Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Despre memorie ca formă de justiţie

Vasile BOTNARU

Ana BLANDIANA

Romulus RUSAN

Ioana BOCA

Alte articole de
Vasile BOTNARU
Ana BLANDIANA
Romulus RUSAN
Ioana BOCA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Vorbim despre o moştenire pe care unii o mai venerează cu pioşenie sinceră sau aducătoare de profit politic, alţii încearcă să o ascundă sub preş de ochii lumii, la fel din considerente mai curând politice decât etice. Cei perspicace au grijă să o pună la formol, ca să fie cât mai inofensivă, la vedere totuşi, să nu uităm de ea, întrucât este vorba despre crimele regimului comunist. Iar interlocutorii mei sunt persoanele cele mai indicate să se pronunţe la acest subiect – scriitoarea Ana Blandiana, fondatoarea Fundaţiei Academia Civică şi a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, supranumit Memorialul de la Sighet, precum şi Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, centru situat în Bucureşti şi care, de aproape două decenii, desfăşoară cercetarea ştiinţifică, editorială şi muzeografică a Memorialului. La masa rotundă participă şi Ioana Boca, doctor în istorie, director executiv al Fundaţiei care administrează Memorialul.
 
Vasile Botnaru: Vreau să încep de la o definiţie. Matei Vişniec, în unul dintre interviuri, spunea că, în general, comunismul arată bine, ca un avion foarte bine designat, numai că nu poate să zboare niciodată. El poate că a fost indulgent. Ce definiţie comprimată credeţi că i s-ar cuveni comunismului pe înţelesul oamenilor care nu au mai apucat să trăiască aceste vremuri, domnule Romulus Rusan?
Romulus Rusan: Tot ca un avion – un avion ieşit din uz, dar care mai face uneori curse. Am aflat că la o fabrică din Bacău s-a reparat un aparat venit dintr-o ţară africană, Niger. Era un avion sovietic, vechi de vreo 40 de ani, pe care l-au folosit bieţii nigerieni până la epuizare, apoi l-au dat la reparat, dar nu l-au mai luat înapoi, în schimb l-a cumpărat o persoană particulară cu jumătate din preţul unei maşini second hand. Cam aşa e comunismul.
Ana Blandiana: Eu aş părăsi metafora lui Vişniec, spunând fără a poetiza: comunismul este cea mai savantă formă de manipulare a omenirii. Nu cred că există în istoria umanităţii o societate în care oamenii să fie în mai mare măsură iluzionaţi. Şi mi-a venit în minte, în timp ce vorbeaţi, celebra scenă biblică de ispitire a lui Iisus pe munte, în care diavolul încearcă să-l manipuleze şi nu reuşeşte. Este o formă de manipulare a umanităţii de tip diabolic. Şi asta nu numai prin crimele pe care le-a făcut. Aş putea zice chiar că a făcut mai puţin rău celor pe care i-a omorât decât celor pe care i-a schimbat. Dumneavoastră în Moldova vă puteţi da seama mai mult decât noi de acest adevăr. Felul în care manipularea a reuşit, de la Occident până la fostele ţări comuniste, ai căror cetăţeni au trăit toate suferinţele şi tot mai pot să fie amăgiţi, dovedeşte o capacitate absolut diabolică de a crea minciuna.
Ioana Boca: Am avut lunile trecute o expoziţie despre deportările din anul 1951 şi au venit foarte mulţi tineri, foarte mulţi elevi. A fost deschisă la Bucureşti, la sediul reprezentanţei Comisiei Europene, şi încercam să vorbim cu ei ca să vedem ce ştiu despre comunism. Am remarcat cu uimire cât de nostalgici păreau, deşi evident că erau născuţi după 1990. Aveau multe informaţii de la părinţii lor, care veneau cu o nostalgie faţă de perioada comunistă. Iar când le vorbeai, le explicai ce însemna, de fapt, viaţa de zi cu zi în comunism şi ce trăisem fiecare dintre noi, începeau să înţeleagă. Şi când vedeau şi imaginile din expoziţie, când citeau poveştile deportaţilor, când luau act de atâta suferinţă, începeau să înţeleagă ce a fost comunismul, ce trăiseră cu adevărat părinţii şi bunicii lor şi ceea ce uitaseră părinţii lor că trăiseră.
V.B.: În poemul Animal Planet, reproşaţi cumva Creatorului că a aşezat lumea în felul acesta dur. Vă întreb: Cum a fost posibil aşa ceva? Cum a fost posibil un asemenea Animal Planet la scară mondială? Cui i-aţi reproşa acest experiment?
A.B.: Dacă gândim istoric, ne dăm seama că fenomenul comunismului, în Rusia în primul rând, a fost într-o măsură infinit mai mică rodul nedreptăţilor sociale sau al luptei membrilor partidului bolşevic. A fost urmare a unor intrigi, să le zicem, de politică externă, prin care, în timpul războiului, Germania l-a infiltrat pe Lenin ca să slăbească şi să scape de o parte a Antantei. Dau acest exemplu, dar nu o să spun că Apusul este de vină pentru ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică. Ceea ce vreau să spun este că binele poate fi manipulat, în timp ce răul este foarte periculos şi e greu manipulabil. Deci nemţii l-au trimis pe Lenin, Lenin a făcut pacea de la Brest-Litovsk, şi-a făcut datoria, după care a distrus trei sferturi de planetă.
V.B.: Şi asta e incorporat în firea umană?
A.B.: Exact.
V.B.: A fost ceva inevitabil? Vorbiţi despre tributul pe care trebuiau să-l plătească unele ţări mai mari, alte ţări mai mici, ca să înţelegem ce rău este pentru întreaga Europă acest comunism.
A.B.: Comunismul este îngrozitor de periculos şi greu de înfrânt, pentru că are două feţe – o faţă a visului şi o faţă a realităţii. Iar visul este întotdeauna mult mai greu de înfrânt. Ştim cu toţii celebrul răspuns al celor care mai cred în comunism: „da, s-au făcut crime, a fost îngrozitor, dar ideea este minunată, a fost rău aplicată”. Pentru că ideea ţine de un vis care nu poate fi realizat, dar poate să acopere o realitate atât de înfiorătoare, încât, de fapt, mintea omenească aproape că nu o poate suporta. De exemplu, să zicem, crima de la Katîn mă îndoiesc că ar fi putut fi inventată de un scriitor. Există un rău care depăşeşte răul din fiinţa umană.
V.B.: Vorbind despre muzeu, de fapt, ce trebuie să se întâmple urmare a vizitării lui?
A.B.: Cel mai important lucru care se întâmplă la Sighet, mai important şi decât cele mai mult de un milion de persoane care de-a lungul anilor au vizitat muzeul, este Şcoala de vară, care funcţionează de 15 ani şi în care vin adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani. După patru ani de la înfiinţarea Memorialului, tot organizând dezbateri, colocvii, simpozioane, cu specialişti în istoria comunismului, oameni care au trăit atunci, victime, am realizat că ne spunem unul altuia nişte lucruri pe care le ştim mai mult sau mai puţin, în timp ce afară, pe lângă noi, trece viaţa, trec generaţiile tinere, care habar nu au de nimic şi care nu înţeleg nimic. Şi atunci am iniţiat Şcoala de vară. Ei bine, aceasta are nişte efecte extraordinare. Sigur că este puţin la nivelul populaţiei ţării (în fiecare an sunt doar o sută de participanţi), dar faptul că aceşti copii, că aceşti adolescenţi se transformă, dovedeşte că se poate şi, de altfel, este o experienţă care se multiplică. Cel mai mult mă impresionează faptul că, deşi ceea ce se vede în muzeu este îngrozitor, adică sunt ilustrate nişte crime, nişte vieţi distruse, familii împrăştiate, cei care ies de aici, ies cu un plus de energie. Nu ştiu, capătă, parcă, o aură de încredere în bine. Şi m-am întrebat: cum se explică că aceşti copii vin şi efectiv se pasionează, şi se întorc şi al doilea an, deşi intră destul de greu, cu examene de admitere? Cred că ce-i lipseşte generaţiei tinere sunt modelele. În personajele muzeului, aceste modele pot fi găsite. Cum să spun, rămân modele, chiar dacă e vorba de nişte oameni care au fost învinşi, care au murit acolo, dar au murit fără să renunţe la idealurile lor. Iar tinerii descoperă că există şi asemenea oameni, că au existat în istorie, deci există şansa să devină şi ei personalităţi exemplare, ceea ce este extraordinar.
V.B.: Domnule Rusan, ce anume serveşte ca material muzeistic? La Auschwitz, de exemplu, funcţionează mormanele de încălţăminte, cuptoarele în care au fost arşi oameni. La Dumneavoastră sunt documente sobre, fotografii. Cum reuşiţi să atingeţi aceste strune despre care vorbeşte doamna Blandiana?
R.R.: Foarte greu, nu avem obiecte decât rarisime. Documente, relativ puţine, iar fotografii ale crimelor – aproape deloc. Temnicerii noştri au avut grijă să nu facă fotografii, au făcut cei de la Katîn, sovieticii, descoperite ulterior. Tot ei au fotografiat miile de sclavi de la Belmorski Kanal. Au făcut şi naziştii, în lagărele lor de exterminare, uneori chiar cu voluptate, cu cinism; şi acum se mai descoperă de către nepoţii unor gestapovişti, prin poduri, fotografii. La noi nu se găseşte nimic.
V.B.: Decât profilul şi anfasul.
R.R.: Da, avem acele poze de anchetă, care spun mai mult decât orice. Avem fişele de încarcerare, din care deducem cine a fost omul, până la semnalmentele fizice – că avea părul castaniu, că avea 1 metru 67 etc. Şi avem pedepsele la care au fost condamnaţi de către tribunalele militare. Foarte rar apar şi motivele. Motivul condamnării era un pretext – „uneltire contra ordinii de stat”. Prin acest articol 209 din codul penal comunist au fost închişi mai mult de o treime din deţinuţii politici. Aici se cuprindea totul, de la faptul că cineva i-a acoperit mustaţa lui Stalin pe portretul dintr-o primărie la faptul că omul într-adevăr a constituit o organizaţie anticomunistă în munţi sau într-o şcoală. Adică e fascinant câte pretexte găseau ca să condamne un individ numai pentru că gândea deosebit de normă despre partid. Era negat pe faţă dreptul omului de a avea o opinie deosebită de opinia partidului unic. Şi când te gândeşti că şi partidul unic avea în interior luptele lui, că se confruntau liderii între ei, începând de la exemplele lui Lenin şi Stalin, care şi-au omorât toţi rivalii, atunci îţi dai seama că nu este decât un univers al urii, pe care numai Dostoievski l-a putut întrevedea în Demonii, în geniala lui carte, care înaintea comunismului prevedea ce se va întâmpla în Rusia. De aceea Dostoievski a şi fost interzis multă vreme, pentru că a fost un prooroc al Răului, pe care urma să-l aducă comunismul în Rusia şi în lume.
I.B.: Cred că Memorialul de la Sighet îi impresionează şi pe copii, şi, în genere, pe toţi vizitatorii prin sobrietatea discursului muzeografic, pentru că nu prezentăm nimic foarte senzaţional. Fiecare sală a muzeului este rezultatul unei cercetări ştiinţifice foarte amănunţite, o cercetare de arhivă, cu multe documente. Deci fiecare fapt pus în lumină este întemeiat pe documente, pe cât posibil pe fotografii, pe texte foarte sobre. Mai există în lume diverse feluri de muzee, care încearcă să aducă senzaţionalul până la kitsch. Acest lucru nu se întâmplă la Sighet, este o sobrietate care îţi dă senzaţia de multe ori că intri într-o catedrală.
A.B.: Voiam să adaug că cel mai tare impresionează înseşi datele aduse. Vă dau un exemplu: cu toţii am trăit ani de zile cu umilinţa de a auzi despre români spunându-se – „mămăliga nu explodează”. Ei bine, cercetările au pus în lumină faptul că au existat mai mult de o sută de răscoale, lupte de rezistenţă ale ţăranilor, înainte de a se încheia colectivizarea. Deci nu numai că mămăliga a explodat, dar noi nici măcar nu am aflat că ea a explodat. Expoziţia despre ţărani am prezentat-o prin toată ţara cu un impresionant succes. E destul să te uiţi la pozele celor arestaţi: sunt de o frumuseţe şi de o demnitate copleşitoare. Nişte figuri de oameni inteligenţi, care se vede că gândesc lumea prin care trec şi reacţionează la ea, dovadă şi faptul că au ajuns la închisoare sau că au ajuns în munţi, pentru că majoritatea dintre cei cu arma în mână în rezistenţa din munţi au fost ţărani. Concluzia pe care o tragi, pe de o parte, te umple de mândrie – că aceştia sunt strămoşii noştri, iar, pe de altă parte, de deprimare: îţi dai seama că eram alt popor, cu altfel de figuri, mai spiritualizate decât cele pe care le vezi astăzi pe stradă. Ei bine, în muzeu asemenea lucruri te cutremură. Descoperi o realitate profundă, pe care nu o bănuiai, dar care a existat şi care este esenţa istoriei noastre.
I.B.: În expoziţia deschisă la Chişinău, la fel de impresionante sunt cele două panouri cu morţii din Bărăgan, chiar aşa se numesc – „Morţi fără morminte în Bărăgan” – şi conţin o mie şapte sute de nume de oameni care între 1951-1956 au murit acolo. În expoziţia de acum oferim o versiune, să spunem, mai scurtă a acestei istorii, în sensul că literele au fost mult mai mici şi ocupă mult mai puţin spaţiu; în cea pe care o avem la Bucureşti sunt patru panouri de trei metri înălţime, care subliniază dimensiunea notabilă a acestei tragedii.
V.B.: Spuneaţi că nu încercaţi să provocaţi sentimente prin „tertipuri” muzeistice. Cum reacţionează oamenii, ce vor să afle?
A.B.: Este incredibil cum reacţionează. Când ne ducem la Sighet, una dintre bucuriile noastre este să stăm la ieşire, să ne uităm la cei care ies din muzeu. Vreau să zic că ies transfiguraţi, ca şi când ar fi participat la o experienţă existenţială personală. Comparaţia Ioanei cu o mănăstire sau cu o catedrală stă foarte bine în picioare, pentru că, întâmplător, este şi o clădire extrem de impunătoare, de maiestuoasă. Dar impresia pe care o produc asupra oamenilor descoperirile făcute în muzeu este mai mult decât am sperat noi şi mai mult decât poţi să-ţi închipui teoretic. De altfel, mai există un element – câteva opere de artă, chiar mari opere de artă, aş zice –, aşa cum este opera lui Aurel Vlad, marele grup statuar, care a devenit emblema muzeului şi care se află într-una din curţi. Se numeşte Convoiul Sacrificaţilor şi e format din 18 statui de înălţime puţin mai mare decât cea naturală. Deci, iată, am încercat să aducem alături de cifre şi descoperiri de arhivă, ţinând de istoria strictă, şi acest element – al emoţiei artistice. Sau există o impresionantă sculptură a lui Camilian Demetrescu, un mare sculptor şi pictor de origine română care trăieşte în Italia, numită Înviere Omagiu Deţinutului Politic şi aflată chiar în holul de la intrare. Astfel, înainte de a pătrunde în Memorial, vizitatorul este pus pe un fel de spirală a emoţiei, inclusiv artistice.
V.B.: Despre finalitate, urmare a acestor două decenii de dosare, de deconstruire a comunismului, ar fi trebuit să se schimbe masa critică prin intermediul tinerilor. Ar fi trebuit să se producă o condamnare efectivă, nu doar juridică, a comunismului în societate. Cum credeţi că, în societatea românească, în Europa în general, s-a întâmplat lucrul acesta? S-a produs declicul acesta ori încă nu?
R.R.: Nu, nu s-a produs, din cauza felului defectuos în care este predată istoria. Şi anume o simplificare, o sterilizare a materiilor de învăţământ, o trecere la o limbă de lemn insuportabilă. Mă refer la transfigurarea în rău a materiilor, parcă nu mai sunt făcute pentru om. Se predă mai mult conceptul decât fapta cu dimensiunile ei morale, li se arată tinerilor partea politologică a istoriei şi nu viaţa nefericită a oamenilor.
V.B.: Adică răul nu este taxat?
R.R.: Răul nu este taxat decât verbal şi uneori nici măcar atât. Iar atunci când văd o reclamă de restaurant, sau de detergent cu Che Guevara prezentat ca un înger al libertăţii, tinerii evident că îl simpatizează, însă nu ştiu cine a fost acest Che Guevara, ce crime a făcut.
V.B.: Sau U.R.S.S.-ul pe tricouri ca ceva funky, cum ar zice cei care le poartă.
R.R.: Da, la Paris, la Berlin se vând tot felul de tricouri cu embleme sovietice.
A.B.: Pur şi simplu este o continuare a enormei propagande care a funcţionat în toţi anii, din 1917 încoace.
V.B.: Şi atunci ce trebuie făcut? Unii spun că trebuie pus semnul egal între seceră şi ciocan şi svastică, există legi prin care dacă negi Holocaustul poţi fi condamnat penal. Dacă faci svastica pe pereţi poţi fi condamnat penal. S-a votat şi la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europeicondamnarea comunismului. Dar se aplică ea în practică?
A.B.: Nu, pentru că nu s-a votat şi a doua parte, adică recomandarea aplicării rezoluţiei care cerea pedepse pentru negatorii crimelor totalitariste. Deci poţi să faci secera şi ciocanul fără să păţeşti ceva, poţi să faci tricouri cu Che Guevara sau să negi că au existat crimele comuniste. Nu există un plan sistematic pentru dezvăluirea în minţile oamenilor şi ale tinerilor a adevăratei istorii a comunismului. Totuşi, părerea mea este că progresul există şi în acest domeniu, că funcţionarea democratică a Uniunii Europene face ca să ajungă la conducerea ei şi oameni din ţările din Est, cum a fost, de exemplu, Jerzy Buzek, un polonez de la Solidarnosc, care a ajuns preşedintele Parlamentului European şi a invitat Memorialul Sighet cu o expoziţie la Parlament ca să demonstreze crimele comunismului. Deci, prin integrarea ţărilor comuniste în Uniunea Europeană, se vor integra încet-încet şi adevărurile noastre despre ceea ce am trăit.
V.B.: Dar întrebarea este dacă se vor imuniza între timp, mai cu seamă tinerii. Doamna Boca spunea mai devreme că vin de acasă cochetând cu Che Guevara şi cu red star-ul. Dar cum să fie imunizaţi aceşti tineri? Şi de aceea o întreb pe doamna Boca, ce s-ar putea face, la nivel de familie, astfel încât tinerii să ştie că în familie au avut necazuri, nu în manualele de istorie, că victimele sunt descendente din familiile lor, fac parte din arborele lor genealogic, nu dintr-un oarecare muzeu.
I.B.: Păcat că părinţii nu mai ştiu să le povestească copiilor. Acum mai bine de zece ani, când am lansat o temă pentru Şcoala de vară: „Ce ştiu eu despre anii comunismului”, copiii ştiau despre ce se întâmplase în comunism nu de la părinţii lor, ci de la bunicii lor. Exista deja această ruptură dintre generaţii. Acum acei părinţi care erau copii aproape nu mai ştiu nici ei multe despre ce au trăit în comunism, bunicii încep să dispară şi atunci ar trebui ca şcoala să prezinte un muzeu ca Memorialul de la Sighet, iar televiziunea publică, radioul, să vină cu aceste informaţii despre istoria noastră recentă, să prezinte filme documentare. Memorialul durerii de Lucia Hossu-Longineste printre singurele documentare de acest fel care au fost difuzate la televiziunea publică.
A.B.: Ar trebui ca Parlamentul să nu mai fie format din foşti comunişti sau descendenţi ai lor şi să voteze totuşi nişte legi care să condamne comunismul.
V.B.: De aici legea lustraţiei etc.
A.B.: Da, o lege a lustraţiei, dar nu după douăzeci de ani, când nu mai foloseşte prea mult.
V.B.: Exact partea practică vreau să vă spun. Marius Oprea, de exemplu, era cel care mergea şi dezgropa morţii şi-i căuta exact în locul în care au fost împuşcaţi. Îi căuta să-i reabiliteze măcar post mortem.
A.B.: Nu a reuşit. De dezgropat i-a dezgropat, dar juridic nu a reuşit.
I.B.: Cum nu a reuşit nici să-i condamne pe foştii ofiţeri. Au făcut şi dosare, pe care le-au depus la Procuratură, contra foştilor ofiţeri de securitate, şi nu s-a întâmplat nimic. Cazul Enoiu – şi multe altele - sunt foarte cunoscute.
A.B.: Sunt considerate depăşite, în termeni juridici, prescrise. Toată lupta, acum (luptă pe care o duce în mare măsură Monica Macovei, de exemplu, fostul ministru de Justiţie), este aceea de a introduce imprescriptibilitatea omorurilor, a crimelor comunismului. Deci să nu vină oricine şi să spună că au trecut cinci ani, că procesul nu mai e valabil, iar torţionarul să trăiască liniştit şi cu pensie mult mai mare decât a victimelor sale.
V.B.: Privit ca un dosar masiv, Sighetul, muzeul, este suficient de documentat şi suficient de cercetat, astfel încât, de exemplu, se poate veni în faţa magistraţilor şi să se spună: fraţilor, faceţi ceva cu dosarul acesta - să nu rămânem doar cu „justiţia memoriei”?
A.B.: Problema nu este dosarul pe care l-am pune la punct noi, problema e justiţia, care sunt ei. Ar fi o dovadă de mare naivitate să te prezinţi în instanţa română la acest moment.
V.B.: Adică nu este încă momentul? O să vină cândva şi momentul când o să avem justiţie de nivel european, ca la nu ştiu ce Curte de nivel internaţional?
R.R.: Eu cred că nu. Nu sunt sceptic neapărat. Dar războiul rece nu s-a încheiat printr-un proces, ca şi al Doilea Război Mondial, prin Procesul de la Nürnberg. S-a făcut din păcate un armistiţiu condiţionat, prin care o parte s-a predat, prevăzând ca să nu fie pedepsiţi cei care au servit-o, respectiv torţionarii.
V.B.: Criza nicidecum nu vă ajută pe Dumneavoastră să condamnaţi comunismul şi atrocităţile acestuia. Când Grecia e în flăcări, când Uniunea Europeană ezită, este cu atât mai greu să spuneţi că ceea ce a însemnat comunismul a fost un regim compromis şi insuportabil. Sau greşesc?
A.B.: Eu nu împărtăşesc acest tip de pesimism şi nu cred că o criză, oricare ar fi ea, va da apă la moară comunismului. Cred că urmarea acestei crize va fi nu întoarcerea la comunism, ci întoarcerea la un capitalism de tip neconsumist, adică la ceea ce era capitalismul la începutul lui.
V.B.: La origini?
A.B.: O formă de construcţie serioasă, şi am chiar speranţa, care poate să vi se pară absurdă, că din această criză omenirea va ieşi ea însăşi mai serioasă. Spuneam, la deschiderea expoziţiei de la Bruxelles, că eram bucuroasă că ne aflam acolo mai mult pentru ei decât pentru noi; ne bucuram că eram acolo, dar mai ales ne bucuram că ei au ajuns în stadiul în care a început să le pese şi să descopere cealaltă parte a Europei.
V.B.: Prognoza doamnei Boca? Va ieşi lumea din această criză mai spre stânga?
I.B.: Nu, nici eu nu cred. Sunt la fel de optimistă, la fel ca doamna Blandiana, şi nu cred că ne întoarcem spre stânga.
R.R.: Şi eu mă gândesc la tinerii de la Sighet şi pot să fiu optimist. Văzându-i, putem comensura ce ştiau înainte, ce au învăţat acolo şi ce vor trăi în restul vieţii lor. În general, facem o discuţie cu ei la început şi una la sfârşit. De fiecare dată la sfârşit ne spun că suferinţa pe care au găsit-o acolo i-a întărit, că modelele de oameni înfrânţi, ucişi, exterminaţi i-au îndârjit în dorinţa lor de libertate şi de adevăr. Pe de altă parte, deşi sunt numai 1.000-1.500 de oameni care au trecut prin această şcoală (spun „oameni” fiindcă primii, acum 15 ani, aveau 15 ani, iar acum sunt nişte maturi), i-am găsit pe foarte mulţi angrenaţi în chiar problemele europene. O fetiţă din Tiraspol, Minenco, a fost în primii doi-trei ani la Sighet, era cea mai tânără, de 12 ani: am întâlnit-o întâmplător în avionul cu care mergeam la Bruxelles, cu expoziţia pe care am prezentat-o acolo, devenise bursier european. O altă fetiţă, tot din Basarabia, Olga Cojocaru, se află la Comisia Europeană de la Bucureşti într-o comisie de expertizare. Sunt sigur că le-a ajutat foarte mult ceea ce au văzut la Sighet şi că experienţa aceea le va servi toată viaţa.
V.B.: Deci nu munciţi în van?
R.R.: Eu cred că nu. În orice caz, nu. Deşi nu ştiu ce fac milioanele care nu au fost la Sighet, eu cred, totuşi, că ei, copiii ăştia, prin elitele lor, pot să schimbe viitorul.
V.B.: Şi prin acest îndemn îi rugăm şi pe alţii să-şi facă programul, să ajungă acolo!
R.R.: Pot veni oricând ca vizitatori, dar pot veni mai ales la Şcoala de vară.
A.B.: Chiar anul acesta se pot înscrie. Găsesc pe site-ul nostru: www.memorialsighet.ro toate condiţiile de participare. Noi ne ocupăm de venirea lor, ei trebuie doar să dea o lucrare de admitere.
 
Radio Europa Liberă,
martie 2012
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog