Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Cei mai periculoşi ocupanţi ai noştri suntem chiar noi

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

În sprijinul tristei şi dureroasei afirmaţii din titlu am să vin neapărat cu argumentele necesare – triste şi dureroase şi ele, bineînţeles. Acum însă aş vrea să-mi fixez imaginaţia pe acel dramatic an 1812. Dramatic nu numai pentru partea dintre Prut şi Nistru a Ţării Moldova, numită Basarabia, la hatârul ocupanţilor. În acel an 1812 a mai avut loc o cotropire. Şi mai de amploare. Intervenţia lui Napoleon asupra Rusiei. O situaţie destul de surprinzătoare. O parte din teritoriul Rusiei, inclusiv capitala – oraşul Moscova – au fost ocupate de către temerarul şi atotbiruitorul împărat. Cum au reacţionat cei cu incredibila pierdere naţională? Au lăsat în pace halca ruptă din trupul Moldovei paşnice şi s-au avântat să-şi salveze propria patrie, propriul popor? Ba bine că nu. Tactica a fost alta, binecunoscută azi. Ocupanţii Basarabiei continuau să-şi satisfacă poftele de stăpânitori, în timp ce cuceritorii propriei lor ţări o luaseră la sănătoasa, speriaţi, în măsura în care curajosul şi atotputernicul Napoleon, pentru a ieşi cu bine din ţara îngenuncheată de el, s-a văzut nevoit să-şi tragă peste uniforma de împărat o simplă haină de femeie. Pe cât de simplă, pe atât de ruşinoasă. Dar, salvatoare... Ca să vedeţi.
Sunt sigur, nu-s primul şi nici ultimul care mă întreb: de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat? Un ocupant a rupt-o de fugă spre ţara sa la mai puţin de un an de triumf militar. Celălalt, rusul, continuă să morfolească între măselele-i zdrobitoare teritoriul ocupat timp de două secole, doar cu mici „pauze”! De ce?
Îmi dau prea bine seama că au fost o mulţime de cauze, de circumstanţe, de motive obiective şi subiective, atât în cazul unora, cât şi în cazul altora. Deşi experţii au analizat şi au constatat, pe parcursul celor două secole, cam toate cauzele evenimentelor ce au avut loc atunci.
Umila mea persoană, un neexpert, îndrăzneşte totuşi să vină cu o opinie, poate şi naivă pentru unii. Cel mai laş şi mai longeviv, deci şi mai periculos ocupant dintre toate soiurile existente e, cu siguranţă, cel din noi. Altfel-zis, suntem chiar noi înşine, oricât de teribilă ar părea la prima vedere această afirmaţie. Câteva exemple răscunoscute de toţi: Care a fost pricina ruşinoasei retrageri de pe teritoriul ocupat de către „invincibilele” trupe napoleoniene? Populaţia băştinaşă, desigur! Nu armata. Populaţia le-a creat ocupanţilor condiţiile care au însemnat moartea lor. Şi aceştia s-au grăbit să se salveze prin fugă. Sindicaliştii polonezi au obţinut victoria scontată în condiţii extreme de comunism dictatorial numai datorită faptului că în sufletele, în făpturile lor nu s-au culcuşit ocupanţii. Dar comportamentul băştinaşilor din Ţările Baltice, de exemplu, la care obişnuim să facem trimitere... Apoi evenimentele din 1956 din Ungaria şi cele din 1968 din Cehoslovacia – ambele ţări socialiste, comuniste adică... Şi comportamentul nemţilor din cele două Germanii de la divizare până la unificare!
Dar să revenim la problema noastră. Pentru bunicii şi străbunicii noştri, începând cu acel vitreg an 1812, încerc un sincer sentiment de recunoştinţă, pentru ceea ce au făcut sau, poate, mai corect ar fi să zic, pentru ceea ce n-au făcut, deşi ocupanţii se impuneau pe toate căile posibile. Şi anume – prin a le pângări limba, obiceiurile, tradiţiile, adică, înstrăinându-i de strămoşi, ba chiar de ei înşişi. În acest scop, s-au statornicit în teritoriu puzderie de venetici oficiali. Biserica, curând şi şcoala, au trecut la limba rusă. Dar să ne închinăm memoriei predecesorilor noştri care nu numai că nu s-au lăsat subjugaţi în felul acesta, ci, mai mult – i-au făcut prizonieri chiar pe ocupanţi care, sub influenţa condiţiilor de trai create de către băştinaşi, s-au văzut nevoiţi să le înveţe limba, să le deprindă obiceiurile, tradiţiile, să le studieze istoria, încetul cu încetul dizolvându-se. Devenind români în toată legea. Cel mai simplu argument al acelui proces istoric naţional e noianul de nume de familie.
Drama noastră a reînceput la 28 iunie 1940 care, curmată fiind la 22 iunie 1941, în 1944 s-a reîntors. Şi foametea organizată, campania forţată „FZO”, expedierea tineretului în Rusia, la minele de cărbuni, deportările masive ale gospodarilor. Şi dacă ne mai amintim de cei neîntorşi din război, în perimetrul Basarabiei rămăseseră doar bietele femei, bătrânii şi copiii, care chiar din primele zile au fost supuşi învăţământului sovietic, cu alfabetul rusesc, cu limba rusă pretutindeni şi cu manualele respective, cu radioul şi cu oamenii lor. Dictatura fricii, dar şi a limbii şi a vieţii în genere, în toate amănuntele, au răsădit acel sentiment de ocupant chiar în noi înşine. Ne-am pomenit că nu mai suntem români, că limba nu ne mai este română, că istoria noastră începe de la 1812, că cel mai crunt, mai periculos duşman al nostru este poporul român... Şi încetul cu încetul ne-am înghiţit pe noi înşine... Independenţa acestui pământ durează de două decenii, dar noi, din păcate, am rămas aceiaşi românofobi, aceiaşi rusofili, aceiaşi ocupanţi ai propriilor noastre suflete...
Da, triste concluzii. Aş dori să fie pur subiective şi să nu ne caracterizeze...
Dacă vreţi, doar un singur exemplu, pe cât de simplu, pe atât şi de revoltător: în Parlamentul republicii unii deputaţi dintre acei ce boicotează mereu şedinţele, atunci când se prezintă totuşi, îşi încalecă neapărat căştile să afle ce se vorbeşte în limba oficială pe care o ignoră făţiş, iar statul se grăbeşte să le pună la dispoziţie traducători plătiţi nu din salariile respectivilor, precum ar fi logic, ci din buget. Aceştia suntem noi, cei adevăraţi...
Mai rămânem totuşi cu speranţa (care moare ultima) că barem în ceasul al doisprezecelea ne va vizita acea „înţelepciune de pe urmă a moldoveanului”...
Să ne ajute Dumnezeu!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog