă găsesc”4, însă manifestarea ei este neaşteptată. Studiile antropologice arată că simbolurile retractilităţii – căldura, noaptea, înghiţirea, culorile, muzica, mormântul, scobitura, recipientele, ungherul, grota, peştera, casa, locuinţa pe apă, templul, vasul, nava, pădurea, laptele, mierea, vinul, îmbătarea / beţia, sângele – interpretate de Gilbert Durand, de exemplu, în lucrarea Structurile antropologice ale imaginarului, într-un regim nocturn al semnificării, desemnează un teren al eufemizării, al anulării contradicţiilor, fiind un regim prin excelenţă al armoniei, al timpului odihnitor şi recuperator. Regimul nocturn al retragerii şi interiorizării marchează aşa-zisul „complex al lui Iona”, înglobând exclusiv semnificaţiile vitalităţii şi ale intimităţii şi „constă din captarea forţelor vitale ale devenirii, din exorcizarea idolilor ucigaşi ai lui Cronos, din transformarea lor în talismane benefice, în sfârşit din incorporarea, în ineluctabila scurgere a timpului, a figurilor liniştitoare ale constantelor, ale ciclurilor care, în chiar cadrul devenirii, par a aduce la îndeplinire un proiect veşnic”5. Înghiţit de un peşte uriaş trimis de Dumnezeu, Iona, care fusese aruncat în mare de pe un vas din pricina faptului că restul călătorilor credeau că anume el se face vinovat de furtuna răvăşitoare stârnită în larg, este cel care înfruntă acţiunea devoratoare a apei, chiar şi liniştite, cunoscând, prin forţa lui Dumnezeu, un timp calitativ, interiorizat, în afara limitelor spaţiale: „(...) mă aruncasei în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: «Sînt lepădat dinaintea oamenilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt.» Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; dar tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! (...) Domnul a vorbit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe pământ”6.
Până la Sorescu, cel care a pus în gura personajului dramatic Iona retorica dilemelor existenţiale ale încercuirii, cu fatalismul şi ironiile de rigoare, Bacovia, deşi valorifică o multitudine de simboluri ale retractilităţii, aruncat în mrejele „jelaniei fiziologice” (Vladimir Streinu), reproduce „din interior” semnificaţiile ostile ale regimului diurn al imaginarului, un regim al stridenţei devoratoare, al focului care topeşte, al demonului colcăielii, disperării şi descompunerii. Claustrarea bacoviană este şi ea o abolire a timpului, însă aceasta este o reducţie a lui la principiul său esenţial (monotonia): „Nu-i mâini, nici azi, nici ieri – timpul”. În acest sens Mihai Cimpoi, în monografia Secolul Bacovia, observă că „timpul parmenidic, oprit în momente stagnante, se întâlneşte cu un spaţiu ce curge heraclitean”7, adăugând că „mitopo(i)etica bacoviană se axează pe relativizarea timpului şi absolutizarea spaţiului, fapt sesizabil cu mai multă intensitate în postume”8. Th. Codreanu îl clasează pe Bacovia în rândul spiritelor spaţio-temporale printr-o valorificare mediană a figurilor mitologice Narcis şi Sabo. Revenind însă la personajul Iona, din punct de vedere antropologic acesta „este eufemizarea înghiţirii, apoi antifraza conţinutului simbolic al înghiţirii. El transfigurează sfâşierea voracităţii dentare într-un blând şi inofensiv sucking (supt), aşa cum Hristos înviat îl transforma pe irevocabilul şi crudul cărăuş al morţilor într-un protector binefăcător al unei călătorii de plăcere”9, la Bacovia eufemizarea este masca sub care se ascunde inevitabil senzorul fatalităţii: „Tăcute, duioase psihoze – / Frumoase poveşti ca visuri de roze... / Momente când toate le am.” (În fericire10). Spre deosebire de devorat, înghiţirea este un simbol nu al descompunerii, ci al conservării identităţii profunde, la Bacovia înghiţirea, reprezentată sub forma închiderii, are reversul blocajului, al autismului, pentru că nu înseamnă moarte – eul bacovian nu poate nici să moară –, ci sfârşit continuu (Ion Caraion), dezagregant. Închiderea nu are efectul protecţiei, ci este o acţiune cu toate conotaţiile morbidităţii, constituind o predestinare, iar M. Cimpoi punctează just această realitate: „Poet retractil, «cochiliator», autorul Plumbului se claustrează nu doar în propria cochilie, ci şi în propriul poem («E toamnă... mi-au dat de scris»). Dubla retragere e dată; e ca o determinare, ca o damnare.”11.
Un geamăn retractil, dar raţionalist până la aceeaşi exasperare ca şi senzitivitatea bacoviană, este Emil Cioran, cel care scrie în Căderea în timp: „Timpul s-a retras din sângele meu; se sprijineau unul pe altul şi curgeau împreună; acum s-au coagulat; de ce să mă mai mir că nimic nu mai devine? Dar ele dacă s-ar porni din nou să curgă, m-ar mai putea întoarce printre cei vii, scoţându-mă din această subeternitate în care putrezesc?”12. Asocierea Bacovia – Cioran pe linia subeternităţii în care putrezesc este una izbitoare. Orice colţ al retractilităţii bacoviene este ostil vitalităţii. Un ghem de motive intime din Singur constituie o orchestră zgomotoasă a disperării şi diseminării: „Odaia mea mă înspăimântă / Cu brâie negre zugrăvită – / Prin noapte toamna despletită / În mii de fluiere cântă”13. Noaptea nu este deloc timpul rezonanţei revelatoare, în care sensibilitatea acustică se manifestă în mod revelatoriu, evadând în metafizic, ci din contra, auzul cunoaşte un paroxism al deviaţiei şi al dezintegrării autiste. Muzica este una mortuară, iar liniştea nu e pacea originară, ci din contra: „În pacea ta e nebunie”, „E noaptea plină de orgii”, „Tăcere... e ora laşităţii...”. Locuinţa bacoviană este, clar, un cavou, iar oraşului i se imprimă imaginea unui conglomerat de cochilii ale morţii: „Sînt câţiva morţi în oraş, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun”. O culme a impasului este imaginea sfâşietoare a lacustrei în care acţiunea involutivă acvatică rupe etern din cronicitatea inertă a existenţei. La fel, pădurea, în interpretare antropologică, „e un centru de intimitate, aşa cum poate fi casa, grota”14. La Bacovia imaginea pădurii este împinsă într-un grad doi de intimitate, apărând sub forma grădinii sau a parcului, pentru a dezvălui cel mai perfid sâmbure al negativităţii: În grădină – „Pe când discordant şi înfiorător, / Scârţâie toamna din crengi ostenite”.
Dacă regimul nocturn durandian interpretează actul intimizării – coborârea – ca fiind „lentă, «nu cunoaşte graba», mergând adesea până la a se înrudi cu pătrunderea laborioasă”, menţionând că „acestei încetineli laborioase i se adaugă bineînţeles o calitate termică. E însă vorba aici de o căldură blândă, de o căldură lentă suntem ispitiţi să spunem”15. Căldura bacoviană este însă un dizolvant activ, este un agent al intimizării perdante, sau este chiar rece, acest paradox inversând simbolismul afectiv şi prolific al căldurii: „ecoul rece-al unor calde sărutări”16Poveste. Tot astfel sângele este un motiv patologic, contrar simbolisticii vitalităţii şi tinereţii, de altfel, tinerii iubiţi sunt fantome morbide: „Ninge grozav pe câmp la abator / Şi sânge cald se scurge pe canal (...) E albul aprins de sânge-nchegat, / Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug / Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug, – / Pe câmp, la abator, s-a înnoptat. // (...) Spre abator vin lupii licărind / – Iubito, sunt eu la uşa îngheţată...”. Beţia este o stare a absurdului ontologic la Bacovia, departe de „rolul sacramental al consumării «vinurilor» nu numai la semiţi, creştini şi mai ales la mandeeni, dar şi la indienii din America de Sud şi la germanici. Dumézil a insistat asupra rolului însemnat pe care-l joacă la aceştia din urmă praznicul ritual, băutul şi îmbătarea colectivă. Acest rol al băuturilor fermentate e foarte comparabil cu cel al somei indo-iraniene şi al băuturilor rituale alcoolizate din Africa şi din America. Rolul acestor beţii e să creeze o legătură mistică între participanţi şi totodată să transforme starea mohorâtă a omului. Băutura care îmbată are misiunea să abolească condiţia cotidiană a existenţei şi să îngăduie reintegrarea orgiastică şi mistică. Şi, aşa cum e îndreptăţit Dumézil să constate, foarte adeseori praznicul are loc iarna, «timp al vieţii restrânse», ceea ce denotă o preocupare legată de involuţie, de enstază, destul de apropiate de ritualurile taoiste de acumulare vitală”17. Din contra, poezia lui Bacovia transformă toate motivele retractilităţii din pozitive în factori esenţiali ai subeternităţii, constituind ceea ce Theodor Codreanu, în monografia Complexul Bacovia, identifica drept „negativ stilistic”, o constantă care depăşeşte delimitarea lui Gilbert Durand între cele două regimuri (diurn şi nocturn), instituind monocordul, precum observă Nicolae Manolescu: „Poetul e un monocord care introduce la noi poezia pe o singură voce, litanie nesfârşită şi tot mai neînţeleasă.”18. Prin urmare, magistrală prin forţa expresivă, retractilitatea bacoviană este una dintre feţele percepţiei inerţiale a contingenţei.
Dimensiunea cotidianului. Retractilitatea negatoare la Bacovia, aflată în raport antitetic cu regimul nocturn eufemizant, se situează pe o solidă axă a modernităţii care şi-ar permite şi autonegaţia, dar care începe, după Matei Călinescu – Conceptul modern de poezie, prin afirmarea unei „tendinţe de a face o distincţie dintre cele două aspecte ale eului, sau chiar între cele două euri ale creatorului: unul biografic, individual, conjunctural superficial; celălalt, esenţial, general, necesar, profund şi obscur. Expresia celui de-al doilea nu vine în contradicţie cu exigenţele de impersonalitate, obiectivitate etc. ale lirismului modern”19. Astfel, al doilea eu, care instituie o zonă a profunzimii, este întotdeauna în contradicţie cu eul biografic: „Profunzimea, fie că ea constă în exercitarea liberă a intenţiilor primordiale, fie că ea se înfăţişează ca un produs (evanescent) al memoriei involuntare, fie că ea coincide cu un neant muzical (Mallarmé, unii dintre simbolişti), fie că se stabileşte o identitate între ea şi inconştient (ca la suprarealişti), nu este accesibilă decât via negations.”20. Poezia bacoviană şi-a împins eul intuitiv, ca detaşare deja de modernism, în mijlocul calvarului unui eu concret, biologic („Eternităţii i-am zis: / La muzica asta frumoasă / Sunt lipsuri / În sângele meu”21), fizic, chimic („Dormea întors amorul meu de plumb”)..., condamnându-l la supliciile cronicizării şi fructificând o axă a negaţiei cu două capete minus infinit: primul – care neagă poezia (în sens clasic) printr-o somaţie a conexiunii ei cu banalitatea cronică, al doilea – care suprimă însăşi negativitatea ontologică a fiinţei prin extinderea la nivelul cotidianului a unui flash intuitiv-poetic despre esenţa lumii. Astfel, cronicitatea cu toate legile ei degradante devine personajul memorabil al poeziei lui Bacovia, care îmbracă, precum o mănuşă, modelul cotidianului poetic, din care postmoderniştii, purificându-l, au făcut o specie autonomă. Coborârea în cotidian, marginal şi mizerabil, cu imperativul dezagregării inerţiale („Şi cum mergeam / Pe malul unei ape, / Peşti se duceau la vale, / Câini răscoleau gunoaie, / Ciori se lăsau la o ruină, / Într-o tăcere de toamnă”, În margini22), a determinat o „cădere” a poeziei în spaţiul linear al sensului direct, al crizei transcendentului. Cotidianul poetic bacovian este însă, consideră Th. Codreanu, terenul familiar al unei crize generale: „Munch şi Bacovia au pus o problemă capitală culturii europene de la începutul secolului al XX-lea: cum e posibilă ieşirea din criză şi dacă mai e posibilă. Până la 1900, toate crizele au fost locale şi trecătoare. Simboliştii înşişi au ieşit uşor din impas. Tot ce s-a petrecut în secolul al XX-lea şi se va petrece în al XXI-lea nu e decât încercarea de soluţionare a lipsei de soluţie, progresul cu care s-a mândrit şi încă se mai mândreşte modernitatea mascând prost agonia lentă, dar de neoprit a târgului global al Provinciei Pământ, numită impropriu sat global, dat fiind că satul a presupus dintotdeauna o existenţă ecologică. Dacă în faţa cadavrului eul baudelairian exultă convins că spiritul supravieţuieşte, în faţa aceluiaşi hoit, de pe catafalc, eul bacovian nu-şi face nici o iluzie.”23. De altfel, Bacovia, constată Gheorghe Grigurcu, e un antisentimental, iar având în vedere obsesiile cronicizate ale poeziei bacoviene, aceasta cultivă în permanenţă „sinestezii afective” dufrenniene care citesc sensul total al textului, îndrituit în plumbul „sfârşitului continuu” (Ion Caraion).
Moartea sentimentului şi a poeziei se produce în paralel, iar ivirea obsesiilor instituie o relaţie directă cu limbajul prozaic şi artificial, între concret şi artificial existând la Bacovia o conexiune absolut unitară: „Cu gândul meu / La tine, / Am întâlnit / Aspecte similare. / Părea că eşti / Chiar tu... / Doar sufletul tău / Mai rămânea / Să difere. / Şi, astfel, / Din mersul meu, / Psihologii diverse / Mă-ndepărtau, / În marşul greu / Al străzii.” 24 (Obsesii). Gratuitatea şi inutilitatea limbajului poetic (percepută cândva ca autonomie) degenerează în vorbărie amorfă şi precară: „Din tot ce se vorbeşte / Pe atât se tot scrie” (Antrenare) – o colocvialitate pe punctul de a identifica arta cu referenţialul. Prin urmare, spontaneitatea devine prima natură bacoviană, scrisul („mi-au dat de scris”) însă este o alternativă condiţionată: „Priveşte savant / Cu inima beată / De iubire / Natura-i statică. / Amorul renaşte, / Cu focul de vatră, / Cu diamante / De iarnă. / Metempsihoză / Metamorfoză, / Şi câte încă. / La revedere / Sau la adio. / Priveşte savant. / Dacă nu-i / Cu cine vorbi, / Se scrie.”25 (Glossă). Poezia, împreună cu eul bacovian, imită dimensiunile unei realităţi colcăitoare în raza unui prezent pletoric şi agitat: „Citind ce-am publicat / Cu ani în urmă: / Admiratori / Bârfeli (...) / Socialism / Amestecarea limbilor / Intimidări”26 (Restituiri). Prezentul bacovian este unul nu etern ca la Eminescu, ci nesfârşit, care ia locul trecutului, diluându-i semnificaţiile, şi care anulează perpetuu viitorul şi evoluţia: „Ninge (prezent – n. – V.-E.C.) larg într-o ignoranţă / Cam de două mii de ani”27 (Cade larg). De aici se cască gura unei fundături implacabile, dintr-un prezent închis, în care eul rămâne singur cu propria cădere, în pofida unui dialogism extrem de frecvent în poezia bacoviană: „Voi bea, ce să fac? / Până la analiză, mă distrez. / De ce să ne temem / Despre un «aiurez»? // A, dac-ai fi de esenţă, / Răscopt ca în repetitul ferment, / Poate am munci să aflăm / Al vieţii lament.”28 (Ca un vin). Poetul e un crainic al dezordinii, oficiind mereu un revers al lucrurilor şi o „sublimă anarhie”, niciodată lipsită de ironie, una soft, care lasă loc ambiguităţii: „Poeţi, evitaţi / Singurătatea. / Între oameni / E viaţa...”29 (Singurătate, nu te-am voit). În Legendă, poetul cultivă o ironie intertextuală cu atât mai aprigă, cu cât este mai nevinovată: „– Ce bine-a scris / Şi cu talent / Un inspirat / Din secolul trecut... / Are ceva din actual. / Întâmplări, / Locuri, / Aproape ca astăzi. / Ce inspirat... / Sau opera a suportat / Adaus, / În cursul anilor... / Ce bine e scris, / – Nici de vorbit.”30.
O ilustrare definitivă a impasului, până la imposibilitatea morţii, marchează un moment deopotrivă tensionat, dar lăsând loc ulterior nu doar „odihnei spiritului” (Vladimir Streinu), ci şi inovaţiei, pe cont propriu!, a poeziei, întrucât un cotidian general valabil este un nou impas. Aşadar, cotidianul lui Bacovia este eminamente paradigmatic, în sensul în care poate genera sintagme invariabile. Prinşi într-o analogie ireductibilă, Bacovia şi Cioran reperează categoria pe care ultimul a definit-o în Manualul de descompunere, observă Th. Codreanu: „Greşeala celor care surprind decadenţa este că vor s-o combată când ar trebui s-o încurajeze: dezvoltându-se, ea se istoveşte şi îngăduie ivirea altor forme. Adevăratul vestitor nu-i cel care propune un sistem când nimeni nu-l doreşte, ci mai degrabă cel care grăbeşte Haosul, este agentul şi crainicul lui.”31. Astfel, un „grad zero al bacovianismului” (Th. Codreanu) deschide porţile şi ironiei, şi refuzului sensului figurat, şi deci furiei contra absolutului, dar şi căutării lui, autoreferenţialităţii poemului, obsesiilor şi antisentimentalităţii etc., putând genera fenomene verbale inflaţioniste sau niponizări (M. Cimpoi) economicoase, până la fojgăieli mute gen Poem de lubov trist, de Dumitru Crudu, pe care-l cităm mai jos:
 
 
 
 
 
                                                                                           ”.
Or, poetul se autodefinea: „Bacovia / Ţara / Când tace / Orice cuget...”32 (Stanţă la Bacovia). O imagine nonfiinţială care întruchipează, în fond, latenţa, întrucât postmodernismul, identificat adesea cu generaţia ’80, duce la extreme „personalizante” majoritatea căilor deschise de Bacovia în limitele celor două dimensiuni: retractilă (a crizei temporale, a psihozei şi senzitivităţii negative) şi cotidiană (a realului, inclusiv a realităţii textului, şi a inerţiei indiferente). În cea mai nouă carte despre optzecişti, Portret de grup cu generaţia ’80 [Poezia], Mihail Vakulovski scrie: „Aşa cum prin Al. Muşina putem ilustra poezia realului şi prin Gheorghe Iova – poezia textului, Călin Vlasie reprezintă de minune poezia din spaţiul psi, poezia psihozei33, divizând primele două categorii în altele: poezia realului – în realul cotidian, hiperrealul şi realul fabulos; poezia textului – în texistenţialistă şi textualirică, parcă pentru a face o disecţie paradigmei poetice Bacovia. Deloc întâmplătoare a fost şi opţiunea autorului de a conferi studiului său monografic tonicul duh bacovian, când fixa mottoul „O, cum omul a devenit concret...”, probând o intuiţie sigură pentru rolul neîndoielnic bacovian în configurarea unei poezii a dilemei în postmodernism.
 
Note
1 Şt.-Aug. Doinaş, Poeţi străini, Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997.
2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008, p. 641.
3 Ibidem, p. 642.
4 G. Bacovia, Opera poetică, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p. 11.
5 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 238.
6 Vechiul Testament, Iona, 2:3-2:10.
7 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2005, p. 5.
8 Ibidem, p. 15.
9 Gilbert Durand, op.cit., p. 254.
10 G. Bacovia, op. cit., p. 193.
11 Mihai Cimpoi, op. cit., p. 25.
12 Emil Cioran, Căderea în timp, traducere din franceză de Irina Mavrodin (originalul apărut în 1994). Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 154.
13 G. Bacovia, op. cit., p. 70.
14 Gibert Durand, op. cit., p. 306.
15 Ibidem, p. 248.
16 G. Bacovia, op. cit., p. 107.
17 Gibert Durand, op. cit., p. 238.
18 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 644.
19 Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, p. 221.
20 Ibidem, p. 221-222.
21 G. Bacovia, op. cit., p. 205.
22 Ibidem, p. 299.
23 Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, p. 504.
24 G. Bacovia, op. cit., p. 233.
25 Ibidem, p. 227.
26 Ibidem, p. 300.
27 Ibidem, p. 310.
28 Ibidem, p. 327.
29 Ibidem, p. 329.
30 Ibidem, p. 287.
31 Apud Theodor Codreanu, op. cit., p. 529.
32 G. Bacovia, op. cit., p. 248.
33 Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia ’80 [poezia], Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, p. 351.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog