Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Amprenta Basarabiei pe relaţiile dintre România şi Rusia în secolul XX şi primele două decenii ale secolului al XXI-lea

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Anul 1918 a schimbat profund şi pentru singura dată, până acum, în istoria poporului român cadrul teritorial, statal şi geopolitic al României. Actele Unirii, emise de adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au fost ratificate de Parlamentul de la Bucureşti şi, apoi, consacrate pe plan internaţional, prin recunoaşterea lor de către marile puteri ale acelui timp, care şi-au pus semnăturile pe tratatele din sistemul Versailles.
Rusia ţaristă, învinsă în Primul Război Mondial, nu a participat la Conferinţa de pace de la Paris şi nu a recunoscut niciodată noua ordine mondială, instituită prin tratatele încheiate în capitala Franţei, în anii 1919-1920.
Guvernul sovietic a declarat, la 1 noiembrie 1920, că nu recunoaşte Tratatul de la Paris, semnat de marile puteri la 28 octombrie din acelaşi an, care reprezenta cadrul juridic internaţional ce confirma unificarea Basarabiei cu România.
Litigiul teritorial dintre România şi Rusia sovietică, creat după Actul Unirii din 27 martie 1918, avea să marcheze relaţiile româno-sovietice / ruse pe parcursul următoarelor decenii ale secolului al XX-lea, cât şi la începutul secolului al XXI-lea.
Reacţia imediată a guvernului bolşevic faţă de actul de voinţă politică al populaţiei majoritare româneşti din Basarabia a fost ruperea relaţiilor diplomatice cu România.
După consumarea acestui act unilateral sovietic, preocuparea constantă a tuturor guvernelor României din perioada interbelică a fost reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două state. În acest sens, autorităţile româneşti au făcut numeroase demersuri în următorul deceniu şi jumătate, folosindu-se de orice ocazie creată, fie de conjunctura politică regională, fie de cea internaţională. După unele tatonări între reprezentanţii diplomatici ai celor două ţări, care au avut loc la Varşovia, în toamna anului 1921, prima abordare mai serioasă şi la un nivel politic înalt s-a produs în cadrul Conferinţei de la Genova, din aprilie-mai 1922, când şeful delegaţiei României, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a propus delegaţiei sovietice reglementarea raporturilor cu Rusia sovietelor, avansând, în acest sens, şi o serie de principii care să stea la baza viitoarelor relaţii dintre cele două state. Delegaţia sovietică, condusă de Gheorghi V. Cicerin, comisar al poporului pentru afaceri externe, a respins propunerea lui Brătianu, afirmând că Rusia nu recunoaşte statu-quo-ul teritorial şi nici apartenenţa Basarabiei la România1.
Surprinzător însă, Cicerin examina ulterior poziţia României, cu ocazia Conferinţei de la Lausanne din decembrie 1922, în privinţa convenirii unui pact de neagresiune româno-sovietic, care să aibă la bază, printre altele, recunoaşterea sub o formă oarecare a alipirii Basarabiei contra tezaurului şi bijuteriilor Coroanei, făcându-se o totală lichidare a datoriilor reciproce2.
Prima reuniune specială, consacrată normalizării relaţiilor româno-sovietice, a avut loc abia în 1924, între 27 martie şi 2 aprilie, la Viena, la nivel de ambasador, cele două delegaţii fiind conduse de C. Langa-Răşcanu şi Nikolai N. Krestinsky. Ambele delegaţii au exprimat poziţiile cunoscute anterior, cu care fuseseră mandatate de către guvernele de la Bucureşti şi Moscova, singura noutate a reuniunii fiind propunerea avansată de sovietici privind necesitatea organizării unui referendum în rândul populaţiei Basarabiei, întrucât Rusia considera că Actul Unirii din 27 martie 1918 nu are, de fapt, nicio valoare juridică3. În aceste condiţii, tratativele româno-sovietice au eşuat lamentabil.
Guvernul sovietic era însă dispus să recurgă la orice mijloace, inclusiv la unele cu caracter violent, pentru a destabiliza situaţia din fosta zemstvă Basarabia şi a atrage atenţia cancelariilor politice şi a opiniei publice internaţionale asupra acestei probleme litigioase dintre Rusia sovietică şi România. Astfel, în a doua jumătate a lunii septembrie 1924, grupuri diversioniste, înarmate cu sprijinul guvernului sovietic, au pătruns pe teritoriul de Est al României şi au atacat instituţii ale administrației locale din Nicolaevca şi Tatar-Bunar4, comiţând inclusiv crime în rândul populaţiei paşnice. Intervenţia armatei române a dus la dejucarea planurilor subversive ale serviciilor de securitate sovietice şi la arestarea capilor acţiunilor diversioniste. După înregistrarea acestui eşec, liderii de la Moscova au hotărât, la 12 octombrie 1924, să creeze pe malul stâng al Nistrului o regiune separatistă sub numele de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), ca succesoare a Basarabiei, cu scopul de a menţine în atenţie problema litigioasă din relaţiile cu România.5
În toamna lui 1926, în urma încheierii Acordului de amiciţie şi colaborare între România şi Italia, s-au creat condiţiile pentru ratificarea de către cel puţin trei state semnatare şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris, din octombrie 1920, prin care se recunoştea Actul Unirii Basarabiei cu Ţara-mamă.
În anii următori, România a semnat o serie de documente internaţionale, cum ar fi Pactul Briand-Kellog, la 27 august 1928, şi Protocolul de la Moscova, la 9 februarie 1929, la care Rusia sovietică era parte şi care aveau la bază principiul fundamental al Ligii Naţiunilor privind reglementarea tuturor conflictelor numai pe cale paşnică. Prin acestea se recunoştea într-un fel integritatea teritorială a statelor semnatare şi se garanta securitatea graniţelor lor, existente la momentul respectiv, deşi nu se stabileau sancţiuni în eventualitatea unei încălcări a principiului enunţat6.
În spiritul acestor documente au fost organizate la Riga, la finele anului 1931 şi începutul lui 1932, tratative7 între România şi Rusia sovietică în ideea convenirii unui pact de neagresiune bilateral, soldate cu un nou eşec. Acesta s-a datorat poziţiilor inflexibile ale ambelor părţi în problema litigiului teritorial dintre cele două ţări.
Normalizarea relaţiilor româno-sovietice avea să cunoască progrese reale şi concrete abia după venirea în fruntea diplomaţiei româneşti a lui Nicolae Titulescu, o mare personalitate internaţională şi un negociator deosebit de iscusit, care se bucura de prestigiu şi respect în lumea politică şi diplomatică occidentală. Nicolae Titulescu a făcut din normalizarea relaţiilor cu Rusia sovietică8 un obiectiv prioritar al politicii externe româneşti la mijlocul deceniului patru al secolului XX. Fiind convins că problema Basarabiei era foarte sensibilă, Titulescu a fost dispus să renunţe la utilizarea denumirii acesteia în perioada tratativelor cu sovieticii. De altfel, credem că aici este locul să precizăm că politicienii români din perioada interbelică nu au fost destul de inspiraţi atunci când, după Actul Unirii din 27 martie 1918, nu au purces la reîntregirea teritorială a Moldovei istorice, menţinând delimitarea separatistă şi numele de Basarabia, impuse de stăpânirea ţaristă, pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru al României. Aceasta n-a făcut decât să perpetueze în mentalul colectiv al românilor existenţa unei regiuni separate a României, cu un statut neclar şi unele particularităţi oarecum diferite de cele ale Moldovei, menţinând starea de incertitudine asupra acesteia şi dând, astfel, apă la moară susţinătorilor tezelor moldovenismului sovietic.
Revenind la demersul lui Titulescu privind restabilirea relaţiilor diplomatice cu Rusia sovietică, menţionăm că acesta a exploatat foarte bine contextul oferit de organizarea la Geneva, la începutul anului 1933, a Conferinţei pentru dezarmare. În acest cadru, între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov s-a produs o anumită apropiere, legată mai ales de contribuţia majoră a acestora la convenirea textului Convenţiei pentru definirea agresorului, iniţiată de demnitarul sovietic. Prin acest document, semnat la Londra, la 3 iulie 1933, Rusia sovietică recunoştea indirect atât integritatea teritorială a României, cât şi graniţa de Est a ţării noastre. Aceasta nu însemna însă că Moscova renunţase definitiv la Basarabia. De altfel, între Titulescu şi Litvinov se ajunsese la un acord verbal, prin care cele două părţi se obligau să nu facă în mod public nicio trimitere la litigiul teritorial dintre România şi Rusia sovietică.
Pe lângă acest succes deosebit de important, marele diplomat român şi-a folosit abilitatea pentru a obţine acordul comisarului poporului Litvinov în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice bilaterale. Astfel, la 9 iunie 1934, a avut loc, la sediul Ligii Naţiunilor din Geneva, un schimb de scrisori diplomatice între Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, moment care a marcat, de fapt, reluarea relaţiilor dintre cele două ţări, după o întrerupere de 16 ani. Despre semnificaţia acestui eveniment, Titulescu afirma: „Consider reluarea raporturilor diplomatice între România şi U.R.S.S. ca unul din cele mai importante acte din viaţa mea politică.”9.
Reacţiile opiniei publice româneşti şi ale principalelor partide politice au fost dintre cele mai diverse. Unii, precum Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga, au văzut în aceasta „un important factor de siguranţă şi consolidare... a intereselor naţionale şi teritoriale româneşti”10, în timp ce alţii au fost dezamăgiţi că nu era recunoscută în mod direct Unirea Basarabiei cu România.
Oricum, restabilirea raporturilor diplomatice bilaterale a fost urmată de o reuniune româno-sovietică, dedicată dezvoltării relaţiilor economice dintre cele două ţări, precum şi de alte acţiuni11, cum ar fi:
– ridicarea de către România a prohibiţiei pentru mărfurile din Rusia sovietică, importate sau care tranzitau teritoriul ţării noaste;
– recunoaşterea dreptului de proprietate a cetăţenilor sovietici pe teritoriul României;
– reluarea transportului de pasageri şi mărfuri, în urma refacerii în 1935 a podului dintre Tighina şi Tiraspol;
– stabilirea de relaţii directe între agenţiile de presă Rador şi TAAS;
– circulaţia liberă în România a publicaţiilor sovietice „Izvestia” şi „Journal de Moscou”;
– restituirea în iunie 1935 a unei părţi din tezaurul românesc, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial;
– repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului Dimitrie Cantemir, aflate într-o biserică din Moscova;
– intensificarea schimburilor culturale, ştiinţifice şi artistice.
La 15 septembrie 1934, Uniunea Sovietică a devenit membră cu drepturi depline a Ligii Naţiunilor, care avea la baza activităţii sale principiul fundamental al rezolvării conflictelor dintre state numai prin mijloace paşnice. În această calitate, Rusia sovietică se angaja să respecte integritatea teritorială şi independenţa tuturor statelor membre ale Ligii Naţiunilor, deci implicit ale României, care era membru fondator al acestei organizaţii universale.
După primirea în Liga Naţiunilor, lui Nicolae Titulescu Guvernul român i-a acordat mandat pentru a organiza negocieri cu partea sovietică, în scopul încheierii unui tratat de asistenţă mutuală12 cu Uniunea Sovietică. Astfel, în luna septembrie 1935, au început tratative confidenţiale între Titulescu şi Maxim Litvinov pentru negocierea pactului preconizat. Discuţiile cu ministrul de externe sovietic s-au prelungit timp de un an, fiind întrerupte în mai multe rânduri, din cauza rezervelor exprimate de partea sovietică faţă de necesitatea încheierii unui astfel de pact cu România. În cele din urmă, Livinov a acceptat să poarte negocieri privind pactul de asistenţă mutuală, numai după ce a văzut noile împuterniciri acordate lui Titulescu de guvernul român, care prevedeau în principal încetarea propagandei antisovietice din România şi crearea unei imagini favorabile Uniunii Sovietice în ţara noastră.
Negocierile s-au concretizat doar prin convenirea, la 21 iulie 1936, a unui Protocol, care stabilea principiile de bază ale viitorului pact de asistenţă mutuală. În două dintre cele patru articole ale protocolului se recunoştea graniţa de Est a României, delimitată de râul Nistru, dar nu în mod direct, ci implicit.
Din păcate, negocierile privind un eventual pact de asistenţă mutuală între cele două ţări aveau să rămână în acest stadiu, deoarece Maxim Litvinov îşi depăşise mandatul acordat de guvernul sovietic, iar Nicolae Titulescu îşi pierduse portofoliul externelor, în urma remanierii guvernamentale din 29 august 1936.
Eforturile lui Victor Antonescu, noul şef al diplomaţiei române, de a continua demersurile lui Nicolae Titulescu privind încheierea unui pact de asistență mutuală cu Rusia sovietică nu au dus la niciun rezultat concret.
În următorii trei ani, situaţia din Europa s-a complicat foarte mult, deoarece statele revanşarde şi revizioniste, învinse în Primul Război Mondial, în frunte cu Germania, au reuşit să recâştige terenul pierdut şi să-şi extindă expansiunea spre Centrul şi Estul continentului, în timp ce ţările garante ale sistemului de tratate de la Versailles (Franţa şi Anglia) au făcut compromisuri după compromisuri în defavoarea echilibrului politic european.
În acest context total nefavorabil, sistemul de alianţe, creat de România în deceniul trei şi prima jumătate a deceniului patru, a dat faliment, iar ţara noastră a intrat într-o perioadă de izolare politico-diplomatică şi a rămas singură în faţa poftelor expansioniste ale Germaniei, Rusiei sovietice, Ungariei şi Bulgariei.
România a făcut eforturi disperate, pe parcursul anilor 1938 şi 1939, pentru a ajunge la o înţelegere cu Rusia sovietică şi a încheia cu aceasta fie un pact de asistenţă mutuală, fie unul de neagresiune. Toate însă au eşuat, deoarece guvernul sovietic cunoştea situaţia în care se afla România şi dorea să profite de acest lucru pentru a rezolva problema Basarabiei, care era tergiversată de peste douăzeci de ani.
 În acest sens, Rusia sovietică şi-a rechemat ambasadorul de la Bucureşti13, la începutul anului 1938, şi nu a mai trimis altul în loc până în iunie 1940. De asemenea, l-a înlocuit pe ministrul de externe Maxim Litvinov, în luna mai 1939, cu Viaceslav Molotov, adept al unei diplomaţii ofensive a guvernului sovietic în raporturile cu alte state, inclusiv România, iar la 23 august 1939 a încheiat Pactul de neagresiune cu Germania, cunoscut şi sub numele de Acordul de la Moscova sau Pactul Ribbentrop-Molotov, cu urmări dramatice pentru poporul român.
După semnarea acestui pact şi până la reocuparea Basarabiei de către Rusia sovietică nu mai rămăsese decât un pas, care a fost făcut la sfârşitul lunii iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice transmise României.
Evoluţia evenimentelor pe Frontul de Est a făcut ca Basarabia să revină la România pentru scurt timp, în 1941, iar apoi să fie reocupată în 1944 pentru a treia oară de Rusia sovietică şi să rămână sub dominaţia acesteia timp de 45 de ani. Aceleaşi evenimente au făcut ca şi România, la rândul ei, să fie ocupată de trupele sovietice, să fie supusă unui proces dur de comunizare / stalinizare forţată şi transformată într-o ţară-satelit a Rusiei sovietice. În aceste condiţii, în următorii 45 de ani, problema Basarabiei dispare aproape complet de pe agenda politicii externe româneşti şi a raporturilor României cu Rusia sovietică. Abia după retragerea trupelor şi consilierilor sovietici de pe teritoriul ţării noastre, precum şi în contextul politicii de delimitare a României faţă de Rusia sovietică, chestiunea Basarabiei revine în actualitate, dar mai mult în cea românească, referiri la aceasta făcându-se în manuale şi cursuri de istorie, în comunicări ale unor istorici români la congrese şi reuniuni ştiinţifice internaţionale, în unele lucrări literare (Delirul de Marin Preda – n. – D.C.) sau în publicarea unor cărţi (Însemnări despre români de Karl Marx – n. – D.C.).
În relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Rusia sovietică problema Basarabiei a fost formulată doar tangenţial şi episodic de liderii comunişti de la Bucureşti, între care Prim-Ministrul Ion Gheorghe Maurer, în contextul unei discuţii cu Nikita Hruşciov, în aprilie 1964, şi dictatorul Nicolae Ceauşescu, singurul demnitar comunist român care a făcut o escală la Chişinău, în luna august 1976, în cadrul unei vizite efectuate în U.R.S.S.
La 27 august 1991, Basarabia, fosta R.S.S. Moldovenească, devenită între timp Republica Moldova, şi-a declarat Independenţa de stat, statut recunoscut de către România la scurt timp şi confirmat apoi de întreaga comunitate internaţională.
Din acel moment, Republica Moldova ar fi trebuit să-şi găsească propriul drum, să se manifeste ca un stat de sine stătător, potrivit noului său statut, şi să se distanţeze cât mai mult de Rusia totalitară, al cărei satelit artificial a fost şi în jurul căreia a gravitat aproape jumătate de secol.
Lucrurile însă nu au evoluat în acest sens, cum era de aşteptat şi îndreptăţit, Republica Moldova oscilând, de atunci şi până în prezent, între Rusia, de care nu s-a desprins definitiv, şi România, de care este legată prin însăşi existenţa şi fiinţa sa.
Ca urmare, în aceste condiţii, deşi Basarabia a dispărut ca problemă litigioasă de pe agenda relaţiilor româno-ruse actuale, în realitate ea se menţine ca subiect subînţeles, de dispută tacită în raporturile bilaterale dintre Rusia autoritară şi România democratică, deoarece prima nu a renunţat încă la politica sa imperialistă, de păstrare a vechilor sfere de influenţă, iar cea de a doua se consideră îndreptăţită, din punct de vedere istoric şi nu numai, să se intereseze de soarta unui fost teritoriu al său şi a populaţiei româneşti majoritare care îl locuieşte. Cu alte cuvinte, la nivel neoficial, mai mult subliminal, Basarabia continuă să-şi pună amprenta pe raporturile post-totalitare dintre România şi Rusia şi, alături de alte probleme sensibile încă nerezolvate, cum ar fi cea a tezaurului românesc, să menţină starea de neîncredere reciprocă şi un nivel scăzut al relaţiilor bilaterale româno-ruse.
Perspectiva dispariţiei acestei amprente este incertă şi depinde de voinţa politică a liderilor de la Chişinău, precum şi de dorinţa conducătorilor de la Kremlin de a moderniza politica externă a Rusiei şi de a o adapta cerinţelor contemporane ale relaţiilor internaţionale.
 
Note
1 Ioan Scurtu, coordonator, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 291-292.
2 AMAE, fond 71/U.R.S.S., anii 1941-1947, vol. 132.
3 AMAE, fond 71/U.R.S.S., anul 1924, vol. 76.
4 Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 6, 1976, p. 351-352.
5 Istoria Românilor, vol. VIII, coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 618-619.
6 Ibidem, p. 444-461.
7 AMAE, fond 71/U.R.S.S., vol. 137 (procesul-verbal al şedinţei din 13 ianuarie 1932).
8 ***Istoria Românilor, vol. VIII, p. 481-507.
9 Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Științifică, Bucureşti, 1967, p. 437.
10 Reluarea raporturilor cu Rusia. Declaraţiile d-lui Iuliu Maniu, în „Dreptatea” din 12 iunie 1934.
11 Ioan Scurtu, op. cit., p. 307.
12 Ibidem, p. 308-312.
13 Ibidem, p. 317.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog