Peste bariere (II) (Jurnal de Crimeea. 4-12 septembrie 2011)
Pentru tipar5.IX.2011
(...) De la gara auto, urc într-un maxi-taxi care să mă ducă la o altă gară auto, în joncţiune cu gara feroviară. Ajuns aici, după ce-mi ridic ochii din forfota umană de pe peroanele-furnicar, văd turnul cu ceas, mai sus de ceas – steaua roşie. Fac primele două fotografii. Ambele cu furnicarul uman pe sub turnul cu stea roşie. De metal. Vopsită. Cam ştearsă. Apoi plătesc 38 de grivne (bani ucraineşti) pentru biletul auto până la Koktebel. În 1976, când călătoream spre Theodosia, văzusem indicatorul rutier ce arăta dreapta, spre Koktebel, – de fapt, pe atunci, el se numea Planerskoe (într-adevăr, departe, în zare, peste defileurile dintre munţii nu prea înalţi, se vedeau zburând câteva planoare). Koktebel era numele casei de creaţie a Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Acolo mulţi barzi s-au bronzat, dar şi-au şi ratat o bună parte din producţia scrisului realist-socialist.
Şoseaua – bunicică. De cum apar primele versante muntoase, fac fotografii. Din mersul vehiculului. „Canon”-ul e destul de performant, fixându-i comanda la „peisaj”, la rândul său el fixează-blitz, „imobilizează” imaginea, astfel că aceasta, oricât de ameţitoare ar fi viteza maşinii, nu apare ştearsă, „lichefiată”. Iar microbuzul o ţine între 80-90 de kilometri la oră. Până la Koktebel avem de făcut 120 de kilometri. Reţin o denumire de podgorie: „Amfora de aur”, 1.400 ha. Aparţine agro-gospodăriei „Burliuk”... Cum să nu revin cu amintirea la fraţii, la poeţii Burliuk?... Unul ucis de bolşevici, celălalt reuşind să emigreze şi să se salveze, ajungând celebru în SUA, în lume. Ca avangardist, scriitor şi pictor de excepţie.
Simt că, brusc, mi se intensifică bătăile inimii – de cum dau cu ochii de tăblia topografică „Starâi Krâm” (Crimeea veche). Peste câteva minute, trecem în lungul zidurilor cimitirului de aici, însă nicăieri nu se mai vede copacul împurpurat de la mormântul marelui romantic, prozatorului şi poetului Aleksandr Grin. Aprins, vâlvorat, ca în nuvela sa Pânze purpurii. Orăşelul îmi pare – curios – cam muşcat deja de toamnă, veştezit, ruginit, cam prăfuit... Acum ceva vreme, pe când completam / revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea din 1976, publicate în ziarul la care eram angajat, „Tinerimea Moldovei”, şi unde, la insistenţa piticilor mahări de la comsomol (era o publicaţie menită tineretului), dar şi la presiunea celor de peste ei, mahării comunişti, mi s-a aplicat o mustrare. Motivul? Pentru că dedicasem acele note soţiei mele, cu care, spuneam, şi făcusem călătoria prin Taurida. Da, mă gândisem la a transcrie şi a completa respectivele pagini, intenţionând mai ales să dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre „timpurile noi”, cincinale, campaniile bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor – putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa SF Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi malonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea totuşi ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionierească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză simboliza aspiraţiile romantice, specifice cu precădere junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în Antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Starâi Krâm, un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. (Notă după revenirea-mi la Chişinău: Transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori de dumitriţă. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: „Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului”. – Dar la casa-muzeu voi avea timp să revin, după ce, conform programului simpozionului, un grup de poeţi vom pleca poimâine la Theodosia, unde, la casa municipală de cultură, vom ţine un recital. Reţin: printre noi va fi şi Marek Wawrzkiewicz – ce de-a „w”! –, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Polonia.)
Deci, trecând peste episodul Theodosia, revin adânc în timp, acum 35 de ani, ca să-l re-pomenesc pe Aleksandr Grin aici, pe drumul ce străbate, mai mulţi kilometri, Starâi Krâm. Cum a fost? În anul de groază 1931, când prinse a bântui foametea şi viaţa în oraşul Theodosia devenea din ce în ce mai scumpă, soţii Grin se retrag la 20 de km de mare, în Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că Aleksandr e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise Aleksandr în timpul succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere de stat, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenclatura locală privilegiată.
Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne! Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, soţii Grin au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe consoarta (ar fi unul dintre cele mai frumoase-„miezoase” cuvinte din limba română: consoartă) pentru înstrăinarea ceasului. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. O duceau foarte greu. Bani nu aveau. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: cei din preajma hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi răspuns. Apoi se gândi că, la vila din Koktebel a poetului Maks(imilian) Voloşin (acolo trebuie să ajung şi eu azi, acum, în vreo jumătate de oră!) vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou niciun răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...”. Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...”. Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Avea 52 de ani.
În al doilea război mondial, când armatele germane cuceresc Crimeea, doamna Grin redactează şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. Spre sfârşitul conflagraţiei, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... Face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia peste două decenii se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă...
Curând, după traversarea întinsului oraş Starâi Krâm, microbuzul o ia la dreapta pentru a face şi ceilalţi 10 kilometri rămaşi până la Koktebel. Pe stânga, văd o biserică ortodoxă. Prima ce mi se arată în acest periplu. La Starâi Krâm, au rămas în urmă vreo două sau poate trei moschei. Nu este exclus, una dintre ele să fi fost geamie.
În faţă şi pe dreapta, peste munţi domoliţi, în cer, pe zare, – planoare multicolore. Aminteam doar că, acum mulţi ani, Koktebelul se mai numea Planerskoe. De la: planor, planare.
Până la Koktebel, pe stânga drumului, câteva indicatoare topografice, în două limbi, cum ar veni, în rusă şi ucraineană sau în ucraineană şi rusă (diferenţele de transcriere sunt insignifiante), în dependenţă – îmi dau seama – de procentul etnic care prevalează într-o localitate sau alta. Precum în Covasna şi Harghita, rocada etnică corect politică româno-maghiară...
Înclin să cred că cele 25 de miligrame de tinctură de propolis îşi fac în continuare efectul, ţinându-mă treaz şi oarecum neobosit după, iată, aproape 20 de ore de drum (inclusiv escala de la Simferopol). Astfel că la gara (e, de fapt, o... găruţă, o gărişoară) din Koktebel ajung în formă bună sau acceptabilă cu plus. „Unde o fi Casa-muzeu Voloşin?”, întreb. O doamnă de la o tarabă îmi spune, arătându-mi, indefinit, cu mâna direcţii – înainte, dreapta, ieşiţi pe litoral, o luaţi la stânga, vreo sută de metri... „Se poate ajunge pe jos?” „Se poate”. Eu, cam... pisălog: „Dar, totuşi, e cam departe sau nu prea?”. „Cam o fi departe”, zice doamna, lăsându-mă nelămurit. Mă apropii de taximetriştii de ocazie – mulţi, oferindu-se: Simferopol, Theodosia, Sudak, Ialta, Aluşta... Când mă interesez cine merge până la Vila Voloşin, unul, onest, face: „Dar se poate ajunge pe jos, nu e departe”. Eu, privind trotuarul denivelat, colţuros, întreb: „Dar cât aţi lua până acolo?”. Unul, intermediarul: „30 de grivne şi urcaţi”. Propun 25, adică în jur de trei dolari. Şoferul care se oferă (i s-a propus, mai bine zis, de intermediar) să mă ducă se cam codeşte: „Dar e greu de trecut încolo... Nu e prea departe...”. Eu, gândindu-mă la rotilele valizei şi la trotuarul deteriorat – dar deteriorat, spart rău! – îmi zic că, de cade o rotilă, ar costa mai mult de 25 de grivne. Urc în „Volgă” (pe aici, mai circulă multe maşini de producţie sovietică, mai ales „Lada”, unele destul de uzate), şoferul o ia pe o stradelă la dreapta – acolo Babilonul ambuteiajelor prosteşti! Nu se poate trece, nici nu-i chip să vireze îndărăt. Moşcotire (moş-cotire!) cam la 10 minute. În fine, dând înapoi, scoate „Volga” la strada principală, de unde venisem. Reţin că strada se numeşte Lenin. Asta e. Koktebeleanul de la volan o ia pe o altă stradă / stradelă, dar după vreo 50 de metri dăm de o barieră. Şoferul parlamentează cu paznicul de la barieră (Pasternak debutase cu volumul... Peste bariere), jurându-se că doar mă lasă pe mine acolo, la Vila Voloşin, şi nu staţionează, ci revine imediat, iese, pleacă, nu încalcă regulamentul, nu frânează, nu împiedică, nu... În fine, bariera este ridicată şi, într-un minut, deja trebuie să părăsesc „Volga” spaţioasă, dar vechişoară spre rablă.
Într-adevăr, nu era departe. Numai că înţelegerea înţelegere rămâne, eu lăsând 25 de grivne în mâna koktebeleanului. După care îmi alunec, pe rotile, lin, valiza. Cu ambele rotile la locul lor. În trei minute ies la litoral (primele impresii despre malul de mare de aici le las pentru mai târziu), o iau la stânga, mai fac cam 30 de metri şi o doamnă îmi arată poarta vilei, Casei-muzeu Voloşin. „Здоровеньки були!” (Fiţi sănătos!) şi „Добре дошли!” (Bine aţi venit!), îmi spun eu (că doar am tradus antologia poeziei avangardei ucrainene...), iar după ce ajung sub o streaşină-terasă de la casa-muzeu, unde văd că stau câteva persoane, unele în tricouri albe pe care este imprimată emblema simpozionului „Septembrie voloşinian”, salut cu: „Доброго дня!” (Ziua bună!). Sperând că aşa va fi şi în continuare, precum a fost până, iată, la ora 14 din 5 septembrie curent. Decontare – copie paşaport, „confiscare” tichet, cerere, primirea celor 1000 de grivne, tricou... „Nu doriţi să procuraţi un permis pentru furşetul din seara de adio? 150 de grivne”. Staţi, doamnă, poate confundaţi ceva. Eu sunt invitat oficial, iar plata se referă la cei care au venit din proprie iniţiativă (voi reveni la ei).
Apoi dna Irina Miroşnicenko – ea face oficiile de gazdă – îmi schiţează pe o juma de coală A4 un traseu pe care trebuie să-l urmez ca să ajung la „Tvorcea vilna”, alias casa „Valul de creaţie”, mulţumesc, pornesc spre poartă, tractând valiza ce lunecă uşor.
Dar până aici – moment(e) la masa de înregistrare. Un bărbat de alături, bine făcut, tuns scurt: „Sunteţi din România?”. Sunt. „Şi din Moldova?” Şi. „Cunoaşteţi oraşul Bălţi?... Am rude pe acolo...” În fine, trece la prezentare: „Sunt Ev. Cig. Din Moscova, autor permanent al revistei „Novâi mir” („Lumea nouă”). Aha, nota bene: în spaţiile ex-sovietice mai poate însemna ceva amintirea că, în anul 1962, din câte îmi amintesc, „Novâi mir” l-a publicat pe Soljeniţîn cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici... (De altfel, în dosarul de imagini al antologiei Avangarda – jertfa Gulagului, am inserat şi două poze ale deţinutului politic Aleksandr Soljeniţîn – cea cu percheziţia şi o alta din primele clipe ale eliberării sale; aici a contat scriitorul, literatura în general şi nu avangardismul.) Ei bine, cu Cig. facem schimb de cărţi de vizită, ba el îmi mai spune că ştie de mine de la „prietenul nostru comun” Ev. Stepanov, director al câtorva reviste literare ce apar la Moscova şi Sankt Petersburg şi al editurii la care, anul trecut, mi-a apărut o carte de poeme în traducerea lui Chiril Covalgi, parte şi în cea a poetului-director-prieten (în acest caz, am lucrat cu juxtalinearele, Stepanov vorbind curent franceza şi chiar pricepând ceva în specificul latin al limbii române). Apoi, sugestia... delicat-insistentă a lui Cig. – că el ar dori să fie tradus în româneşte şi că eu... etc. „Dar avem zile înainte... Acum să ne revenim după oboseala drumului, să...”, zic, întinzându-i mâna, după care trag după mine, spre ieşirea din curte, la valiza, aproape valijoara sprintenă. Irina îmi atrăsese atenţia să trec de prima poartă păzită, luând-o la stânga, spre a doua poartă, de asemenea cu gardieni. Prin urmare, deducţiile sunt simple: ex-domeniul celebrei case de creaţie a fondului literar sovietic a fost făcut şotron, împărţit, repartizat, cvasi-privatizat... Cunosc ceva din această poveste, de durată şi confuză, dar „o rog” pe Şeherezada să vină ceva mai târziu, acum dorind să dorm vreo 2-3 ore. Mi se repartizează camera 305, pe care o vom popula împreună cu moscovitul Ev. Stepanov. El soseşte abia mâine dimineaţă, cu trenul, la Theodosia. De acolo până la Koktebel sunt 20 de km.
După siestă, de pe la ora 17 până spre miezul nopţii, mi-am îndeplinit misiunea de recunoaştere, bântuind pe litoral, pe stradele, oprindu-mă pe la buticuri, tarabe, am poposit la o terasă, mâncând ceva, am procurat banane – unele fructe care mi se permit în această perioadă a – i-am zis – „tincturii pro-polis”, polisul-oraşul fiind, bineînţeles, Koktebel, iar pro – acceptul meu de a veni aici, unde, spre exemplu, o colegă din Bucureşti a spus că nu ar merge nici în ruptul capului. E o poveste şi asta...
La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira. Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unei cunoştinţe, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români... Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.
Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi români, în primul – cam 1.100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români.
De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi româneşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se găseau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române – 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaştinile de la est de Kirk şi să străpungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor maritime române şi germane din peninsulă, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea, din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi...”.
Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi... Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă...”.
Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat.... Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don, / prin Crimeea, mai-nainte, / tânăr grâu peste morminte, / ierburi mari peste beton”. The Rest is Silence...
Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupra unor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.
Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc...
6.IX.2011
Simpozionul prevede foarte multe manifestări, însă cele la care va trebui să particip şi eu sunt bine... temperate, plasate, programate, astfel că, îmi dau seama, voi avea suficient timp „liber” – iau liber între ghilimele, pentru că, de obicei, el este timpul muncii spiritului, imaginaţiei, fanteziei, iscodirii jur-împrejurului, în fine – e al scrisului. Astăzi, pot spune că sunt volnic până la ora 15, când se va inaugura oficial cel de-al IX-lea simpozion de creaţie din septembrie. (Aici, nu s-ar potrivi să invoci numele neaoş al acestei luni – răpciune: prea e frumos încă timpul, marea-i îmbietoare, soarele darnic...) Seara, într-un auditoriu de la „Valul de creaţie” (vila scriitorilor, se zice, se crede, însă adevărul nu e deplin), va avea loc o seară a poeţilor ruşi (geografie pe potrivă: din Moscova, Kaliningrad, Novosibirsk, Pitkiaranta / Carelia, Kemerovo, Podolsk...). Va urma o anumită surpriză pentru mine (dacă voi fi prezent, dar ar trebui să fiu): recitalul poetului Oleg Hlebnikov, în tandem cu Anna Saed-Şah (pseudonim, probabil, dar care, înţeleg, e al soţiei lui Oleg). Păi, de ce ar fi surpriză?... Simplu: pe Hlebnikov l-am cunoscut în toamna anului 1976, la festivalul tinerilor poeţi din U.R.S.S., ce se ţinea la Duşanbe, Tadjikistan. Era cel mai tânăr dintre noi, statură medie, subţiratic, cu ochelari, chip inteligent. Prezentat drept foarte promiţător. Ţin minte că, revenind la Chişinău, în grupajul de poeme pe care l-am tradus şi publicat în ziarul „Tinerimea Moldovei” inclusesem şi un text al său, în care transpărea de la distanţă, pe fundalul alb al zăpezii, un bărbat fără un picior, îmbrăcat într-un cojoc larg, semănând unui clopot în care se zbate limba – acel unic picior al său.
Şi, bineînţeles, mă interesează seara de poezie dedicată lui Nikolai Gumiliov, în 2011 împlinindu-se 125 de ani de la naşterea lui şi 90 de ani de când a fost împuşcat de bolşevici. I-am promis lui Andrei Korovin, coordonatorul simpozionului, să citesc câteva poeme de Gumiliov în româneşte, pe care le-am inclus în antologia Avangarda – jertfa Gulagului.
Acum e dimineaţă devreme, ies pe litoral. Primele cuvinte pe care le memorizez, pe la ora 7.00, sunt, de fapt, o înjurătură neaoşă a unei înotătoare – o ea! Muierea (să scriu: doamna?) strigă ceva către o surată rămasă pe pietrişul plajei (da, plaja e destul de bolovănoasă-pietroasă): „Nu, blead’!” (aprox.: „Ei, curva de ea!”). Acest blead’ fiind ancestralul, obsesionalul, „densul”, pretutindeni răspânditul poluant în întreaga Rusie, care s-a revărsat şi în celelalte spaţii ex-sovietice. Să zicem, balticii – letonii, lituanienii, estonienii – nu prea au înjurături, astfel că, „puritanii” de ei (în ce priveşte ocrotirea limbilor nu prea numeroaselor popoare din care fac parte, ameninţate serios de criza demografică), au însuşit cu brio arsenalul licenţios rusesc. A doua frază ce se răspândeşte pe litoral, sonoră şi ea, e una paşnică, îmbietoare, de târgoveaţă: „Porumb fierbinte! Porumb fierbinte!”. Adică, fiert.
Prin urmare, până la deschiderea oficială a simpozionului, trec agale în lungul litoralului suprapopulat de cei veniţi la odihnă. Mă surprind neplăcut atâtea inscripţii dizgraţioase, cu litere ameţite, încondeiate de vânzătorii ambulanţi care, la şcoală, au fost, vede-se, certaţi rău cu lecţiile de desen (linear).
Lângă cherhanaua „Lojka” („Lingura” – e o denumire, nu?), ţi se propun plimbări ecvestre, maritime, zboruri cu planorul, sărituri cu paraşuta... Alături, un indigen, adică tătar, oferă un sortiment impresionant de drâmbe zbârnâietoare. Multe gherete-tarabe cu alcool. Vinuri de Crimeea, dar şi ciacia (rachiul) gruzinilor. O sută de mililitri de muscat costă în jur de un euro. Da, destule băuturi la pahar, preţuri pentru nababi.
La mai multe cheiuri, unele de-a dreptul improvizate, vase de croazieră, bărci cu denumiri exotice – „Perseu”, „Innesia”, „Duka”, „Argo”...
Îmi zic să fotografiez o cămilă dusă de căpăstru ce plimbă un copil. „Fotografiere cu plată!”, strigă un alt ins, nu cel ce ţine frâul „corăbiei pustiului”, precum o numise poetul.
Primele impresii despre litoral?... Un cvasi-orient „degradat” prin europenizare, prin năvala kitschului de tot felul. Câtă fantezie, câtă imaginaţie pervertită, de-a dreptul nesănătoasă şi nesăţioasă în a multiplica kitschul, în a extinde bâlciul...
Sub aspect vizual-comercial („hermesian”, să zic aşa, concomitent între ghilimele şi paranteze), Koktebelul arată lamentabil. Câtă lăcomie şi lipsă de măsură a omului în a-l strâmtora pe altul!
Dar aici parcă ar fi strâmtorată şi însăşi... marea! Strâmtoraţi... munţii, văzduhul, soarele parcă! Strâmtorat, în general, spaţiul ce părea, cândva, însuşi etalonul libertăţii sui-generis!
Ulicioarele, aleile de acces spre litoral – sparte, pe alocuri – în-băltite cu ape rămase după ploaie sau ţâşnite din ţevile de canalizare avariate. Teritoriul casei de creaţie, proprietate cu mult împuţinată prin înstrăinare, e la limita de a trezi regrete, impresii aproape triste: pretutindeni, aspect de gospodărire îndoielnică.
Koktebelul ca... – pardon! – arhitectură? Nu există, s-ar putea spune, decât o neobosită, rapace şi amatoristă improvizaţie, în mare, ceea ce e construit în apropiere de mare, aducând, mai curând, a anexe, acareturi, şoproane, totul fiind împrejmuit cu garduri împeliţate-improvizate din orice cade sub mână, de la bucăţi de plastic la plasă din sârmă ruginită, de la carton presat la plăci de şist de un gri murdar până spre negru, ceea ce mie unuia îmi trezeşte senzaţia de – din nou pardon – lip! Ici, chiar lângă hudiţa ce face legătura „centru” – litoral, o chiţimie de 2 x 2 metri (clădire!), poartă firma: „Cabinet masaj”! E drept, curăţică, mogâldeaţa asta de „construcţie”, spoită cu var, vopsită, dar oricum nu poate să-ţi alunge persistenta senzaţie că seamănă cu ceea ce aduce a WC public pe lângă unele benzinării mai puţin frecventate.
La cinci-şase metri de poarta casei-muzeu, un chitarist cântă în umbra monumentului lui Maksimilian Voloşin (monument atât de nereuşit, totuşi!). Lumea în slipuri şi şlapi (în mare parte, deoarece plaja e, colea, la cinci paşi) nu e prea cu dare de mână, interpretul trebuind să se mişte, mult timp, odată cu umbra lui Voloşin cel de bronz, strămutată de soarele ce-şi trasează crugul (de aur) pe cer.
În poartă, îl întâlnesc pe Arsen Mirzaev, scriitor petersburghez, din care am şi tradus ceva pentru antologia de miniatură poetică rusă Orizont testamentar (testamentul avangardiştilor!), apărută în două volume acum aproape şase ani. Colegul îmi oferă un exemplar rar al revistei „Sumerki” (Amurg), variantă tipografică, însă care iniţial apăruse în samizdat, bătut la maşină, legat în condiţii manufacturiere. E împreună cu Valeri Zemskih, şi el din oraşul de pe Neva, a cărui texte au intrat, de asemenea, în volumul 2 al antologiei. Rugăm pe cineva să ne facă poze, cu aparatul de fotografiat pe care îl am la îndemână. Scurt timp, ne gândim, visăm la nişte eventuale colaborări literare româno-ruse. Să vedem...
În mare măsură, seara s-a întâmplat precum spuneam în extrasul din program. Inclusiv, întâlnirea cu Oleg Hlebnikov... Iniţial, nu l-am recunoscut. Doar când a apărut în faţa noastră, prezentat de moderatorul serii. Sigur, ani la mijloc – 35! Ne-am schimbat. Mult. Dar oare chiar într-atât? Oleg, cel mai june dintre noi atunci, acum atât de adânc, parcă, înaintat – nemeritat – în vârsta a treia. Mă opresc aici cu comentariile, inclusiv cu explicaţiile (poate că bârfele) pe care mi le-a şoptit cineva. Oleg a citit împreună cu poeta Anna Saed-Şah, soţia lui secundă. Pentru că, de, există joc secund, ca la Ion Barbu, dar şi soţii sec..., nu de-a doilea... Ea – poetă discursivă, narativă. Îmi vine să-i spun: Şaherezadă boreală de bucătărie. Cam pe acolo i se întâmplă tematica, versurile. Oleg – bun în câteva texte, dar păcătuind de o mai veche pasiune (aproape... delirantă) a multor colegi de-ai săi ruşi: poeme lungi, povestiri în versuri, ai zice. E bun acolo unde e mai restrâns, mai concentrat. Schimbăm câteva fraze. Parcă ne bucurăm de întâlnire, însă Oleg pare cam impacientat, împrăştiat, timorat. „Ne revedem?” „Din păcate, mâine ne reîntoarcem la Moscova...”
Apoi seara dedicată lui Gumiliov. Versurile sale, pe care le-am tradus şi le-am citit, au fost ascultate cu curiozitate, probabil, judecând după liniştea ce stăpânea sala. Am propus publicului trei poeme: Toamnă, Pe ţărmurile nordului (fiind pe ţărmurile sudului...), Rugăciune. Acest poem e scurt şi dens-dramatic, îl reproduc:
„Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,
Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!”.
S-a apropiat de mine Olga Medvedko din Moscova, oferindu-mi xeroxul unui text din ziarul „HГ-Ex-Libris” – este articolul ei despre Gumiliov, apărut acum 10 zile şi intitulat „Reabilitat doar parţial”. De ce parţial? Pentru că dosarul a fost clasat, peste ani, din „lipsă de probe”, pe când, în realitate, – ceea ce se cere de subliniat, – a fost „lipsa de dovezi ale infracţiunii”, deoarece acel proces din 1921 bolşevicii pur şi simplu l-au fabricat! În rezultatul aberantei şi bolnavei născociri de crime, au fost arestate 900 de persoane, dintre care 95 executate, iar 230 condamnate la diverse termene de detenţie! Ce conta pentru monştrii bolşevici că nu existau dovezi ale infracţiunii?! Apoi, decenii la rând, numele lui Nikolai Gumiliov a fost interzis. Iar una dintre elevele sale, pentru că păstra acasă portretul poetului-mentor, s-a ales cu 10 ani de închisoare, regim strict.
Dna Medvedko îmi mai spuse că, la auz, traducerile mele „seamănă” originalelor poetului de pe Neva (eu anunţam ce poeme citesc, dându-le titlul în ruseşte).
Şi pentru că veni vorba de limba română în timpanele celor care nu o cunosc: ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, mi s-a oferit cuvântul. Ce să le spun eu celor peste o sută de oameni, printre care, precizaseră organizatorii, sunt reprezentanţi ai peste douăzeci de ţări? Probabil, unii dintre ei ştiu prea puţine despre noi, astfel că m-am gândit să le conturez o carte de vizită. Zic, prieteni, colegi, dragi ascultători, eu sunt sosit de pe meleagurile unde s-a născut Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh Cantemir care, bineînţeles, o ştiţi, e considerat întemeietorul poeziei moderne ruse. Ambii oameni foarte luminaţi de importanţă transfrontalieră şi transseculară. Vin din ţara... – haideţi să invoc aici câteva nume, unele dintre care unora prezenţi le sunt familiare, altele – altora, – numele lui Eminescu, pe care Vadim Kojevnikov l-a definit drept ultimul mare poet romantic din Europa, numele lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Tzara, Celan... Ştiu că vă spun ceva şi Milescu-Spătaru, şi al nobelistului Mecinikov, al cărui nume, în varianta lui românească, tot Spătaru înseamnă... În fine, haideţi să vă dau o mostră, un model de limbă română ce concordă de minune, cred, cu grădina în care ne-am întrunit, cu marea ce este, iată, colea, la vreo 10-15 metri, cu munţii, aproape şi ei.
...Şi am citit Peste vârfuri de Eminescu, poem de o sonoritate celestă, de o romanitate-latinitate exemplară, inconfundabilă, neîndoielnică:
„Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi sună frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună...”.
Iată şi o rimă implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Asta – ce ar ţine de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii şi regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritatea textelor literare, inclusiv a celor date drept scrisul automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât... mat. Şi ca situaţie în partidele de şah, şi ca sinonime: fără strălucire, fără luciu, şters... Iar tu, L.B., ar fi bine să o ştergi curând la culcare, pentru că... Dar nu, nu, mai e timp... Aici e ceasul când se culcă doar găinile şi, probabil, păunii...)
Maksimilian Voloşin şi-a construit casa (azi – muzeu) în anul 1903, marcând cu câte o intrare cele patru puncte cardinale. În 1911, aici Marina Ţvetaeva şi-a cunoscut viitorul soţ, pe Serghei Efron, executat în 1941. În acelaşi an este arestată fiica lor Ariadna. Peste un timp, pe front, moare fiul lor Gheorghi... O familie dispărută în neant...
Aici a găzduit şi Osip Mandelştam care, după ce pleacă la Theodosia, este suspectat că ar simpatiza cu bolşevicii şi arestat. (Ghidul muzeului mi se pare că exagera, spunând că poetul ar fi fost condamnat la moarte.) Cu toate că ceva timp în urmă primise de la Mandelştam o scrisoare nepoliticoasă, ca să nu spunem cam injurioasă. La insistenţa cunoştinţelor sale, Voloşin se decide să-i scrie şefului direcţiei de contraspionaj a armatei albgardiste, spre a-l convinge să-l elibereze pe Mandelştam, care are un rol important în poezia rusă. Numai că înalt-gradatul nu ştia nici de poetul Mandelştam, nici de poetul Voloşin, nici de rolurile lor în cultură, literatură, înfuriindu-se că, uite, primeşte atare mesaj impertinent de la un necunoscut. Cu toate astea, a doua zi, poetul recalcitrant e pus în libertate.
În adânc de seară, trec în revistă titlurile manifestărilor prevăzute de program, văd ce a rămas (bun rămas) azi în afara preocupărilor/ atenţiei mele şi activităţile care nu mă vor interesa mâine. Destule. Nu am motive să regret, odată ce pot folosi sejurul la discreţie, cum cred că e mai bine şi cu folos. Precum am şi făcut deja, vizitând muzeul propriu-zis, reţinând, spre exemplu, că fiece acuarelă a pictorului Voloşin este împlinită de inspiraţia poetului Voloşin care, spre exemplu, îşi intitulează lucrările astfel: Lumina ta umedă şi umbrele mate le oferă pietrelor nuanţe de peruzea, Într-un amurg şofrăniu coline liliachii, Sunt conturate fin depărtările, diluate-n lumina lunară... Cu adevărat spuneau cei arhi-vechi (s-o fi gândit Voloşin): Ut pictura poesis.
Stilistica acestor acuarele i-a făcut pe unii exegeţi să le încadreze „şcolii de pictură cimeriene”, care-i întrunea pe unii artişti ai penelului ce activau la Theodosia şi Koktebel, printre care şi celebrul marinist I. Aivazovski.
* Continuare. Începutul în nr. 1-2, 2012, p. 146-153.