Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Identitatea românilor în viziunea călătorilor străini din prima jumătate a secolului al XV-lea

Constantin BURAC

Alte articole de
Constantin BURAC
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Străinii întotdeauna au privit spaţiul geografic carpato-danubiano-pontic, mai ales după constituirea statelor medievale româneşti, cu o anumită curiozitate. După călătorii apuseni, aceasta derivă din două motive: unul – că, într-o lume sud-est europeană, dominată de elemente cu totul diferite, în care se evidenţiază cel slav, trăieşte un popor diferit prin origine şi limbă, iar al doilea – că acest popor de origine romană care vorbeşte o limbă latină „stricată”, de fapt, populară sau „vulgata”1, îmbrăţişaseră confesiunea ortodoxă, în loc de cea apuseană, catolică, cum ar fi fost normal2. Mai mult decât atât, în biserică şi în cancelariile domneşti elita românească a folosit limba slavă, acceptată, de la jumătatea secolului al IX-lea, ca limbă sacră, alături de greacă, latină şi aramaică. Utilizarea limbii slave a impus şi folosirea alfabetului slav, numit chirilic, în loc de cel latin, utilizat de toate popoarele romanice, mai ales cele care erau de confesiune catolică. Din aceste ultime considerente a şi fost apreciat de unii ca un popor slav.
Aceste opinii au generat o serie de întrebări, în primul rând cu privire la locul şi formarea poporului român. Mai târziu s-a adăugat, din diferite raţiuni politice, întrebarea dacă toţi locuitorii din arealul carpato-danubiano-pontic sunt vorbitori ai aceleiaşi limbi, având în vedere că ocupau o zonă geografică destul de cuprinzătoare în comparaţie cu alte popoare (ex. ungurii), care se întindea din Balcani până la Carpaţii Nordici şi de la Tisa până dincolo de Nistru, după unii chiar până la Bug3.
Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea consemnările referitoare la români erau făcute dintr-o pură curiozitate, pentru a marca particularităţile acestui popor atât de numeros dar, în acelaşi timp, fărâmiţat în formaţiuni politice statale medievale distincte, precum şi din preocupările unor umanişti de a alcătui dicţionare ale popoarelor europene şi ale limbilor vorbite de acestea. Este vremea când învăţaţii, umaniştii, descopereau că popoarele europene vorbeau alte limbi decât cele sacre, că în cadrul unor regate sau imperii trăiau populaţii de origini şi limbi diferite.
Între acestea, românii au suscitat poate un interes special în comparaţie cu alte neamuri. Mai întâi trebuie subliniat faptul că, asemenea europenilor (germanii, italienii), poporul român era organizat în trei formaţiuni politice medievale, dintre care două (Ţara Românească şi Moldova) s-au bucurat de o anumită independenţă sau autonomie, iar a treia (Transilvania) s-a format şi dezvoltat, din secolul al XIII-lea până la jumătatea secolului al XVI-lea, în cadrul regatului ungar, apoi al Porţii Otomane, iar din 1699 până la sfârşitul Primului Război Mondial în hotarele Imperiului Habsburgic. În ciuda acestor vitregii, caracterul fundamental al limbii vorbite nu a fost alterat cu nimic, sesizabile fiind mici diferenţe de pronunţie, sub influenţa limbilor venite în contact mai mult sau mai puţin strâns, şi unele împrumuturi din vocabularul acestora.
Parcurgerea izvoarelor istorice, cu deosebire a celor narative, arată că aceste probleme şi le-au pus în primul rând cei proveniţi din lumea catolică. Ei şi le-au explicat pe măsura informaţiilor pe care şi le procuraseră dintr-o serie de izvoare istorice sau a constatărilor de la faţa locului. Nu trebuie să ne scape din vedere nici spiritul imaginativ al unora dintre aceştia sau calitatea şi nivelul de cultură al persoanelor care le-au furnizat datele privitoare la originea şi limba vorbită de populaţia băştinaşă din zona intra- sau extracarpatică. Unii chiar i-au ignorat existenţa în zona intracarpatică4.
În unul dintre cele mai vechi texte, cuprins în primul volum din colecţia Călători străini despre Ţările Române5, important instrument al activităţii medieviştilor români şi a cercetătorilor în general, se arată „că locuitorii din Moldova şi Ţara Românească păstrează credinţa creştină; ei vorbesc o limbă deosebită”6. Johann Schiltberger (n. 1381 – m. după 1438), autorul constatărilor de mai sus, înregistrează cele două ţări româneşti (Ţara Românească şi Moldova) sub o singură denumire de „Valahia”7. Termenul sub care sunt denumite cele două formaţiuni politice statale medievale are, în concepţia călătorului bavarez, mai mult o conotaţie geografică, fapt dovedit prin plasarea Cetăţii Albe (Weiszstadt) „în Valahia”8. Or, se cunoaşte că dintotdeauna acest oraş a făcut parte din Ţara Moldovei, deci de la întemeiere. Totuşi, din cuprinsul jurnalului-memoriu păstrat de la Johann Schiltberger, se poate observa că el face o oarecare distincţie între cele două state medievale extra-carpatice. Pentru Ţara Românească foloseşte mai frecvent denumirea de Valahia9, pe care o diferenţiază de Moldova prin întrebuinţarea denumirii de Claine Walachei10, atunci când spune că oraşul Suceava „este cetatea de scaun a Valahiei Mici”11.
Denumirea de Valahia este creaţie străină prin care se desemna teritoriul locuit de populaţia romanizată din arealul balcano-carpatic, înregistrată sub numele de vlahi. Izvoarele istorice nu au păstrat vreo informaţie în care românii să afirme că se numesc vlahi, ci întotdeauna ei s-au numit români.
Etnonimul de vlah, cu toate derivatele sale (vlah, voloh, olah, blac etc.), este o veche denumire occidentală prin care erau desemnaţi vorbitorii de limbă romanică, în ciuda faptului că aceştia tot timpul s-au considerat romani, în opoziţie cu migratorii. Numele a fost preluat apoi, din varii motive, de bizantini prin secolul VIII-IX, pentru a deosebi populaţia romanizată din întreaga zonă carpato-balcanică de vorbitorii de greacă, denumiţi romei. La începutul secolului al XV-lea călugărul dominican Ioan, arhiepiscop de Sultanieh (în Asia Mică), în trecerea sa prin Bulgaria, constata că trăia aici încă o consistentă populaţie de români. Din cele auzite despre originea acestora el ajunge la concluzia că „după cum se povesteşte, se trag din romani”12, fapt de care ei se arată a fi foarte mândri.
Romanicii din Europa Occidentală, după aşezarea şi statornicirea diferiţilor migratori, au căpătat numele noilor stăpâni, prin care s-au diferenţiat de celelalte provincii13. În Europa Orientală, mai precis în Peninsula balcanică, evoluţia denumirilor înregistrate despre populaţia romanizată a fost diferită prin faptul că aici după aşezarea slavilor în secolul al VI-lea au venit şi bulgarii, care au împiedicat romanizarea primilor, dar şi creştinarea acestora. Mai mult, ei reuşesc să înfiinţeze, la sfârşitul secolului al VII-lea, o formaţiune politică, numită Ţaratul Bulgar şi recunoscută de Imperiul Bizantin. Izvoarele greceşti pomenesc, începând cu secolul al VIII-lea, existenţa unor formaţiuni politice slave, denumite „Sclavinii”, care dispar din documente odată cu mijlocul secolului al IX-lea, fiind înglobate în Ţaratul Bulgar14. Deşi bulgarii au fost slavizaţi, ei au dat numele statului, dar şi populaţiei şi limbii acestuia. Creştinarea lor, la jumătatea secolului al IX-lea sub Boris I, a declanşat procesul de asimilare a populaţiei romanizate din Balcani.
De-a lungul convieţuirii şi chiar a colaborării romanicilor balcanici cu slavii din aceste locuri, istoria nu a înregistrat vreun termen slav original pentru enclava latină pe care o constituiau românii15. Istoria consemnează, la un moment dat, chiar o colaborare între aceştia împotriva Imperiului Bizantin, atunci când s-au constituit în Ţaratul româno-bulgar sub conducerea fraţilor români, din neamul Asăneştilor.
Numele de vlahi s-a extins în secolele VIII-X, concomitent cu abandonarea etnonimului romani de către popoarele neo-latine (franci, longobarzi ori vizigoţi) din Occident, şi asupra populaţiei romanizate nu numai din zona balcanică, dar, prin extensie, şi asupra celor din Nordul Dunării, ca urmaşi ai coloniştilor romani şi care vorbeau aceeaşi limbă romana. Apariţia denumirii de vlahi şi extinderea acesteia asupra românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic au comportat un caracter polemic, prelungit până în prezent. Cei mai mulţi dintre cercetătorii acestei probleme iau ca reper mijlocul secolului al IX-lea16, având în vedere că românii nord şi sud-dunăreni „au avut o evoluţie comună”, după care menţionările se înmulţesc.
Referitor la românii din arealul carpatic primele informaţii ni le furnizează Cronica Notarului Anonim al regelui Bela, scrisă în a doua jumătate a secolului al XII-lea, după o cronică cu o sută de ani mai veche, şi Cronica lui Nestor de la Kiev sau Povestea vremurilor trecute, transcrisă la începutul secolului al XII-lea, pe baza unei redacţii mai vechi din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că informaţiile istorice din secolele XI-XIV scot în evidenţă că regiunea delimitată de Tisa, Dunăre, Marea Neagră, Nistru şi Carpaţii Nordici este locuită de români, consemnaţi sub numele de vlahi, blahi, volohi sau olahi, iar teritoriul lor îl forma „Ţara Vlahilor”17.
Revenind la însemnările bavarezului menţionat, acesta din urmă subliniază că, în timpul peregrinărilor sale prin cele două ţări româneşti, n-a sesizat la locuitorii acestora, numiţi de către Ghillebert de Lannoy „wallsques”18, nicio deosebire, atât ca limbă pe care o consideră „deosebită”, cât şi din punctul de vedere al confesiunii. Din contra, el observă că românii din Ţara Românească şi Moldova vorbeau, fără niciun dubiu, aceeaşi limbă, pe care păgânii o numeau „Ifflak”19.
Părerea autorului referitoare la limba vorbită de românii de la începutul secolului al XV-lea este că o aprecia ca o „limbă deosebită”, fără a preciza în ce consta aceasta. Pentru Johann Schiltberger, venind dintr-un mediu cu o tradiţie culturală şi lingvistică prestigioasă şi persistentă, unde limba latină clasică continua să fie folosită nu numai în biserică, în învăţământ şi în literatură, dar şi în administraţie, şi, beneficiind de o pregătire educaţională în această limbă, contactul lingvistic cu locuitorii Valahiei pare să-l fi impresionat puternic. În ciuda îndepărtării şi fără nicio legătură cu centrele de cultură latină, el constată că înţelegea multe cuvinte şi expresii din vorbele băştinaşilor, ceea ce îi lăsa impresia că aceştia din urmă vorbesc o limbă apropiată mult de limba latină, dar totuşi nu aceeaşi.
Afirmaţia este susţinută şi de alţi călători din perioada respectivă, buni cunoscători ai limbii latine clasice, cum ar fi arhiepiscopul de Sultanieh, care afirmă convins că limba românilor este „aproape latină”, adică „limba romană vulgară”20 sau, altfel spus, lingua romana rustica. Se mai poate adăuga la aceasta şi faptul că, în peregrinările sale prin Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, Johann Schiltberger constată că locuitorii nord-dunăreni vorbeau o limbă cu totul aparte faţă de vecini. Tocmai aceste motive, la un loc, credem că l-a îndreptăţit pe călătorul bavarez să considere că locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei „vorbesc o limbă deosebită”.
Deşi afirmă că a fost şi prin Transilvania, el nu poate spune despre aceasta decât că „este o ţară germană”, cu capitala la Sibiu, iar „Ţara Bârsei”, unde de asemenea susţine că a fost, avea capitala la Braşov21. Impresiile peregrinului referitoare la zona intracarpatică sunt un exemplu clasic al superficialităţii informaţiilor receptate, care nu a cunoscut decât elita nobilimii săseşti din Sibiu şi Braşov, fără ca aceştia din urmă să-l fi edificat despre existenţa românilor, dar credem că nici el nu a avut curiozitatea deplină de a afla că aici trăia o populaţie românească numeroasă, care vorbea aceeaşi limbă cu cei din zona extracarpatică.
Referitor la Moldova, numită de episcopul catolic de Baia, Ioan de Ryza, o Terram Walchie22, stareţul mănăstirii Troiţko-Serghievschi din Rusia, ierodiaconul Zosima, constata cu prilejul călătoriei, din 1419, către Palestina că, trecând prin Moldova, aceasta avea ca graniţă râul Nistru, la gura căruia se afla Cetatea Albă, şi că „se întindea până la mare”23. O menţiune similară face şi scriitorul italian Giovanni Maria Angiolello24, care, povestind despre modul cum a evadat, împreună cu alţi 300 de tineri, de pe o corabie ce îi transporta de la Cafa la Constantinopol pentru a fi vânduţi ca robi, spune că au ajuns la Cetatea Albă, oraş al lui Ştefan cel Mare, aşezat la Marea Neagră.
În concluzie, se poate observa că europenii, dar nu numai ei, care nu cunoşteau prea bine configuraţia politică sud-est europeană, considerau întreaga zonă carpato-balcanică, locuită, în general, de români, denumiţi „vlahi”, înregistraţi prin diferite grafii, în funcţie de limba vorbită de cei care ne-au lăsat consemnări despre ei. Călătorii străini care au trecut prin ţările române şi au intrat în contact cu locuitorii acestora n-au sesizat diferenţe de limbă şi nici de confesiune; pentru toţi ei erau locuitori ai unei zone geografice delimitate de Nistru, Marea Neagră, Dunăre, denumiţi vlahi. De la aceasta se trage şi numele zonei populate de ei – „Valahia”. Locuitorii Moldovei, căreia i se spunea Valahia Mică, nu sunt înregistraţi cu etnonimul moldoveni. Acest lucru se va întâmpla mai târziu, pentru a-i deosebi de locuitorii Ţării Româneşti, fiind mai mult o creaţie cultă.
 
Note
1 Aşa era numită limba vorbită de populaţiile romanizate din Imperiul Roman. În secolul al IV-lea Biblia a fost tradusă în această limbă, fiind numită Biblia vulgata.
2 Dominicanul Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, nota oarecum mirat în memoriul său către Timur Lenk că „ei (adică românii – n.n.) urmează pe greci în credinţa lor, măcar că şi noi avem mai multe lăcaşuri ale ordinului Predicatorilor şi ale Minoriţilor şi avem mulţi germani ce locuiesc în aceste părţi” (Călători străini despre Ţările Române, vol. I. Volum îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 39; în continuare se va cita Călători străini...,).
3 La 1404 călugărul Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, arată că „ţara românilor” „se mărgineşte la răsărit cu Marea cea Mare, la miazăzi cu Constantinopolul, la apus cu Albania, la miazănoapte cu Rusia şi Lituania” (Călători străini..., p. 39).
4 Exemplul cel mai concludent este dat de jurnalul-memoriu în care alcătuitorul acestuia, călătorul Johann Schiltberger, menţionând că a trecut şi prin Transilvania, afirmă că aceasta „e o ţară germană” (Călători străini..., p. 30).
5 Ideea alcătuirii acestui vast corpus de izvoare narative externe a fost sugerată de N. Iorga, care publica, imediat după Primul Război Mondial, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1921-1922, şi a fost pusă în practică de o echipă de specialişti de la Institutul de Istorie „N. Iorga”, în frunte cu Maria Holban, Paul Cernovodeanu şi Maria Matilda Alexandrescu-Bulgaru, adăugându-se şi alţii, din care au apărut, în perioada 1968-2001, 11 volume, completată recent cu primul volum suplimentar, din cele două proiectate, sub coordonarea cercetătorului Ştefan Andeescu. Colecția încheindu-se cu anul 1800, s-a simţit nevoia continuării acesteia pentru relevanţa complexă a fenomenelor istorice din secolul al XIX-lea. Aşadar, tot în cadrul aceluiași institut, s-a iniţiat o nouă serie coordonată de Paul Cernovodeanu, apoi de Daniela Buşe, din care au apărut, în perioada 2004-2010, 6 volume.
6 Călători străini..., p. 30.
7 La aceeaşi concluzie ajungea, în 1404, şi călugărul dominican Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, care, în drum spre Europa, constata că „lângă Marea cea Mare sau Pontică este Volquia, o ţară mare”, împărţită în „cea Mare şi cea Mică” (Călători străini..., p. 39).
8 Ibidem, p. 31.
9 Germanii Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt, la întoarcerea lor dintr-o călătorie de pelerinaj de la Ierusalim, au trecut prin Ţara Românească, pe care o consemnează prin expresia Das Lant Walachei (Călători străini..., p. 19); Giovanni Maria Angiolello o denumea Vallacchia Bassa (Ibidem, p. 136).
10 Ibidem, p. 30.
11 Wallachie la petite, aşa o denumeşte şi călătorul Ghillebert de Lannoy (Călători străini..., p. 50); catolicul Ioan de Ryza, episcop de Baia, o notează sub numele de Terram Walachie (Ibidem, p. 65), pe când localitatea Baia cu numele de Moldavie (Ibidem, p. 66); Giovanni Maria Angiolello o numea Valacchia sau Carabogdan (Ibidem, p. 133, 134).
12 Ibidem, p. 32.
13 Aşa s-a întâmplat în Gallia unde s-au împământenit migratorii franci, de la care se trage numele francezilor de astăzi, apoi în Spania şi Italia.
14 Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Editura All Educaţional, 1999, p. 58.
15 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p. 15.
16 Fontes Historiae Daco-romanae. IV. Scriitori şi acte bizantine. Secolele IV-XV, publicate de Haralambie Mihăiescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, Editura Academiei Române, 1982, p. 7; P. P. Panaitescu afirmă că cele mai vechi informaţii scrise despre românii din Nordul Dunării sunt „aproximativ din aceeaşi epocă în care se pomenesc pentru prima oară grupurile de români din sudul Dunării” (P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 2000.
17 În Cântecul Nibelungilor este amintit „ducele Ramunc din Ţara Vlahilor”.
18 Călători străini..., p. 49.
19 Ibidem, p. 31.
20 Ibidem, p. 32.
21 Ibidem, p. 30.
22 Ibidem, p. 65), iar de către turci Carabogdan (Ibidem, p. 133, 134).
23 Ibidem, p. 44. Aceeaşi constatare o găsim şi în relatarea, din 1421, a călătoriei lui Ghillebert de Lannoy prin Moldova în drum spre Orient (Ibidem, p. 50-51).
24 Ibidem, p. 133.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog