Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Învăţământul, ştiinţa şi cultura Basarabiei integrate în statul naţional unitar român

Ioan SCURTU

Alte articole de
Ioan SCURTU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Istoria îşi are meandrele ei. În august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta, din care făceau parte Franţa, Marea Britanie şi Rusia, eliberarea Basarabiei nu-şi găsea reflectare în calculele factorilor politici de decizie de la Bucureşti. Aceştia îşi stabiliseră ca obiectiv eliberarea românilor din Transilvania şi Bucovina de sub dominaţia austro-ungară.
Şi totuşi Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominaţia străină şi s-a unit, la 27 martie 1918, cu România. Acest fapt s-a datorat dezagregării Rusiei ţariste, la care românii basarabeni şi-au adus propria contribuţie. Câteva luni mai târziu, a urmat Unirea Bucovinei (28 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie), constituindu-se astfel statul naţional unitar român.
La sfârşitul Primului Război Mondial harta geopolitică a Europei s-a modificat substanţial, ca urmare a dezagregării celor trei mari imperii (rus, habsburgic, otoman), a apariţiei de noi state independente – Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria şi a întregirii teritoriale a altora – România şi Serbia (devenită, în 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor).
În noile sale graniţe, România era un stat de mărime medie în Europa, ocupând locul 10 după suprafaţă şi locul 8 ca număr de locuitori.
Ponderea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român era de 15,1% în privinţa populaţiei şi de 15, 9% a teritoriului:
 
Teritoriul
Suprafaţa (km pătraţi)
Populaţia
România
295.049
18.057.029
Basarabia
44.422
2.864.402
 
Cea mai mare parte a populaţiei locuia la sate. Potrivit recensământului din 1930, singurul recensământ complet din perioada interbelică, situaţia, în procente, se prezenta astfel:
 
Teritoriul
Populaţia urbană
Populaţia rurală
România
20,2
79,8
Basarabia
12,9
87,1
 
Din cei 370.109 locuitori ai oraşelor basarabene, 114.896 domiciliau în Chişinău, devenit cel de-al doilea oraş ca mărime din România, după Bucureşti, care avea 639.040 de locuitori.
În România, ca şi în celelalte state europene, alături de populaţia majoritară trăiau minorităţi naţionale. Ponderea acestora, în procente, era următoarea1:
 
Teritoriul
români
unguri
germani
ruşi
ruteni, ucraineni
sârbi, croaţi, sloveni
bulgari
cehi, slovaci
România
71,9
7,9
4,1
2,3
3,2
0,3
2,0
0,3
Basarabia
56,2
2,8
12,3
11,0
5,7
 
Teritoriul
polonezi
evrei
greci
turci
tătari
găgăuzi
ţigani
alte neamuri
România
0,3
4,0
0,1
0,9
0,1
0,6
1,5
0,3
Basarabia
0,3
7,2
3,4
0,5
0,3
 
Aşadar, românii constituiau majoritatea absolută a populaţiei Basarabiei. O pondere semnificativă aveau ruşii, rutenii şi ucrainenii, evreii, bulgarii şi găgăuzii.
Integrarea provinciilor istorice în cadrul statului naţional unitar român a constituit una dintre preocupările majore ale oamenilor politici în primii ani de după 1918.
Acestea s-au aflat sub administraţii diferite: Basarabia – rusească, Bucovina – austriacă, Transilvania – maghiară.
Totodată, se impunea asigurarea egalităţii de tratament pentru toţi locuitorii, indiferent de rasă, naţionalitate, religie sau limbă.
Odată cu ratificarea de către regele Ferdinand a actelor de unire, toţi locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obligaţii egale cu cei din vechiul regat.
Pentru integrarea acestor provincii s-a acţionat cu prudenţă. O primă măsură a fost introducerea în guvernul României a reprezentanţilor Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. La 9 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman.
Pentru realizarea tranziţiei de la vechile structuri de stat la cele naţionale au fost constituite organisme proprii de conducere autonomă: Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariate de Serviciu în Bucovina, Directorate în Basarabia, care au funcţionat până la 4 aprilie 1920.
Consiliul Directorilor, cu sediul în Chişinău, condus de Daniel Ciugureanu, şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilor Rezoluţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918: elaborarea proiectului legii agrare, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarea legislaţiei existente etc.
În acelaşi spirit s-a decis unificarea calendarelor, deoarece în vechiul regat şi Basarabia funcţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Bucovina stilul nou. A fost adoptat stilul nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919.
Tot la 1 aprilie 1919 limba română a fost declarată limbă oficială pe întreg cuprinsul României. În aceeaşi zi s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri de limba română, de care beneficiau gratuit funcţionarii publici din rândul minorităţilor naţionale.
Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, în Basarabia, datorită faptului că limba română fusese interzisă iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist, nu a existat această posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din vechiul regat. Trimiterea în Basarabia – cea mai înapoiată provincie românească – era privită de unii regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Din această categorie făceau parte mai ales jandarmii care adesea dădeau dovadă de un comportament neglijent sau exagerat faţă de populaţia locală. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al bătrânilor (prin şcolile de adulţi).
Pe aceeaşi linie se înscrie unificarea monetară. După unire, în România se utilizau mai multe însemne ale valorii: în vechiul regat – leul emis de Banca Naţională a României şi leul emis de ocupanţii germani, în Basarabia – rubla rusească, în Bucovina – coroana austriacă, în Transilvania – coroana şi florintul unguresc. Pentru a se pune capăt acestui haos monetar, în august-septembrie 1920 s-a realizat preschimbarea tuturor bancnotelor şi monedelor străine în leul emis de Banca Naţională a României. Pe această bază a fost alcătuit şi primul buget al României întregite, care s-a aplicat de la 1 aprilie 1921.
Învățământul, ştiinţa şi cultura au cunoscut o dezvoltare fără precedent în România interbelică. Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă, pentru prima dată în istorie, a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul optimist generat de Marea Unire, setea de cultură a poporului au permis realizarea unui adevărat salt calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii, înregistrându-se unele performanţe cu adevărat europene şi chiar mondiale.
Mircea Eliade aprecia că „spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul întregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână”. În opinia sa: „Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Ca urmare, „aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”2. Pentru aceasta era nevoie de ridicarea nivelului de cultură al poporului, de formarea şi cultivarea elitelor.
Învățământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu. Una dintre cele mai importante acţiuni viza diminuarea analfabetismului. Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat – 39,3% (recensământul din 1912), Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910).
Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a acestuia pe întreg teritoriul ţării şi instituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuit de 7 ani (până atunci acesta era de 4 ani). S-au construit noi şcoli peste tot în România unită, s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare. La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte crescuse la 55,8% în vechiul regat, 65,7% în Bucovina, 67,3% în Transilvania şi 38,1% în Basarabia. Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat la circa 80% pe întreaga ţară; în Basarabia acesta era de circa 55%.
O atenţie specială s-a acordat învăţământului liceal; în 1936 s-au înfiinţat licee industriale, comerciale şi agricole. Universităților din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol.
Rezultate pozitive în acest sens s-au înregistrat în Basarabia. Datele statistice indică următoarea evoluţie3:
 
Anul şcolar
Număr de şcoli
Număr de învăţători
Număr de şcolari
1920-1921
1.747
2.746
136.172
1938-1939
2.718
7.581
346.747
 
O evoluţie ascendentă a cunoscut şi învăţământul gimnazial şi liceal. În anul 1940 în Basarabia funcţionau 24 gimnazii şi şcoli medii, precum şi 26 de licee, în Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă, Cahul şi în alte oraşe.
Alături de învăţământul de stat s-a extins învăţământul particular, susţinut de comunităţile religioase, societăţi culturale etc. Minorităţile naţionale beneficiau de şcoli în limba maternă; limba şi literatura română era o disciplină obligatorie, iar istoria şi geografia se predau în limba română.
În perioada interbelică s-au pus bazele învăţământului superior din Basarabia. În 1926 s-a înfiinţat, la Chişinău, Facultatea de Teologie, iar în 1933 Facultatea de Științe Agricole. Tot la Chişinău funcţiona, din 1928, Conservatorul Naţional, precum şi Conservatorul Municipal (din 1936).
Libera circulaţie a valorilor pe întreg spaţiul românesc este reflectată şi de faptul că „regăţenii” Petre Constantinescu-Iaşi şi Nichifor Crainic predau cursuri la Facultatea de Teologie din Chişinău, în timp ce mai mulţi basarabeni ocupau catedre în alte centre universitare: Eugen Bădărău la Cernăuţi şi apoi la Bucureşti, Alexandru Boldur şi Vasile Pavlencu la Iaşi, Ştefan Ciobanu la Iaşi şi apoi la Bucureşti, Theodor Porucinic la Cluj etc.
Biserica a avut un rol important în cultivarea valorilor morale şi spirituale ale credincioşilor. În România, ca şi în celelalte state europene, existau mai multe religii. Recensământul general din 1930 indica următoarea situaţie, în procente:
 
Teritoriul
ortodoxă
greco-catolică
romano-catolică
reformat, calvină
România
72,6
7,9
6,8
3,9
Basarabia
87,6
0,5
 
Teritoriul
evanghelică, luterană
unitariană
lipoveană
baptistă
mozaică
mahomedană
România
2,2
0,4
0,3
0,3
4,2
1,0
Basarabia
2,6
1,1
0,7
7,2
 
După cum se observă, credincioşii ortodocşi aveau o pondere foarte mare în Basarabia, în timp ce greco-catolicii nu figurau în statistici, iar romano-catolicii (maghiari) deţineau doar o jumătate de procent.
După unire, Biserica ortodoxă din Basarabia a întrerupt legăturile cu Patriarhia Rusă şi s-a afiliat la Mitropolia Ungro-Vlahiei, devenită, în 1925, Patriarhia Română. Primul patriarh al României a fost Miron Cristea (1925-1939), căruia i-a succedat Nicodim Munteanu (1939-1948). Alături de scaunul arhiepiscopal de la Chişinău s-au înfiinţat două noi eparhii – a Cetăţii Albe şi a Hotinului. În 1927 s-a înfiinţat Mitropolia Basarabiei. Facultatea de Teologie din Chişinău a adus o importantă contribuţie la formarea clerului ortodox cu pregătire superioară. De exemplu, în anul universitar 1935-1936 această facultate era frecventată de 368 de studenţi.
În perioada interbelică în Basarabia au fost construite peste 100 de noi biserici, cu deosebire în satele basarabene, dar şi în unele oraşe, cele mai impunătoare, prin dimensiuni şi stil arhitectonic, fiind catedralele din Bălţi şi din Tighina. Arhiepiscopia şi apoi Mitropolia Basarabiei a editat un număr impresionant de cărţi bisericeşti, gazete şi ziare, care erau răspândite pe întreg teritoriul provinciei, fiind difuzate de preoţi care desfăşurau şi o muncă de culturalizare a enoriaşilor.
Un rol important a avut Gurie Grosu, absolvent al Academiei Duhovniceşti din Kiev, militant activ pentru menţinerea şi afirmarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia, editor al revistei „Luminătorul” (apărută la Chişinău în 1908), autor al unui abecedar în limba română (1917), militant pentru unirea Basarabiei cu România. Gurie Grosu a fost ales în iulie 1918, de Sfântul Sinod din Bucureşti, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (cu titlul „Botoşăneanul”), în 1919 – arhireu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul „de Bălţi”), în 1920 – arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, în 1928 – mitropolit al Basarabiei (până în 1936).
Alături de Biserica ortodoxă, continuau să-şi desfăşoare activitatea şi celelalte culte – mozaic, musulman, evanghelic, baptist, penticostal etc.
În Basarabia au existat mai multe instituţii de cultură, care se bucurau de o largă influenţă în rândul cetăţenilor, cu deosebire a tineretului4.
Între acestea se numără Societatea de Belle Arte, înfiinţată în 1921 la Chişinău, care avea trei secţii: teatru, muzică şi arte plastice. Aceasta organiza spectacole de teatru, audiţii muzicale, expoziţii (de pictură, sculptură, fotografii artistice), se îngrijea de întreţinerea vechilor monumente istorice şi de artă. Societatea a primit donaţii şi a achiziţionat opere artistice, cu care a constituit Muzeul de Arte Plastice din Chişinău. În 1922 a fost organizată în Bucureşti prima expoziţie a artiştilor basarabeni Alexandru Plămădeală, S. Kogan, I. Bulat ş.a. Alături de aceştia s-au remarcat pictorii şi graficienii Grigore Filatov, Nina Arbore, Elisaveta Ivanovschi, Afanasie Modval, Valentina Tufescu-Poleakov etc.
Dintre statuile ridicate în această perioadă se remarcă cea a lui Vasile Lupu din oraşul Orhei, a regelui Ferdinand din Chişinău şi a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, amplasată în centrul municipiului Chişinău (realizată în 1927 de Alexandru Plămădeală).
Basarabenii au dovedit un real talent muzical. În 1919 s-a inaugurat primul Conservator din Basarabia, cu un nume profund semnificativ din punct de vedere istoric: „Unirea”. Alături de acesta fiinţau şi alte societăţi culturale, precum „Armonia” (din 1919), „Doina” (1920), „Societatea Filarmonică” (1923).
De un mare succes se bucurau artiştii Alexandru Cristea, autorul melodiei Limba noastră, pe versurile lui Alexei Mateevici, şi mai ales cântăreaţa de operă Maria Cebotari, care a evoluat nu numai pe scenele româneşti, dar şi la Viena, Berlin, Roma, Londra etc. În perioada interbelică s-au mai remarcat sopranele Lidia Babici, Elena Basarab, Anastasia Dicescu, Lidia Lipkovschi, mezosoprana Eugenia Lucezarschi, tenorii Nicolae Magacevschi şi Simion Zaic-Borelli, compozitorii şi dirijorii Mihail Berezovschi, Simion Atanasiu-Zlatov etc. Din Orchestra Radio Bucureşti a făcut parte violonistul basarabean Eugeniu Coca, iar din Orchestra Simfonică a Armatei Române – un alt violonist basarabean – Ehezchel Dayn.
Adevărate evenimente au fost turneele în oraşele basarabene ale marelui compozitor, interpret şi dirijor George Enescu, ale dirijorilor Antonin Ciolan şi George Georgescu.
La Chişinău s-a înfiinţat, în 1920, Teatrul Popular, unde se prezentau spectacole în limba română. În fruntea acestui teatru s-au aflat Gheorghe Mitu-Dumitru şi Constantin Mărculescu, iar dintre actori s-au remarcat V. Leonescu, Elvira Crisenghi, C. Calmuschy. O prodigioasă activitate a desfăşurat Ion Livescu – actor, dramaturg, publicist, director al Teatrului Naţional din Chişinău. Aici au jucat şi actori veniţi de la Bucureşti şi Iaşi, între care Constantin Nottara, Toni Bulandra, Constantin Tănase.
În paralel îşi desfăşura activitatea Teatrul Puşkin, cu spectacole în limba rusă, frecventate atât de etnicii ruşi, cât şi de români, evrei, germani, ucraineni etc.
Încă din 1889, s-au pus bazele unui Muzeu de Istorie Naturală, care după 1918 şi-a extins activitatea, atât în privinţa expoziţiilor de popularizare a lumii vegetale şi animale, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. În anii 1926-1940 specialiştii de aici au editat „Buletinul Muzeului Regional al Basarabiei”, prin care făceau cunoscute rezultatele muncii lor.
O instituţie importantă şi prestigioasă din Basarabia interbelică a fost căminul cultural. Înfiinţate în toate oraşele şi în aproape toate satele din acest teritoriu, căminele culturale erau frecventate mai ales de adulţi, care ascultau conferinţe şi purtau discuţii asupra unor teme diverse, de istorie, literatură, astronomie, agronomie, fizică, artă etc. Expunerile erau susţinute de preoţi şi învăţători, dar şi de personalităţi marcante, din rândul cărora s-au detaşat N. Iorga, Simion Mehedinţi, Ştefan Ciobanu, Victor Eftimiu, Nichifor Crainic etc. Activitatea căminelor culturale era sprijinită de Fundaţiile Regale, care editau cărţi, broşuri, pliante şi alte materiale cu puternic impact asupra cetăţenilor doritori să se informeze asupra vieţii culturale şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate.
Un rol important l-a avut filiala din Basarabia a ASTREI, condusă de Ion Pelivan, care a organizat în Chişinău şi în alte localităţi numeroase reuniuni consacrate istoriei, limbii şi culturii poporului român.
Bibliotecile, atât cele din oraşe, cât şi cele săteşti, au cunoscut o creştere numerică, dar şi în privinţa fondului de carte. În 1920 s-a înfiinţat, la Chişinău, Biblioteca Centrală a Basarabiei, care beneficia de dreptul de depozit legal (gratuit, câte două exemplare din toate publicaţiile în momentul apariţiei lor în România – cărţi, borşuri, atlase, albume, reviste, ziare etc.).
Unele biblioteci s-au specializat pe anumite domenii (literatură, artă, ştiinţă etc.), dar cele mai multe erau universale. De regulă, bibliotecile organizau întâlniri cu cititorii, la care participau autori sau alţi cărturari, constituindu-se în adevărate evenimente pentru localităţile în care se aflau.
În perioada interbelică presa a fost extrem de numeroasă şi variată. O largă răspândire aveau marile ziare tipărite în Bucureşti – „Universul”, „Dimineaţa”, „Curentul” –, dar şi cea editată în Chişinău, Bălţi, Cahul, Hotin şi alte oraşe şi chiar sate basarabene. Cele mai citite ziare româneşti erau „Viaţa Basarabiei”, „Cuvântul Basarabiei” şi „Basarabia noastră”, axate pe viaţa politică, cu luări de poziţie faţă de activitatea guvernamentală şi a administraţiei locale, dar şi cu relatări privind activitatea unor lideri politici de la nivel naţional şi regional.
Existau şi publicaţii specializate, precum „Basarabia economică”, „Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie”, „Basarabia Agricolă”, „Basarabia Literară, Artistică, Politică şi Socială”, „Şcoala Basarabiei”, „Tribuna Şcolii”.
Presa în limba română a cunoscut o importantă creştere (ca număr de titluri şi tiraj), dar nu a putut ajunge din urmă presa tipărită în limbile minorităţilor naţionale, mai ales în limba rusă, la care erau abonaţi nu numai ruşi, ci şi români, evrei, germani, ucraineni etc.
Literatura română a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică. A fost epoca marilor scriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Octavian Goga ş.a.
Basarabenii şi-au adus propria contribuţie la dezvoltarea prozei, poeziei, dramaturgiei, criticii literare din România interbelică. Printre membrii Asociaţiei Literare şi Ştiinţifice „Viaţa Românească” (de la Iaşi şi apoi Bucureşti) s-au aflat Constantin Stere, Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucurau cărţile publicate de Nicolai Costenco, Magda Isanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniuc şi alţi basarabeni. Dar cel mai prestigios a rămas Constantin Stere, care se impusese în viaţa culturală a României încă din primii ani ai secolului al XX-lea.
Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea şi dezvoltarea unor importante şcoli ştiinţifice, prin afirmarea unor adevăraţi savanţi, nu numai la scară naţională, dar şi internaţională. Între aceştia, istoricii N. Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, medicii Nicolae Paulescu şi Constantin I. Parhon, matematicienii Gheorghe Titeica şi Dimitrie Pompei, inginerii Henri Coandă şi Ştefan Procopiu, geograful Simion Mehedinţi şi sociologul Dimitrie Gusti, biologul Emil Racoviţă ş.a. Remarcabile sunt şi contribuţiile basarabenilor Eugen Bădărău (chimie), Anatolie Coţovschi (medicină), Nicolae Donici (astronomie), Nicolae Moroşan şi Teodor Văscăuţeanu (geologie), Gheorghe I. Năstase (geografie), Nicolae Dimo, Nicolae Florov şi Pimen Cupcea (agronomie), Petre Ştefănucă (etnografie), Ion Savin (filozofie) etc.
În 1933 a apărut Dicţionarul enciclopedic al Basarabiei, sub redacţia lui V. Adiasevici, iar în 1939 enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia, realizată de mai mulţi specialişti, cu un cuvânt introductiv de N. Dunăreanu.
Notabile sunt contribuţiile în domeniul istoriei aduse de Ştefan Ciobanu, Alexandru Boldur, Leon Boga, Justin Frăţiman, Nichita Smochină. În semn de recunoaştere a contribuţiei sale la dezvoltarea ştiinţei, Alexandru V. Boldur avea să fie ales director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1943-1947).
Unele personalităţi basarabene au fost numite în cele mai înalte foruri ştiinţifice şi culturale din România. Astfel, au devenit membri ai Academiei de Ştiinţe a României basarabenii Leon Lepeşi la Secţia biologie şi Th. Poruciuc la Secţia geologie.
În Academia Română au fost primiţi: în 1918 – Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Ştefan Ciobanu, în 1919 – Paul Gore şi Justin Frăţiman, în 1922 – Nicolae Donici.
Din rândul membrilor Academiei Române nu a făcut parte cea mai importantă personalitate basarabeană, Constantin Stere, care a fost: profesor şi rector al Universităţii din Iaşi, reputat jurist, având contribuţii recunoscute în domeniul dreptului constituţional, autorul Anteproiectului de Constituţie pentru România Întregită, publicat în 1922, a studiului Social-democratism sau poporanism (1907-1908), care a stat la baza doctrinei ţărăniste din perioada interbelică, fiind întemeietorul, în 1906 (împreună cu Paul Bujor), a prestigioasei reviste „Viaţa Românească” şi autorul celebrului roman autobiografic intitulat În preajma revoluţiei, în 8 volume. În acelaşi timp, C. Stere a fost un eminent luptător pentru cauza românilor din Basarabia, opunându-se intrării României în război alături de Rusia.
Motivul neincluderii lui Constantin Stere în Academia Română este un fapt de natură politică. În 1916 şi-a exprimat dezacordul alierii României cu Rusia, care cotropise provincia sa natală, Basarabia, în 1812, drept urmare rămânând în Bucureşti, teritoriu ocupat de trupele germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti, acuzat de adversarii săi politici că a colaborat cu inamicul.
Toate aceste date concrete indică faptul că Basarabia şi-a găsit locul firesc în cadrul statului naţional unitar român, a participat activ la viaţa culturală şi ştiinţifică a României din perioada interbelică, reuşind să parcurgă multe trepte pe drumul civilizaţiei moderne şi să se apropie de nivelul de dezvoltare al celorlalte provincii istorice. Acest drum ascendent avea să fie întrerupt brutal din nou în iulie 1940, când Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost ocupate de armata sovietică.
 
Note
1 Enciclopedia României, vol. I. Statul, Bucureşti, 1938, p. 148.
2 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I. Ediţie Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 11-16.
3 Alexandru V. Boldur, Basarabia românească, Tipografia Carpaţi, Bucureşti, 1943, p. 141.
4 Vezi, pe larg: Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Coordonator Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003 (Capitolul IX); Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească. Dicţionar. Întocmit de Gheorghe Bobână şi Lidia Troianowski, Editura Civitas, Chişinău, 2007; Dicţionar de istorie, ediţia a II-a, Editura Civitas, Chişinău, 2007; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog