Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Rugăciunea Inimii e calea spre mântuire”

Antonina SÂRBU

Vitalie MUNTEANU

Mina DOBZEU

Alte articole de
Antonina SÂRBU
Vitalie MUNTEANU
Mina DOBZEU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Ideea de a publica cele câteva interviuri realizate în manieră Oral History / Istoria verbală trăită şi povestită de unii monahi şi monahii, vieţuitori ai sfintelor lăcaşe din Basarabia, ne-a venit când am dat de ştirea despre piesa Aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia de catifea, care se juca la teatrul „Na Zabradli” din Praga, autor – Vaclav Havel, figură legendară a luptei anticomuniste, fost disident şi apoi preşedinte al Cehoslovaciei şi al Cehiei.
Am moştenit o istorie şi trebuie să o transmitem mai departe. Asta voia să spună Havel scriind şi montând acea piesă. Preşedintele model, omul moral pe care îl admiră o lume, îşi manifestă responsabilitatea pentru cei care vin, generaţiile care îl vor urma. Ne-am gândit la „personajele” noastre, la martorii dramaticelor evenimente de la sfârşitul anilor ’50, începutul anilor ’60 ai secolului XX, cea mai tristă perioadă pentru ortodoxia din Moldova, când sunt închise şi devastate în masă bisericile şi mânăstirile basarabene, numite de marii înaintaşi ai neamului românesc „salba de perle ale ortodoxiei”. Conducerea R.S.S.M., pentru a respecta întocmai cerinţele ateiste ale partidului comunist, ia decizia de a lichida ultimele insule ale monahismului din Moldova. Responsabil pentru devastarea şi lichidarea mânăstirilor a fost Consiliul pentru Biserica Ortodoxă Rusă care activa pe lângă Consiliul de miniştri al U.R.S.S. pentru R.S.S.M prin împuternicitul tovarăş Oleinic. Mi-am imaginat cum acest „împuternicit”, Oleinic, urcă în scenă împreună cu cei nouă martori ai dramei credinţei noastre strămoşeşti: arhimandritul Mina Dobzeu, fost călugăr la Mânăstirea Hâncu; Serafim Plăcintă, izgonit de la Mânăstirea Noul-Neamţ; egumena Agnesia, băgată forţat în colhoz de către reprezentanţii puterii sovietice, stareţa Mânăstirii Cuşelăuca; maica Teoctista, fostă stareţă a Mânăstirii Vărzăreşti; monahia Nona, izgonită de la Mânăstirea Hirova; arhimandritul Irinarh de la Mânăstirea Noul-Neamţ; preotul Nicolae Streinu, călugăr la Mânăstirea Rudi; arhimandritul Vavila, ultimul stareţ de la Mânăstirea Hârjauca, cel care a făcut ani grei de gulag pentru că a fost unicul dintre monahi care s-a opus ordinului emis de cel mai înfiorător regim... Monahia Serghia, care a fugit de prigoana sovieticilor din Cernăuţi şi s-a adăpostit la Mânăstirea Japca... Nouă scaune pe o scenă goală, aşezate de o parte şi unul de cealaltă, cel al lui Oleinic, politrucul... Victimele şi călăul aşezaţi faţă în faţă. Astăzi, acum şi aici. În sală – oameni din toată lumea, jurnalişti, scriitori, camere TV, lumini care sparg întunericul... Actorii, cei nouă reprezentanţi ai monahismului basarabean, arată de peste 85 de ani... Atunci, în 1958-’62, nu aveau nici 20 de ani împliniţi... Asistăm la un examen de conştiinţă... Păcat, am cam întârziat, timpurile s-au răsturnat şi... comunismul încă hălăduieşte pe acest colţ de lume. Totuşi, îl voi parafraza pe Fănuş Neagu, examenul de aici e o dovadă că unii, atât de puţini, încă nu au pierdut cheiţa care întoarce ceasul.
Rivarol, marele moralist, afirma că „Memoria este întotdeauna la ordinele inimii”. Amintirile noastre evocă scene întâmplătoare, cărora, plasate în context, le sunt atribuite rolul de momente esenţiale ale existenţei. Unii scriitori au extraordinara capacitate de a-şi aminti asociativ. Să menţionăm cazul lui Marcel Proust cu romanul În căutarea timpului pierdut, în care prăjitura „Madeleine” declanşează un ocean de amintiri. Şi martorii mei îşi amintesc selectiv. Dacă memoria nu ar fi selectivă, am fi zdrobiţi, covârşiţi de povara colosală a trecutului. Ne amintim câte ceva, fragmente, fraze, gesturi. Rememorăm, ne întoarcem şi ne plimbăm prin institutul memoriei. De ce? Pentru că trecutul e rădăcina pe care se sprijină identitatea noastră prezentă. Fără trecut, suntem fiinţe grav amputate, pe bună dreptate afirmă psihologii. Existenţa noastră în timp o trăim prin memorie... Uneori amintirile dor, alteori declanşează stări violente, ne mânie... Relaţia noastră cu memoria nu este simplă. Există stări ale forului nostru interior când chemăm amintirea să ne salveze, ne agăţăm de ea, îi implorăm ajutorul. Apoi o alungăm, o reprimăm, o urâm. Fără ea nu suntem nimic. Cu ea, prea prezentă, ne simţim striviţi. Dominaţia memoriei e greu de suportat. Hipertrofierea memoriei este la fel de distrugătoare ca şi atrofierea ei. Există însă o lege de aur pentru a supravieţui: trebuie să te împrieteneşti cu propriile amintiri, oricât ar fi de grele, de dureroase, de vinovate, de neliniştitoare, să ne împăcăm cu ele, să le suportăm, să ni le asumăm. Să le adoptăm. Sunt parte din noi. Nu le putem goni, nici anula...
Cei nouă martori îmbracă în cuvinte avalanşa de amintiri trăite care le macină şi azi anii... Ultimii martori ai calvarului vorbesc. Mărturiile lor demult ar fi fost cazul să-şi fi găsit locul într-o carte de istorie! Dar în Republica Moldova deocamdată nu s-a făcut un proces asupra comunismului, nu s-a adoptat o lege a lustraţiei, nu avem acces la dosarele KGB-ului, iar expresiile de genul „reformă morală” sau „decomunizare” sunt percepute cu nedumerire.
Mina Dobzeu s-a născut în comuna Grozeşti, fiind crescut de mic la Mânăstirea Hâncu. Comisarii roşii l-au izgonit din Basarabia, dar nici în Ţară nu a dus-o mai bine. Despre destinul de martir al unui mare duhovnic român veţi afla din dialogul ce urmează.
În octombrie 2009 pe străzile Chişinăului a trecut Părintele arhimandrit Mina Dobzeu de la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi. Călugărul ortodox s-a născut pe 5 noiembrie 1921, în comuna Grozeşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia. Numele său de mirean a fost Mihail. Mina Dobzeu l-a botezat pe Nicolae Steinhardt, autorul Jurnalului fericirii, în timpul detenţiei din perioada comunistă. La vârsta de 13 ani intră ca frate la Mânăstirea Hâncu, unde rămâne până în 1938. Este trimis apoi la Mânăstirea Căldăruşani vreme de doi ani pentru a face ucenicia în sculptură bisericească. Se întoarce în 1940 acasă şi găseşte locul pustiit de ocupaţia sovietică. A luptat pe front la Timişoara şi apoi în Ungaria. Este veteran de război al Armatei Române. După război urmează cursurile Şcolii de cântăreţi (4 ani) la Constanţa, apoi Seminarul Teologic (5 ani) la Mânăstirea Neamţ şi Facultatea de Teologie (4 ani) la Bucureşti. În perioada 1948-1949 este arestat pentru proteste împotriva scoaterii religiei din şcoală.
În 1959 a fost exmatriculat din anul II de studii, scos din monahism şi condamnat la închisoare pentru atitudinea contra Decretului 410/1959, privind desfiinţarea mânăstirilor şi reducerea personalului monahal. A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunării. La Jilava s-a întâlnit cu iluştri oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache. A ieşit din închisoare în 1964. Din anul 1969 a fost chemat să slujească la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi – Catedrala episcopală. Între anii 1978-1988 a fost stareţ al Mânăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi. În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”, de fapt, pentru protestele sale materializate în şapte scrisori adresate direct lui Nicolae Ceauşescu, cu privire la morala poporului român şi la ateismul promovat de regimul comunist.
Pe 16 octombrie 2009 l-am întâlnit la Grozeşti, satul unde s-a născut, altădată – judeţul Lăpuşna, azi – raionul Nisporeni, însoţit de maica egumenă Benedicta în casa primăriţei din Grozeşti, căsătorită cu unul dintre nepoţii Părintelui.
O explicaţie. În linii mari am respectat stilul expresiv vorbit al interlocutorului pentru a transmite spontaneitatea mărturiilor, revelatoare pentru realităţile invocate.
 
– Părinte Mina, bine aţi revenit acasă! Cum V-a trecut ziua?
– Slavă Domnului! Am dus vreo mie de cărţi Mitropolitului. Am dus şi Părintelui Petru Buburuz, şi Părintelui Ioan Ciuntu, şi Părintelui Andrei. Am fost şi la Hâncu, mânăstirea mea de metanii. Să aduceţi câteva cărţi să le dăm şi Maicăi [se adresează unui nepot]. Am adus şi am dat în dar o carte despre Rugăciunea Inimii, că m-am gândit – poate Maica se interesează de Rugăciunea Inimii. Că eu am propovăduit-o în toată Ţara Românească. Pentru toţi, şi călugărilor le-am trimis cartea cu această Rugăciune. Acuma preoţii cărora le-am dat cartea scriu despre ea. Am zis – poate pe Maica o interesează acest aspect, că acesta ar fi lucrul principal şi mai ales că s-o fi gândit Maica să aibă o binecuvântare de la cel care este iniţiatorul acestei Rugăciuni în această ţară...
– La Hâncu aţi fost călugărit?
– La Hâncu am fost frate, dar m-am călugărit la Brădiceşti, în Moldova de dincoace.
– Până în ce an aţi fost frate la Mânăstirea Hâncu?
– Până în anul 1944, când ne-am refugiat, că au venit hoardele sovietice, care ne-au izgonit de acolo. Şi tot azi am aflat acolo, la Hâncu, că Preasfinţitul Petru a scris istoricul, cum au fost împrejurările; că de ce au plecat călugării de acolo, de la Mânăstirea Hâncu. Pentru că veniseră partizanii prin pădure şi ne făceau greutăţi. Încât, dacă am plecat noi, ei au mai trimis muncitori acolo şi luau din bunurile mânăstirii; le dădeau lor şi mâncare. Şi apoi s-a implicat un călugăr de acolo, care era la bucătărie, ş-apoi i-au arestat pe toţi călugării şi i-au mânat până la Brăila, pe jos. Pe unul dintre călugări l-au împuşcat pe Valea Ciuciulenilor şi acuma eu voiam să aflu unde sunt osemintele lui. Am vorbit cu Părintele Petru să dea un telefon la Ciuciuleni, să aflu dacă mai trăieşte o credincioasă, care ştia treburile de la Hâncu şi a locuit şi ea la mânăstire la Vărzăreşti. A aflat că trăieşte Paraschiva Erhan. A aflat că trăieşte. Ea trebuie să ştie unde a fost înmormântat acel călugăr care a fost executat de armatele duşmane, desigur că nu mai erau ele binefăcătoare.
– Părinte Mina, un studiu despre situaţia mânăstirilor basarabene după anul 1940 ar fi revelatoriu pentru această perioadă istorică. Care era atmosfera în acei ani la Mânăstirea Dumneavoastră, la Hâncu?
– D-apoi cum era... Nu ştiu la ce v-aţi gândit Dumneavoastră, dar aceste amintiri mă obosesc, mă dor, ele-s dureroase. Eu am venit să aduc Rugăciunea Inimii, dar să dau referinţe de mânăstiri nu mai pot. Comuniştii m-au izgonit de două ori din mânăstirea mea şi am rămas pe drumuri şi apoi, în România, tot comuniştii, antihriştii ne-au izgonit de două ori din Mânăstirea de la Brădiceşti. Au fost vreo zece ani de închisoare, am făcut vreo şapte ani executivă, iar vreo cinci ani am avut domiciliul obligatoriu, uite-aşa.
Eu pot să vorbesc de Rugăciunea Inimii şi despre sfinţenia vieţii noastre, dar nu despre devastarea mânăstirilor. Şi Părintele Petru îmi cerea azi să povestesc. Eu sunt bolnav, sunt amintiri dureroase.
– Adevărat, sunt dureroase, dar trebuie să le spuneţi, avem datoria morală de a povesti urmaşilor despre crimele comise de regimul comunist.
– Mie nu mi se par importante, altceva este important azi. Iată, un ziar acolo a scris „Părintele Mina e un sfânt”, mi-a produs o reacţie respingătoare, cum să spună el, scriitorul, jurnalistul o aşa enormitate? Ziariştii nu fac sfinţi şi nici pictorii, şi nici eu nu pot să spun că sunt sfânt. Că principiul este acesta: „Tot omul este păcătos”, deci şi eu sunt un păcătos. Şi ascultaţi, luaţi aminte: preotul care slujeşte la Altarul Domnului, la Tronul Domnului, trebuie să aibă multă cunoştinţă de Dumnezeu şi multă sfinţenie. Iar sfinţenia este adevărul şi adevărul este sfinţenie. Aşa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să se dovedească prin aceasta că au multă cunoştinţă de Dumnezeu şi au multă sfinţenie. Dar când e vorba de tot credinciosul, Domnul spune: „Fiţi Sfinţi căci şi Eu sunt Sfânt, fiţi desăvârşiţi că şi Eu sunt desăvârşit”. Deci tot creştinul trebuie să se ostenească ca să sporească în viaţa de sfinţenie. Eu, eu nu sunt sfânt, dar mă ostenesc să sporesc în viaţa de sfinţenie. Nici dumneata nu eşti sfântă, dar te osteneşti să sporeşti în această viaţă. Sporeşti atunci când eşti în dreapta credinţă, când faci voia lui Dumnezeu, când te fereşti de păcate. Se zice „Sfinţenia este Adevărul şi Adevărul este Sfinţenie”. Deci eşti în adevăr când nu mai faci greşeli şi păcate. Păcatele nu-s adevărul, păcatele sunt minciună, înşelăciune, răutate, falsitate. Iar eu, meditând asupra acestui aspect, am spus aşa: „Dacă cineva mi-a spus că sunt sfânt, eu cum am înţeles?”.
Iată, eram la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, la episcopie acolo, şi un lucrător care era pe lângă mine citeşte în ziar un articol scris de către Părintele Paisie Olaru de la Mânăstirea Sihăstria şi zice el acolo că greu lucru este mântuirea. Şi el se mira şi mă întreba: „Cum e greu, dacă el este un călugăr aşa, cu viaţă de sfinţenie, dar noi ce să mai zicem, Părinte, noi atât de păcătoşii?...”. Şi atunci eu am căutat să-i explic problema asta. I-am spus că un slujitor al bisericii trebuie să aibă multă cunoştinţă şi multă sfinţenie, iar către noi zice Domnul, către toţi zice: „Fiţi sfinţi că eu sunt Sfânt. Fiţi desăvârşiţi că eu sunt desăvârşit!” şi atunci eu nu sunt sfânt. Am contestat ziarul care scrie şi până la urmă i-am răspuns omului cela aşa: „Eu lucrez sfinţenia pentru mine, tu lucrezi sfinţenia pentru tine”. Când păzeşti poruncile lui Dumnezeu, când te spovedeşti, când te împărtăşeşti şi trăieşti viaţă duhovnicească, atunci tu lucrezi sfinţenia, lucrezi adevărul că adevărul este sfinţenie, iar sfinţenia este adevărul. Iar normele de mântuire ale noastre sunt faptele: „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu păgubeşti pe nimeni”, „să nu râvneşti la avutul altuia”, „să nu desfrânezi”, „cinsteşte ziua Domnului”, „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, „să nu iei numele Domnului în deşert”, „fă faptele milei creştine către cei săraci, către cei bolnavi” şi făcând acestea eşti pe calea sfinţeniei. Iată, eşti sfânt şi tu, dacă lucrezi la sfinţenia ta, fiecare în măsura lui. Poate unii sunt mai avansaţi, dar fiecare lucrează pentru sfinţenia lui. Iată în felul acesta lucrurile sunt lămurite...
– Părinte Mina, dar în ce an aţi intrat în mânăstire?
– În 1935. Dar acolo hoardele sovietice în 1941 m-au alungat de la mânăstire, apoi în 1944, când s-au întors hoardele, iar m-au alungat, uite aşa, iar în România m-au alungat şi prima dată, şi a doua oară, şi m-au arestat, şi m-au condamnat. Astea-s nişte lucruri, ceea ce ştiu eu... dar ce, numai Mânăstirea Hâncu a suferit?, şi celelalte mânăstiri au suferit...
– Da, toate cele 24 de mânăstiri basarabene au avut o soartă nedreaptă. Doar Mânăstirea Japca a rămas deschisă pentru credincioşi.
– Da, în 1941 au suferit, în 1944 au suferit şi apoi le-au închis. Deci asta-i ştiut. Părintele Petru are date arhivate. Paraşutiştii sovietici au venit, sau cum se chemau ei, spioni sovietici, diversionişti, da, mi-am amintit, se numeau partizani sovietici, şi s-au oprit în zona pădurilor. Partizanii ăştia veneau la Mânăstirea Hâncu să obţină ceva hrană. De aceea ne-am refugiat, că intram în complicaţie cu spionii, ne forţau să colaborăm cu ei. Iar armata germană şi română ne găseau şi pe noi vinovaţi de colaboraţionism. Şi dacă noi am plecat, am aflat că au venit alţi muncitori acolo la mânăstire şi aceia colaborau cu partizanii sovietici şi s-au găsit şi un călugăr cu fratele lui, care au fost învinuiţi că au colaborat. Unul era bucătar şi le dădea mâncare partizanilor ceia. Şi, în urma acestei întâmplări, pe mine m-a interesat cine i-a arestat, după discuţia care a fost, se înţelege că au fost arestaţi pentru colaboraţionism cu partizanii din pădure, cu comuniştii din pădure. Şi i-au adus pe jos până la Brăila şi, după ce i-au cercetat, au aflat că nu aveau nicio vină. Nişte muncitori care se infiltraseră îi trădaseră, aceia îi susţineau pe partizani. Le-au dat drumul, dar pe unul dintre călugări l-au împuşcat după ce a ieşit din mânăstire, pe acolo prin zonă. Pe mine mă interesează unde sunt osemintele acelui călugăr, că acela-i un sfânt care a suferit, pentru că era omul Bisericii, pentru că avea credinţă. Dar nu au aflat deocamdată unde se odihnesc osemintele. Călugărul ăsta avea nişte cărţi ascunse sub sutană şi lor le-o părut că el are pistol. El n-a lepădat cărţile, şi ei l-au împuşcat pe Părintele Clement.
– Pomeneaţi de doamna Erhan...
– Doamna Erhan este din localitatea Ciuciuleni. Faptul că ea avea unchiul la Mânăstire la Hâncu, ea poate şti unde a fost înmormântat călugărul Clement. Asta mă interesează pe mine şi zic să caut, să aduc osemintele lui la mânăstire şi să le înmormântez cu cinste, să punem o troiţă acolo.
– Ce amintiri mai păstraţi din ziua în care aţi părăsit Mânăstirea Hâncu?
– În general, aşa,despre mânăstirile din Basarabia. Eu care am fost refugiat cu Părintele stareţ şi încă cu vreo zece persoane de la Mânăstirea Hâncu, ne-am întâlnit şi cu alţi călugări, fugari asemeni nouă, la Ialomiţa. Se refugiaseră şi de la Curchi, şi de la Condriţa, şi de la Căpriana, şi de la Suruceni, şi de la Noul-Neamţ, aşa. Ne-am întâlnit cu ei, se refugiaseră şi au ajuns, unde credeţi, la Mânăstirea Căldăruşani, Cernica, pe lângă Căldăruşani, acolo în pădure, la o mânăstire, şi astăzi există, dar, iată, uit cum se numea. Iar noi ne-am oprit în Ialomiţa, la mânăstirea.... dar iată acum memoria mă încearcă, mă dă de sminteală, nu-i pot zice pe nume... Nu e de călugări... Acolo am plecat, la Bunavestire, de la Hâncu am plecat la Bunavestire. Cu o căruţă cu cai şi un car cu patru boi.
– Ce aţi luat cu Dumneavoastră din mânăstire?
– Ce am luat noi? Alimente, am luat şi veşminte, şi sfinte vase şi obiecte bisericeşti. Preasfinţitul Petru mi-a spus că a găsit inventarul celor ce am luat noi atunci. Da, dar acolo în România, când au venit hoardele ruseşti, ne-au cerut să restituim ceea ce am luat din Basarabia şi a fost acolo o comisie unde am depus materialele şi le-am întors înapoi.
– Dar şi în România aţi trecut printr-o temniţă comunistă, comunismul a avut peste tot aceeaşi faţă...
– Iar eu am fost acela care de două ori m-au izgonit din Mânăstirea Hâncu şi de două ori m-au izgonit din Mânăstirea Brădiceşti, unde am şi fost călugărit. Când o murit Grigore Leu, care era episcop la Huşi, l-au omorât, l-au otrăvit comuniştii, aşa, iar eu mă implicasem cu un protest în scris că au scos predarea religiei din şcoală şi Icoana Domnului Iisus şi au pus portretul lui Stalin. Şi eu am spus că Stalin e antihristul, am spus că-i antihristul, şi pentru asta m-au condamnat şi am făcut vreo nouă luni de puşcărie în Galaţi şi la Huşi. Apoi am fost cu „domiciliul obligatoriu” vreo cinci ani. Mergeam de la Brădiceşti la Huşi de două ori în lună, mă purtau pe drumuri şi pe frig, şi pe timp de iarnă, erau vreo treizeci de kilometri, şi eu trebuia să merg pe jos. În total am făcut vreo şapte ani de detenţie şi vreo cinci de „domiciliu obligatoriu”, pentru că am denunţat pe antihristul, pentru că am spus că Stalin este antihristul... Şi le demonstram ierarhilor noştri, toţi teologii ştiau doar atât – că antihristul va veni la sfârşitul veacului, dar eu le spuneam „acum a venit” şi le demonstram pe temeiul Sfintei Scripturi. Am mai scris o carte, care rămâne deocamdată secretă, am dat-o Patriarhului şi Mitropolitului Ţării să o dea publicului numai după moartea mea. Numai după moartea mea, e o carte secretă. Şi atunci această carte va vorbi multe, multe... că nu au scris-o protestanţii, nu au scris-o catolicii, dar a scris-o un ortodox. Şi a scris-o un român. Şi după moartea mea o să o dea oamenilor.
– Un român basarabean, a scris cartea...
– Eu îs român, da basarabean. Eu le demonstrez, când ăştia de aici, ai mei, îşi zic că-s moldoveni, îi întreb: Da cei de dincolo de la Prut până la munte nu-s tot moldoveni?”. Şi dacă-s români aceia, oare nu-s români şi ăştia? Că vorbesc aceeaşi limbă!
– Nu-s oamenii de vină, ci ideologia sovietică, care ne-a furat identitatea... Pentru noi a fost devastator să trăim cu o identitate falsă, de împrumut, inventată de Stalin. E drama a sute de mii de basarabeni. Ar trebui să treacă vreo cinci generaţii, Părinte Mina, ca să ne revenim...
– Dar vorbesc aceeaşi limbă, româna, au aceeaşi credinţă, aceleaşi mărturii, nu – că ei sunt alţii... Dacă sunteţi moldoveni, atunci Moldova lui Ştefan cel Mare era până la munte... Astfel că dacă ei sunt moldoveni, dar sunt şi români, şi voi sunteţi tot români. Pentru că vorbiţi aceeaşi limbă. Iată, Preasfinţitul Antonie Plămădeală a fost în satul lui.
– La Stolniceni, de altfel, acelaşi judeţ Lăpuşna...
– Da, la Stolniceni. Şi s-a dus la şcoală, a vorbit cu copiii, şi îi întreabă: „Măi, copii, voi ce limbă vorbiţi?”. „Moldovenească”, răspund copiii. „Da eu în ce limbă am vorbit?”. „În română”. „Şi voi aţi înţeles?”. „Da, am înţeles”. „Atunci şi voi vorbiţi româneşte”. Eu nu folosesc expresia moldovean, moldoveneşte, eu am trăit alte vremuri, eu folosesc cuvintele corect – român şi româneşte.
– Părinte, vorbim despre o mare dramă a basarabenilor, cei care au fost cetăţeni ai U.R.S.S., cei care s-au născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Cineva scria „această dramă mereu basarabeană”. Istoria noastră a fost dramatică, nu oamenii sunt de vină, marii satrapi imperiali, cei care se conduceau de dictonul „dezbină şi stăpâneşte” (divide et impera). Cel pe care l-aţi declarat antihristul şi aţi suferit pentru curajul Dumneavoastră... Stalin şi cei care au trecut peste sufletele oamenilor cu tancurile, oamenii nu au nicio vină. Ce aţi auzit acasă de la mama Dumneavoastră despre această problemă?
– Mama a trăit sub ruşi, a învăţat pe timpul ţarului Nicolae, mai ales că ea a făcut şcoală duhovnicească, era o creştină bună.
– Dar aceia erau alţi ruşi, cu alte principii morale...
– Absolut, erau creştini. Da aiştia nu sunt creştini, sunt bolşevici şi au adus pustiirea. Dar eu am trăit sub români şi am primit educaţie patriotică cu „Trăiască Patria! Trăiască Regele!”. Aşa, „pe al nostru steag e scris Unire / unire-n cuget şi în simţiri...”. Îmi amintesc şi acuma „De la Nistru pân-la Tisa / tot românul plânsu-mi-sa...”. Da, şi asta, dar şi cealaltă: „De la Nistru pân-la Tisa / din Carpaţi la Pirinei / Ginta nobilă latină / îşi adună fiii săi”. Sau „Cel ce va cânta mai bine astă cupă va primi / cel ce va cânta mai bine e Vasile Alecsandri!”. Îi întreb pe fraţii mei de aici dacă ştiu care sunt ţările latine, că noi nu suntem de neam slav, noi suntem de neam latin. Afară de asta, noi suntem creştini. Dar o venit antihristul şi comuniştii erau cu dracul. Ei au închis mânăstirile, că tot întrebaţi. Comuniştii au închis mânăstirile.
– Da, să revenim la subiectul nostru. Am discutat cu mai mulţi martori, monahi şi monahii din mânăstirile basarabene, toţi au mărturisit că statul a închis mânăstirile, statul a devastat, statul i-a băgat în colhozuri, statul şi-a însuşit toată averea mânăstirească.
– Ieri am mers la Vladimir, Mitropolitul Moldovei, şi l-am întrebat: „În timpul lui antihrist câte episcopii mai rămăseseră în Rusia?”. Îmi răspunde Mitropolitul: „Vreo şase episcopii.” Câtă pustiire adusese comunismul. Şi aceşti episcopi erau nişte turnători ai securităţii, cum şi cel care a fost în Basarabia, şi acela era un antihrist, cu toate că era arhiereu, a pustiit mânăstirile. El semna ordinul să se desfiinţeze mânăstirile, el a semnat să se desfiinţeze o parohie, o mânăstire.
– Aveţi curajul să spuneţi adevărul. Am întâlnit un mare duhovnic, se nevoieşte la Mânăstirea Curchi, are 92 de ani, fost stareţ la Mânăstirea Hârjauca, cel care nu a vrut să semneze ordinul privind închiderea prin lichidare a mânăstirii în anul 1957. Ce credeţi că au făcut cu acest duhovnic? L-au băgat în lagăr în Siberia. E atât de bolnav, l-au chinuit ca pe Iisus, i-au fracturat mâna, l-au bătut cu bestialitate... Azi Părintele Vavila îşi aminteşte cu mult amar ce a fost, l-au tratat şi cu substanţe psihotrope încât... pierde memoria, a pierdut-o practic.
– Dacă a scăpat cu viaţă, slavă Domnului, e încă bine. Eu eram în România şi aici mă ştiau că nu am venit din armată înapoi, dar am rămas acolo. Mă urmăreau să mă aresteze. Să mă ducă în Siberia.
– Dar câţi preoţi basarabeni au murit acolo, în Siberii de gheaţă?! Am rămas fără spiritualitate românească, fără intelectualitate, fără preoţi, o turmă rămasă fără păstor, Părinte. De ce să Vă supăraţi pe cei care-şi zic „moldoveni”? Aici a fost foarte greu să rezişti, totuşi am păstrat limba, credinţa... Altfel nu avea să fie posibil anul 1989! Bruma aceea de patriotism a fost salvarea limbii române în R.S.S. Moldovenească.
– Scriam eu anumite scrisori şi cel care era colaboratorul / ajutorul meu, un fel de redactor, zicea: „Nu trebuie, Părinte, nu putem da aceste fapte”, iar eu îi spuneam: nu trebuie eliminat nimic, trebuie să scriem adevărul, trebuie spus adevărul. Desigur, erau lucruri complicate, erau lucruri noi pe care el nu le auzise niciodată şi spunea că trebuie eliminate... Cartea mea Pentru o biserică dinamică am dat-o la toţi preoţii din Ţară şi din Basarabia. La vreo 4.000 de cărţi. Numai în anul acesta. Aveţi în această carte şi Rugăciunea Inimii, la pagina 150. Eu m-am bucurat că spre final am inclus-o şi acolo, nici nu ştiam că am pus-o şi aici. Aşa-i cu memoria, mă încearcă. Am scris-o complet, încât a ajuns peste tot.
– Părinte Mina, când aţi plecat din Basarabia, spuneaţi mai devreme că aţi plecat cu încă câţiva fraţi călugări de la Mânăstirea Hâncu. Vă întreb dacă acolo, deja în Ţară, ţineaţi legătura, comunicaţi, Vă întâlneaţi?
– Apoi, uite că pe mânăstiri pusese stăpânire duşmanii noştri. Ruşii. Aici nu mai era cu putinţă. Da acolo, în ţară, da, la mânăstire la Cernica, la Căldăruşani, la... unde am fost eu, la Ialomiţa, iaca uit să spun, uit rău de tot cum se numea mânăstirea aceea a mea, prima... pe la Slobozia pe acolo. Eu îi cunoşteam pe stareţii din Basarabia, îi cunoşteam, unii s-au adăpostit la Cernica, alţii la Căldăruşani şi la alte mânăstiri. Mulţi au fost înmormântaţi la Mânăstirea Viforâta.
– La Cernica am fost de nenumărate ori, îmi place să revin pe Aleea Basarabenilor, sunt multe morminte pe care e scris „Călugăr din Basarabia”. Dar iată la Viforâta nu am fost, pe unde o fi Mânăstirea Viforâta?
– Viforâta e lângă Târgovişte, am fost şi m-am închinat la mormintele călugărilor noştri basarabeni. Bunul Dumnezeu să mângâie şi să ierte pe fraţii mei basarabeni.
– Ce relaţie aţi avut cu Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu, alţi doi mari duhovnici născuţi în Basarabia şi care s-au refugiat când aceste pământuri au trecut sub stăpânire sovietică?
– Ei, d-apoi eram colegi, Nestor era de la Lozova şi Antonie de la Stolniceni. Ne-am întâlnit la facultate. Ei erau mai avansaţi ca mine cu clasele, ei erau la doctoranzi, eu făceam facultatea, teologia. Şi am ţinut legătura cu ei. Mă duceam la Craiova, la Sibiu la Antonie Plămădeală. Ei bine, el era mai avansat, el făcuse studii în Anglia şi când s-a întors din Anglia l-au ridicat la treapta de episcop, la Buzău, şi apoi a ajuns Mitropolit la Sibiu.
– Părinte Mina, Sfinţia Voastră, cu toate încercările prin care aţi trecut, totuşi V-aţi continuat viaţa monahală, aţi urmat chemarea, dar sărmanii călugări care au rămas aici, în R.S.S. Moldovenească, bieţii de ei, au avut destine de martiri. Or, mânăstirile s-au închis toate până la ultima şi ei au fost aruncaţi pe drumuri, au revenit în lume unde nu era uşor, ideologia sovietică era barbară, uniformiza tot şi toate. Lumea era ateistă, comuniştii declarau că Dumnezeu nu există, iar comunistul-propagandist te nenorocea dacă nu împărtăşeai această doctrină... Destinele monahilor basarabeni au fost tragice... Măicuţele de la Mânăstirea Vărzăreşti au fost „băgate” în colhozul leninist şi directorul şcolii le-a interzis să ia apă din fântâna pe care o săpaseră cu mâinile lor. Vă imaginaţi cum un activist sovietic împrejmuieşte cu un gard fântâna de pe teritoriul unei mânăstiri ca să nu ia apă maicile!
– Da, prin 1959 s-a dat decretul 410 şi în România, Kremlinul lucra împreună cu România, decretul despre desfiinţarea mânăstirilor. Şi în episcopia Huşului, şi a Romanului au desfiinţat toate mânăstirile. Şi episcopia au desfiinţat-o. Eu am fost scos din mânăstire, mai întâi am fost exmatriculat de la studii, că eram în anul doi. Apoi m-au scos din mânăstire şi m-au dus la Jilava, şi m-au condamnat la şapte ani. Şi am făcut detenţie. Schitul se desfiinţase, eu din închisoare nu ştiam unde să mă duc, unde să mă adresez. Am scris atunci acele scrisori, am scris şi episcopului de Cluj şi el mi-a trimis acel pachet în Delta Dunării.
– Părinte Mina, ce conţinea acel pachet de la episcopul Clujului?
– Ce putea trimite? Avea dreptul să expedieze doar 5 kilograme. Ce putea trimite? Nişte biscuiţi, mai trimitea o cămaşă, nişte indispensabili, ceva necesar. A fost o maică de la Vladimireşti, care mi-a trimis un pachet cu două kilograme de struguri. Şi a fost minunat că am făcut vin şi am avut vin... am avut vin! (Părintele se luminează. E prima oară când văd că faţa i se luminează!) Am avut vin de făcut Sfânta Liturghie cu vin natural! Pâinea era cea obişnuită, din închisoare, dar vinul era natural. Pâinea de închisoare, acolo nu puteai să obţii... Unii mai făceau vin din prune, din marmeladă, da eu am avut vin natural, vreo trei ani a folosit acel vin, încât eu duminica cu preoţii grupam deţinuţii şi slujeam Sfânta Liturghie, spovedeam, ne împărtăşeam. Când m-au dus la Gherla, am fost dat în închisoare într-o celulă, ca veteran ce eram, cu veteranii care luptaseră în Răsărit, eram cu marii generali, care au luptat pe frontul de Răsărit. Eu luptasem în Apus, iar ei în Răsărit. Meritase pentru jertfa lor puşcăria, aţi înţeles ce era şi acolo?! Eu le-am spus: „Vedeţi că eu sunt preot şi pe mine o să mă ia de aici. E bine să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi”. Şi am făcut Sfânta Liturghie şi i-am spovedit pe toţi şi i-am împărtăşit pe toţi. A fost un lucru minunat! Eu făceam misiune în închisoare, îi spovedeam pe credincioşi, îi împărtăşeam, aşa.
– Părinte, dar cum l-aţi botezat pe Nicolae Steinhardt, cel care a scris Jurnalul Fericirii, o carte de zile mari, vreau să aud de la Preasfinţia Voastră cum s-a întâmplat?
– Aţi citit cartea? Aşa, păi cum s-a întâmplat? Eram la Jilava şi a venit grupul lui Constantin Noica, erau vreo douăzeci de intelectuali şi acest evreu, Steinhardt. Eu eram la etaj şi l-am primit. Ei au venit noaptea târziu şi nu ştiau unde să se ducă, că toate paturile erau ocupate. Şi eu l-am invitat zicându-i: „Urcaţi aici, la mine!”. Da el rămâne de acu să scrie: „Iaca, m-oi urca şi eu de amu ca maimuţele pe creangă.” El s-a apropiat de mine mult, el tot avea gândul lui să treacă la creştinism şi m-a găsit pe mine preot. Ei, a doua zi, când ne-am cunoscut, n-am schiţat niciun gest că, vai, eu sunt creştin, vai, eu sunt călugăr, că eu sunt creştin. L-am primit cu drag şi el s-a apropiat mult sufleteşte de mine. Ca, până la urmă, după vreo câteva zile, să-mi spună: „Părinte, vreau să mor creştin! Condiţiile sunt grele aici, apa găimănoasă, mâncarea insuficientă şi slabă, eu mai sunt bolnav de o tuberculoză intestinală şi vreau să mor creştin”. Pe 14 martie anul 1960 m-a rugat să-i fac botezul. Şi după ce îi făcusem o pregătire, o catehizare, aşa am pus la cale la vremea aceea botezul. A făcut şi el o mărturisire, învăţase Crezul, alte rugăciuni şi i-am oficiat botezul după ce am venit de afară cu apă proaspătă. Şi el spune, Nicolae Steinhardt: „Iaca, botezul l-au făcut cu apă viermănoasă, dintr-un ibric”. Da, el va scrie aşa în Jurnalul Fericirii, pe urmă.
– Dar cum era apa, curată sau viermănoasă?
– Era proaspătă, da nu era bună, apa era viermănoasă. El a făcut trei feluri de lepădări.
– Ce ar însemna trei feluri de lepădări?
– Una că nu i-a lăsat pe colegii săi să sufere. Adică a acceptat să sufere alături de colegii lui, nu i-a trădat. A doua – s-a lepădat de credinţa lui mozaică şi a trecut la creştinism. Şi a treia – s-a lepădat de viaţa lumească şi a intrat în monahism...
[Intervine preotul Dorian, însoţitorul Părintelui:Să revin acolo, să închei povestea când a ieşit Părintele Mina din puşcărie. El nu avea pe nimeni, nu avea nici prieteni, era pe drumuri. Nu că nu l-ar fi îndrăgit, iubit, prietenii, dar dacă l-ar fi acceptat pe Părintele Mina, ar fi intrat ei în colimatorul Securităţii. Fugeau toţi, se temeau. Înţelegeţi? Şi mai târziu şi-a amintit el în starea respectivă de acel pachet pe care-l primise în puşcărie de la Părintele Teofil Herineanu, şi zice: „Hai să mă duc la Părintele Teofil, poate îmi dă el o şansă”. Şi într-adevăr, Părintele l-a primit şi i-a dat şi o parohie în Ardeal. Cinci ani a stat acolo, a slujit la altar.]
Da, cinci ani am fost în acea parohie, apoi m-au chemat la Huşi. De patruzeci de ani sunt la Huşi. Am fost preotul Catedralei şi am administrat şi mânăstirea, am fost stareţ la mânăstire. Actuala episcopie au ridicat-o la rang de mânăstire.
[Intervine preotul Dorin, însoţitorul Părintelui: Vreau să mai revin acolo la Teofil Herineanu. Ceva frumos! Atunci când îi expediase Părintelui Mina în închisoare coletul, a pus acolo şi o carte, un Catehism. Pe care Părintele Mina l-a editat mai târziu şi l-a distribuit în Ţară. În amintirea gestului frumos pe care-l făcuse Părintele Teofil Herineanu, că l-a readus în rândul Preoţilor. A fost foarte greu. El a riscat atunci foarte multe. A luptat atunci foarte înverşunat cu reprezentantul Securităţii de zonă, care era la vremea aceea, şi l-a reabilitat. Foarte greu a putut să-i dea o parohie. A făcut o misiune frumoasă Teofil Herineanu, iar Părintele Mina în amintirea acelui gest a reeditat Catehismul şi a dus cartea în toată România şi a dat-o gratuit. Şi a fost emoţionant când am ajuns în Germania, la Episcopia Română de acolo, de la Nürnberg, consilierul economic de acolo era nepotul lui Teofil Herineanu! Vă daţi seama ce bucurie a avut acel om! El chiar scria o carte despre unchiul său şi căuta material prin arhive, dar a venit un document viu, Părintele Mina, cel pe care-l ajutase şi îl salvase! Asta-i viaţa sau asta-i lucrarea Domnului. Herineanu a fost un om curajos; or, să iei în perioada ceea un călugăr, care era un anticomunist feroce, şi să-l primeşti în parohie, să-i dai o parohie, el l-a preoţit pe părintele Mina. În cartea pe care o veţi scrie să consemnaţi şi acest moment cu Teofil Herineanu, mare personalitate, un nume luminos al Bisericii noastre Ortodoxe. Vă rog să nu uitaţi să pomeniţi numele Părintelui Teofil!]
– Şi, după anul 1953, după moartea lui Stalin, aţi avut posibilitatea să veniţi în Basarabia, acasă? V-aţi întors să Vă întâlniţi cu mama, cu fraţii, cu surorile?
– Da nu am venit, că nu mergea nici corespondenţa aicea, vizitele cu atât mai puţin. Abia după cincisprezece ani am scris şi a venit mama la mine... [Părintele are ochii înlăcrimaţi, spune cu tristeţe „a venit mama la mine!”]. Şi sora a venit la mine la Brădiceşti, după cincisprezece ani de despărţire. Dar nu am comunicat cu ei, ei nu ştiau nimic despre mine, nu ştiau dacă mai sunt în viaţă.
– Cincisprezece ani familia Preasfinţiei Voastre nu a avut nicio veste despre destinul pe care l-aţi înfruntat?
– Nu au ştiut, aici spuneau că eu nu mai sunt în viaţă. Se auzise că am fost arestat, dar că sunt în viaţă nu mai credeau. A fost o mare bucurie pentru ai mei să afle că eu sunt viu... În trei rânduri am fost închis, aşa, şi eu am dus o luptă, trei momente grele au fost, am călcat balaurul în picioare. Prima dată l-am călcat, dar capul nu i l-am zdrobit, nici a doua oară nu l-am zdrobit, dar a treia oară i-am zdrobit şi capul. Şi a murit şi Nicolae Ceauşescu.
– Dar despre stiluri ce credeţi?
– Că ţin pe vechi sau pe stil nou, eu nu fac problemă din asta. Aşa au fost împrejurările. Rusia a ţinut stilul vechi, dar când vine un preot rus la noi slujeşte cu noi pe stilul nou şi preoţii noştri când se duc la ruşi slujesc şi ei pe vechi şi asta nu încurcă. Cât vom fi sub influenţa Rusiei aşa va fi, da până la urmă o să-şi revină la a lor, aşa. Oamenii simpli fac caz de lucrul acesta, iar oamenii cu mintea luminată nu fac caz de lucrul acesta.
– Vreau să Vă mai adresez doar o întrebare, Părinte, şi nu vă mai chinui. Sunteţi atât de obosit, aţi avut o zi plină de emoţii... Ce amintire din copilăria petrecută la Grozeşti se ţine şi nu vă părăseşte niciodată, nu se duce?
– Aveam şase ani şi mama mă învăţa să citesc pe litera veche slavonă, avea un Acatistier al Sfântului Pantelimon şi era frumos, tipărit la Chişinău cu litere mari, frumoase şi învăţam şi citeam... Dar tata, văzând cum citeam, a zis: „Pe aista o să-l facem călugăr”.
– Cum se numea tatăl Sfinţiei Voastre?
– Tata avea nume frumos, Diomid, iar mama se numea Vera. Sora mea, care-i călugăriţă, o cheamă Rahila, pre nume lumesc Liuba. Şi sora la care am fost acuma seara şi mi-a servit mămăliguţă şi peşte se numeşte Elena. E cu doi ani mai în vârstă ca mine şi e bolnavă, sărmana. Bogdaprosti că m-a ajutat bunul Dumnezeu şi am venit la Ileana, bogdaprosti.
– La câţi ani V-aţi dus spre mânăstire?
– La 12-13 ani, nu aveam încă 13 împliniţi.
– Dar cine V-a însoţit până la Hâncu?
– Cine? Tata m-a dus de Bunavestire şi nu eram prea dezvoltat, aşa, şi economul zicea tatii: „Dar lasă-l să mai crească!”. Iar tata meu răspunde: „Da-i băiet isteţ, priceput la muncă”. Eu acasă ce făceam? Păşteam vaca, mă duceam cu oile, cu caii la câmp. Mă duceam cu tată-meu la brăzdat ogorul. Şi tata mă lăsa pe mine la plug şi se ducea acasă şi îşi căuta de alte treburi şi eu terminam ogorul şi apoi puneam plugul în căruţă, era mai greu, îl puneam de pe la spate, îl împingeam cu grindeiul şi înhămam caii şi mă duceam acasă. Şi peste o săptămână-două mă duceam pe câmp să văd dacă o răsărit grâul, porumbul. Eram iniţiat în agricultură. Şi acuma, când văd că ogorul a rămas nearat, vai, ce mă consum...
– Vă bucură ogoarele care încă mai rodesc, Părinte Mina!
– Mi-i silă când văd ogorul nearat.
– Părinte, care-s cele trei îndemnuri pe care le daţi creştinilor?
– Eram în spital la Iaşi. Şi doctorii, după ce am ieşit din spital, ziceau că-i mare minune că am scăpat, că rar cine se vindecă de o asemenea boală. Şi s-a auzit în toată ţara că eu sunt bolnav, şi din toată ţara veneau cunoscuţi şi necunoscuţi, zicând: „Să ne mai spuie ceva Duhovnicul”. Şi ce le spuneam? „Să vă conduceţi după raţiunea sănătoasă, luminată de învăţătura de credinţă. De aceea mergeţi la biserică, ascultaţi citirea Sfintei Evanghelii, ascultaţi predica, citiţi cartea de învăţătură de credinţă. Aşa, rugaţi-vă lui Dumnezeu ca raţiunea Dumneavoastră să fie luminată de învăţătura de credinţă. Aşa, iar în fapte faceţi ce e normal. Şi normele ni le dă Domnul: să nu furi, să nu ucizi, să nu râvneşti avutul altuia, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cinsteşte ziua Domnului, să nu iei numele Domnului în deşert, aşa. Să-l ajuţi pe cel sărac, să-l îngrijeşti pe cel bolnav. Fă acestea şi eşti pe calea mântuirii”. Iar altora le mai spuneam trei vorbe, trei vorbe: „Uită răul, rabdă mult şi iartă totul”!
– Vă mulţumim! Doamne ajută în toate şi să nu ne uitaţi, Părinte Mina!
– Binecuvântarea Domnului peste voi şi nu uitaţi că Rugăciunea Inimii e calea spre mântuire.
Interviu realizat pe 16 octombrie 2009 în comuna Grozeşti
 
 
P.S. În toamna anului 2010, pe 4 noiembrie, aflându-ne la Huşi, l-am vizitat pe Părintele Mina Dobzeu în chilia sa de la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Era în ajunul zilei sale de naştere şi s-a bucurat mult să ne primească. Când i-am spus că suntem din Chişinău, a exclamat: „Mi-o trimis Domnul bucurie, solii de-acasă, au venit ai mei...”. Ne-a ţinut o predică despre Rugăciunea Inimii, ne-a îndemnat să scriem, să ne facem cinstit datoria. La despărţire ne-a servit plăcinte, ne-a binecuvântat şi, împăcat, a rostit: „Acu pot merge să mă odihnesc, o să dorm liniştit”. Pe 5 noiembrie 2010 Părintele Mina împlinea 89 de ani!
 
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog