Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Baticul – interferenţe de tradiţii

Natalia PROCOP

Alte articole de
Natalia PROCOP
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Orice studiu detaşat al artelor ar putea identifica elemente conectoare între diverse genuri în ceea ce priveşte tehnologia executării. Dintotdeauna cercetătorii au găsit asemănări între tehnica baticului şi alte domenii artistice. Spre exemplu, baticul în tehnica liberă este, pe bună dreptate, comparat cu pictura în acuarelă sau cu xilogravura, aceasta din urmă a stat la originea imprimării baticului în China şi Japonia. Cât priveşte baticul tradiţional, efectuat în Antichitate în tehnica rece, am putea face o paralelă cu procesul încondeierii ouălor la români. La fel putem găsi conexiuni între tehnica baticului şi cea a vitraliului (fr. vitrail, plăci de sticlă colorate sau pictate), a emailării (smălţuirii, glazurării) vaselor de ceramică sau a giuvaiergeriei. Până şi instrumentul cunoscut mai mult în Europa şi folosit pentru aplicarea cerii în batic – tjanting – este utilizat şi în decorarea ceramicii.
Cu timpul, arta baticului se dezvoltă din ce în ce mai mult, cunoscând un specific zonal, bazat pe tradiţiile locale. Spre deosebire de continentul asiatic, unde arta baticului a cunoscut la începuturi o amplă dezvoltare, în Europa o îndeletnicire apropiată ca tehnică era încondeiatul ouălor. Ornarea cu motive zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe, schiomorfe etc. a ouălor jertfite la Paşte este numită încondeiatul ouălor.
Dintre tehnicile artistice enumerate mai sus, în arta românească este mai practicată încondeierea ouălor, la care ne vom referi în cele ce urmează. Meşteşugul încondeierii ouălor are o serie sinonimică ce diferă de la o regiune la alta în România: a împăna, a scrie, a săpa, a înflora, a munci, a închistri, a împestriţa, a pica, a împuia. Ouăle se înflorează cu ajutorul condeiului, care în Basarabia şi Ardealul de Nord poartă denumirea de chişiţă şi ciolniţă, iar în regiunea Someşului – bgizagă1 [2, p. 162].
Cu 2000 de ani înainte de Hristos, chinezii foloseau deja ouăle colorate. Cercetările etnografice descriu obiceiuri mult mai târzii de colorare a ouălor în Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, Austria, Germania, Elveţia, Belgia, Olanda, Lituania, Estonia, Finlanda, Suedia, Armenia, Egipt, Marea Britanie ş.a., cele din Ucraina asemănându-se mai mult cu cele de la noi.
Ca şi multe alte tradiţii, aceasta a fost preluată de creştinism şi îmbogăţită cu o simbolistică specifică, dar pornind de la ritualuri străvechi, prezente în cultura precreştină. Spre exemplu, în China secolului al VIII-lea se ofereau ouă colorate cu ocazia Tsing-ming – o sărbătoare a primăverii care avea loc cam în aceeaşi perioadă cu Paştele creştin. La fel şi vechii perşi îşi dăruiau unii altora ouă vopsite în diferite culori în sezonul înnoirii naturii, pe când slavii limitau aria cromatică la roşu, împărţind celor apropiaţi ouă roşii în aceeaşi perioadă. La romani, tinerii vopseau şi ei ouă roşii (la sărbătoarea lui Ianus), pe care le alăturau altor obiecte, oferindu-le în dar. Se observa în acest caz semnificaţia generală a gestului – renaşterea, revenirea la viaţă, noul, fertilul. În cultura românească oul a inspirat numeroase legende şi basme, fiind considerat simbol al creaţiei. Lucrările numeroşilor artişti valorifică acest simbol, memorabil fiind numele lui Constantin Brâncuşi care considera oul „obiectul perfect”. În prezent, în tradiţia populară românească, ouăle de Paşte constituie un simbol al regenerării, purtătoare de viaţă, al purificării şi al veşniciei.
Încondeierea este un proces îndelungat ce presupune respectarea succesivităţii unor procedee speciale şi o măiestrie a execuţiei. Prima etapă este alegerea ouălor proaspete de găină şi raţă, după care urmează selectarea ouălor mari cu coaja groasă şi fără denivelări. Un alt pas necesar constă în degresarea ouălor prin spălarea atentă cu apă caldă la care se adaugă puţin oţet, pentru ca ulterior vopseaua să se aplice uniform pe întreaga suprafaţă. Înainte de a fierbe ouăle la foc domol, ca să nu se spargă coaja, ele se aşază în poziţie orizontală într-un vas cu apă, pentru a se alege bula de aer pe mijloc, nu la vârfuri.
După aceasta se pregătesc uneltele (chişiţa etc.), se topeşte ceara de albine în care se adaugă ca adjuvant puţin cărbune pisat. Praful serveşte pentru a se observa liniile trasate ulterior. Apoi se prepară vopselele din plante sau produse industriale (pentru fiecare vopsea se foloseşte un vas curat). Numai după ce s-au realizat toate etapele precedente, se face încondeierea propriu-zisă a ouălor cu motive ornamentale lucrate iscusit. Mai întâi se introduce oul de încondeiat în vasul cu vopseaua dorită pentru a obţine culoarea fundalului. Apoi oul se scoate din vopsea şi se şterg urmele de ceară care lasă în locul lor desenul alb, obţinându-se oul încondeiat monocrom.
În cazul ouălor încondeiate policrom, operaţiunile de ornamentare se repetă pentru fiecare culoare în parte. În procesul de creaţie cunoştinţele tehnice îmbinate cu iscusinţa meşterilor amintesc de arta vechilor miniaturişti. Lucrul propriu-zis începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale de-a lungul şi de-a latul oului, constituindu-se 2, 4, 6, 8 sau mai multe cadrane, cu ajutorul liniilor trasate. Împărţirea câmpurilor ornamentale se consideră a fi lucrul cel mai dificil. Oul e introdus apoi într-o baie de culoare galbenă, după care se scoate şi se usucă. Începe scrisul altor motive de culoare galbenă; după aceea se continuă cu roşu şi, de obicei, se termină cu negru sau cu o altă culoare închisă.
La următoarea etapă se înlătură ceara, obţinându-se conturul sau formele în diverse culori. Se procedează la fel ca şi în batic, lucrând pe suprafeţe izolate de ceară. Local, sunt inversate unele faze de lucru sau se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară a ouălor (ouăle pictate, ouăle săpate sau decorate în relief, ouăle încondeiate cu frunze de plante, ouăle împodobite cu mărgele, ouăle din lemn sau plastic decorate sau pictate etc.). O unealtă folosită la încondeiat, pe lângă chişiţă (echivalentul tjanting-ului în cazul baticului), de care am amintit deja şi cu ajutorul căreia se conturează cu ceară topită diferite ornamente, menite să protejeze părţi din coaja oului pentru a nu fi colorată în timpul vopsitului, este şi feşteleul – un beţişor de fag de care se prind scame de in sau bumbac şi cu ajutorul căruia se obţin punctele numite „picăţele”, „chicăţele” sau „pui”.
La fel ca şi în tehnica baticului, culorile se obţineau din materii vegetale (plante, arbori şi arbuşti, flori, frunze, tulpini, coajă, rădăcini) prin fierbere; abia din a doua jumătate a secolului XIX se folosesc coloranţi chimici. Astăzi se utilizează mai des culorile sintetice, chimice, care propun o gamă mult mai variată de nuanţe.
Sunt două posibilităţi de pregătire a oului pentru încondeiere fierberea lui iniţială sau golirea. În cazul golirii, ouăle sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se foloseşte ceara lichidă, cu care se trasează desenul dorit pe oul alb, după care se cufundă în culoarea pregătită din timp. Dacă dorim ca oul să conţină mai multe culori, atunci se cufundă succesiv în culori din ce în ce mai închise, după ce s-au scris motivele cu ceară, la fel într-o succesiune prestabilită. În mod similar se procedează şi în cazul baticului, colorând mai întâi suprafeţele mai deschise la culoare, apoi cele mai închise. Pentru a îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură şi se şterge cu o pânză, apoi se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire.
În diverse regiuni şi ţări ouăle sunt încondeiate şi ornamentate ţinându-se cont de specificul zonei. Popoarele din Sud-Estul Europei vopsesc ouăle roşii, culoarea sângelui lui Hristos, pe când în Occident se folosesc toate culorile, în nuanţe vii, ele simbolizând trezirea naturii la viaţă. În Austria se obişnuieşte de a imprima câte o frunză pe ouăle colorate. În spaţiul românesc încondeierea ouălor a fost un meşteşug practicat de femeile de la ţară, care trebuiau să respecte canonul clasic în realizarea ouălor pictate, cerinţă practicată şi în baticul javanez. Nu erau excluse unele modificări menite să îmbogăţească ansamblul compoziţional. Conform studiului Arta imprimeurilor pe suport textil semnat de Daniela Frumuşeanu, în regiunea Vrancea existau câteva tehnologii de a picta ouăle de Paşte. Pe lângă tradiţionala încondeiere cu chişiţa, unele dintre femeile bătrâne utilizau o altă metodă, care consta în acoperirea oului cu ceara ce picura de la lumânarea aprinsă pe care o ţineau cu flacăra în jos. Pe locurile unde nimerea ceara nu pătrundea vopseaua, astfel ele rămânând necolorate. Tot în această regiune se mai practica şi încondeierea cu spirt de sare (HCl), care se aplică cu peniţa pe oul deja vopsit. În locurile pe unde trece peniţa muiată în spirt coaja devine albă. Şi în batic se utilizează substanţele chimice ce neutralizează culoarea.
Cu toate că încondeiatul ouălor este o tradiţie de secole, cele mai cunoscute ornamente preţioase de Paşte din lume rămân şi în zilele noastre ouăle Fabergé. Acestea au fost create între 1885 şi 1917 pentru ţarii Rusiei de bijutierul francez Peter Carl Fabergé2. În total au fost confecţionate 54 de bucăţi. Ouăle sunt realizate din metale preţioase şi decorate cu multe pietre, în combinaţie cu email şi pietre scumpe, folosite la bijuterii. Termenul de ou Fabergé a devenit un sinonim al luxului, fiind considerat capodoperă a artei bijutierilor.
Cu toate că la etapa actuală încondeiatul ouălor este practicat prea puţin în Republica Moldova, mai sunt meşteri populari care practică această îndeletnicire artistică, drept un indiciu al identităţii noastre sensibile la frumos şi care aspiră la dăinuire.
 
Note
1 Daniela Frumuşeanu, Arta imprimeurilor pe suport textil, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 162.
2 Н. Ю. Бирюкова, Прикладное искусство западной Европы и России, Ленуприздат, Ленинград, 1983, с. 139.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog