Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Tradiţii istorice şi spiritualitate românească în toponimia Basarabiei

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Regiunile de la răsărit de Carpaţi, de pe crestele munţilor până la Nistru şi de la izvoarele Siretului până la mare, au sălăşluit leagănul Ţării Moldovei timp de secole şi milenii. În acest spaţiu sunt cuprinse şi pământurile provinciei istorice Basarabia.
De toate a cunoscut acest ţinut în noianul de vremi. Cu foc şi sabie au trecut pe aici în iureşul năvălirii lor spre apus triburile nomazilor. Păreau nesfârşite războaiele dintre imperii pe aceste meleaguri, aţâţându-i şi pe localnici când împotriva unora, când împotriva altora. Băştinaşii au fost nevoiţi să-şi apere ţara, vetrele strămoşeşti, construind cetăţi puternice la hotare, săpând şanţuri adânci şi ridicând valuri mari de pământ, pentru a stăvili astfel pătrunderea vrăjmaşilor în interiorul ţării.
„Fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori se făcea războaie pre aceste locuri, cum încă semnile arată, carile le vedem multe pretitinderile: movili mari şi mici şi şanţuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, ce n-au mai putut suferi, ce s-au risipit şi s-au pustiit” – mărturiseşte cronicarul Grigore Ureche [1, p. 26]. Dimitrie Cantemir relatează: „Acest ţinut a fost aşezat cu cetăţi şi târguri destul de frumoase, din care acum numai ruinele au rămas ici şi colo” [2, p. 29-30].
Străvechile valuri mari de pământ din Basarabia şi din întreg spaţiul românesc sunt atribuite romanilor, în special împăratului Traian. De aici denumirile lor de astăzi – Valurile lui Traian. Acestea însă tot de autohtoni au fost ridicate, de geto-dacii nord-danubieni şi nord-pontici. Valul lui Traian de Jos din Sudul Basarabiei, cunoscut în Antichitate cu denumirea Limes Transdanubianus, adică„Valul de peste Dunăre”, străbate Câmpia Bugeacului de la Prut, de lângă comuna Vadul lui Isac (rn. Cahul), până la lacul Sasâc de lângă Tatarbunar (reg. Odesa, Ucraina). Pe teritoriul dintre Dunăre şi acest val drept stavile transversale au servit lacurile Cahul, Ialpug, Catlabug, Chitai. Lungimea valului e de aproximativ 130 km, iar înălţimea lui ajunge pe alocuri până la 4-5 m.
Valul lui Traian de Sus îşi ia începutul de lângă or. Leova, pe Prut, şi străbate spre răsărit văile şi dealurile din preajma satelor Cupcui, Sărăţica Nouă, Gradişte, Ciufleşti, Sălcuţa, Căuşeni, Chiţcani, ajungând până la Nistru. Asemenea valuri au existat şi de-a lungul râurilor Nistru şi Prut, precum şi în Nordul Basarabiei, în ţinuturile Sorocii şi Hotinului. Urmele acestor valuri sunt identificate arheologic şi atestate în documentele vechi, fiind înregistrate inclusiv în toponimia istorică şi cea actuală: Valul cel Mare, Valurile Cetăţuiei, Valurile Lungi, Şanţu, Şanţurile etc.
Puternicele cetăţi medievale, construite din piatră, cu ziduri înalte şi groase, erau înălţate la hotare şi pe la răspântiile de drumuri mari, pentru a stăvili invazia duşmanilor din afară. Din vechiul sistem defensiv al ţării făceau parte cetăţile de pe Nistru şi Dunăre: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Cetatea Smilului (Ismail). Construcţia marilor fortăreţe a început încă pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), acestea fiind mai târziu reconstruite şi fortificate de Ştefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) ş.a.
Fortificaţiile din interiorul ţării, situate de obicei prin codri, pe culmi de dealuri, pe malurile priporoase ale râurilor, au servit ca locuri de refugiu şi adăpost pentru localnici. Acestea erau simple întărituri de pământ, împrejmuite cu valuri de pământ şi şanţuri. Ruinele unor fortificaţii şi aşezări întărite (sate, târguri, oraşe) au fost descoperite pe locul vechilor localităţi existente astăzi sau demult dispărute: Reni, Cartal (pe Dunăre), Sărata (lângă Leova), Orheiul Vechi (lângă Trebujeni, rn. Orhei), Tabacu / Tobacu (lângă Bolgrad, reg. Odesa, Ucraina), Tintu (lângă vechiul sat Greceni, rn. Cahul), Troian (lângă Vadul lui Isac, rn. Cahul) ş.a.
Băştinaşii, românii basarabeni, au durat multe fortificaţii pe care le-au denumit cetăţi, cetăţui, grădişti, horodişti, otace, pălănci, tabere, zămci. Ei au desemnat cu termeni şi cuvinte din limba lor şi unele întărituri mai vechi, rămase de la geto-daci, precum şi de la romani şi de la romanicii orientali sedentari (protoromâni).
Cu timpul, valurile de pământ s-au surpat, cetăţuile, parcanele, pălăncile s-au năruit fără urmă. Doar numele pe care le-au purtat, înrădăcinate adânc, ne amintesc astăzi de existenţa fortificaţiilor de odinioară: Cetatea, Cetăţuia, Gradişte, Grădişte, Horodişte, Palanca, Părcani, Tabăra etc. [3, p. 113-117].
Multe dintre evenimentele istorice importante şi întâmplările din trecutul nostru şi-au găsit reflectare în nomenclatura topică basarabeană – Lipnic, spre exemplu, toponim de mare vechime şi de vădită importanţă istorică. În dumbrava de la Lipnic (rn. Ocniţa), la 20 august 1470, oştirile lui Ştefan cel Mare au zdrobit hoardele tătăreşti care invadaseră ţara. Cetatea Albă, Soroca, Orhei, Tighina… Sub zidurile acestora turcii şi tătarii au fost înfrânţi de mai multe ori de oştile marilor voievozi moldoveni. Stâlpul Leahului, monumentul de lângă satul Sauca (rn. Ocniţa), conservă numele etnic al hatmanului polonez Žolkiewski, aliat al Moldovei, care, în 1620, într-o încăierare cu tătarii, a căzut prizonier şi a fost ucis în acest loc.
La încheierea războiului ruso-turc din anii 1788-1791, pe drumul de întoarcere a armatei ruse, lângă satul Mileşti (rn. Nisporeni), a decedat răpus de o boală general-feldmareşalul rus Grigorii Potiomkin (1739-1791). În acel loc a fost ridicat un obelisc, pe care localnicii l-au numit Stâlpul lui Sfeclici, conform unui alonim popular dat după titulatura domnească a comandantului rus – svetleişii cneazi Grigorii Alexandrovici Potiomkin. Despre renumitele cete de călăraşi moldoveni, care aveau în paza lor hotarele de răsărit ale ţării, iar în timp de pace funcţionau şi ca slujbaşi în organele de administrare locală, ne amintesc toponimele Călăraşi, existente astăzi ca nume de sate în diferite regiuni.
Denumirile unor locuri şi localităţi din Basarabia consună onimic sau poate că au legături directe cu numele personalităţilor remarcabile din istoria şi cultura noastră naţională, ele făcând referinţă la vreun eveniment sau întâmplare, ori la originea familială sau la provenienţa lor geografică: Lăpuşna, comună în rn. Hânceşti, fost centru de ţinut şi de judeţ – Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561, 1564-1568); Cogâlnic, sat, precum şi două râuri, unul, cel mai mare (243 km), izvorăşte pe teritoriul raionului Nisporeni şi se varsă în lacul Cunduc, lângă Tatarbunar (reg. Odesa, Ucraina), iar altul (de 50 km) e afluent de stânga al Răutului, în raionul Orhei – înveşnicind numele lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), om politic, istoric, scriitor, publicist; Al. I. Cuza, comună în raionul Cahul, este numită în cinstea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1871), primul domn al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional român (1862-1866); Caşunca, comună în raionul Floreşti, denumirea căreia reproduce alonimul istoric Cassovca, formaţie onimică de limba rusă, având la bază numele dinastiei de cărturari basarabeni Casso, proprietari de moşii în jud. Soroca, din care îşi trag originea cunoscuţii oameni de cultură şi ştiinţă: Nicolae Casso (1839-1904), supranumit „filozoful din Chişcăreni” (rn. Sângerei), mecenat, susţinător spiritual şi material al Societăţii literare „Junimea” din Iaşi; Leon Casso (1865-1914), cu studii la Berlin, profesor la universităţile din Tartu, Harkov şi Moscova, devenit apoi ministru al instrucţiei publice din Rusia; Sturzeni, sat în jud. Tighina, proprietate funciară a dinastiei domneşti Sturza, ai cărei descendenţi au sporit economia şi au susţinut cultura satelor basarabene, unul dintre reprezentanţii ei fiind Alexandru Scarlat Sturza (1791-1854), om de cultură, istoric, publicist, diplomat, autor de monografii şi studii ştiinţifice.
Domnii Ţării Moldovei posedau moşii mari în Basarabia. Din cuprinsul lor pentru „slujbă dreaptă şi credincioasă”, pentru participare în războaie şi la „marile treburi ale ţării”, ei „miluiau” şi făceau „danie de pământuri” oştenilor viteji şi demnitarilor de curte: lui Toader Bubuiog, pârcălab de Roman, pe Prut, lângă iezerul Beleu, şi pe Bâc, lângă Chişinău; lui Stan Horja, vornic de Huşi, pe Lăpuşna „sub Movilă”; lui Radul Gangur, pârcălab de Orhei, pe Botna, în ţin. Lăpuşnei; lui Ion Golăe, mare logofăt, pe Ciuhur; lui Petru Măgdiciu, fiul lui Mihul Măgdiciu, pe Ichel, în ţin. Orhei; lui Şeptelici armaşul, în ţin. Soroca; lui Oană vornicul, pe Bucovăţ, în ţin. Lăpuşna etc. Ulterior, pe moşiile acestora au luat fiinţă sate mari, care şi-au păstrat denumirile patronimice până în prezent: Bubuiogi / Bubuieci, astăzi în componenţa mun. Chişinău; Horjeşti în rn. Hânceşti; Gangura în rn. Ialoveni; Goleni în rn. Edineţ; Măgdăceşti în rn. Criuleni; Şeptelici în rn. Soroca; Vorniceni în rn. Străşeni [4, p. 44, 106, 154 ş.a.].
Numele satelor actuale, cândva întemeiate pe moşiile mănăstireşti (Neamţ, Dancu, Galata, Sfânta Vineri etc.), precum şi denumirile diferitor locuri şi obiective topografice din cuprinsul lor, ne amintesc de aşezămintele religioase respective: Nemţeni, comună în rn. Hânceşti; Dancu, comună în acelaşi raion; Galata, cartier al or. Chişinău; Sfânta Vineri, loc pe teritoriul satului Buiucani din componenţa mun. Chişinău; Bisericani, sat în rn. Glodeni; Dealul Mănăstirii, deal în hotarul comunei Saharna din rn. Rezina; Mănăstireasca, parte de moşie a comunei Obileni din rn. Hânceşti; Mitoc, comună în rn. Orhei; Chilioarele, locuinţe ale călugărilor, săpate în malurile stâncoase ale Răutului, lângă Butuceni, rn. Orhei [5, vol. 5, p. 445-448; vol. 9, p. 120-126].
Denumirile multor locuri şi localităţi, de odinioară şi de astăzi, evocă numele proeminentelor figuri din istoria neamului: Decebal, Traian, Dragoş-Vodă, Alexandru cel Bun, Ştefan-Vodă, Mihai Viteazul, Ghica-Vodă, Mihai Bravul, Mihnea-Vodă, Cuza-Vodă, Mihai Eminescu, Ion Brătianu (localităţi), Stejarul lui Ştefan cel Mare, Movila lui Cuza, Izvorul Reginei Maria, Pădurea Craiului, Gârla Voievodului / Voievodina, Dumbrava Voievozilor (locuri). Unele dintre aceste denumiri s-au aflat în circulaţie până în anul 1945, deoarece mai târziu, în perioada sovietică, ele au fost substituite de autorităţi cu alte denumiri ce conveneau regimului totalitar de atunci. Astfel, Decebal a fost înlocuit cu Tatarovca Mică (1946), Dragoş-Vodă cu Iliciovka (1951), Ghica-Vodă cu Miciurino (1949), Mihnea-Vodă cu Ceapaevka (1949), Mihai Bravul cu Mihailovka (1946), Cuza-Vodă cu Dimitrovca (1949), Ion Brătianu cu Kotovsk (1946) etc. Doar câtorva dintre acestea s-a reuşit să li se restabilească până în prezent denumirile lor istorice.
Substituiri masive au avut loc mai cu seamă în microtoponimia localităţilor urbane. Acum 20 de ani, în Chişinău, din cele 720 de bulevarde şi străzi, rămăseseră să fie folosite doar 12, şi acestea situate pe la periferia urbei, având, după cum ne putem da seama, o importanţă comunitară minoră şi un conţinut semantic nesemnificativ: Dubălăriei, Salcâmilor, Cărămidarilor, Olarilor, Pădurii etc.
Revizuirea forţată a sistemului onomastic naţional a început, de fapt, încă în sec. al XIX-lea, după răpirea Basarabiei în 1812 şi alipirea ei la Imperiul Rus. Numele noastre de localităţi au fost în marea lor majoritate traduse sau adaptate în limba rusă (Starâie Dubosarî, Novâie Hasnaşenî, Nijnie Jorî, Verhnie Buzduganî), unele fiind denaturate până la imposibilitatea de a fi recunoscute (Chisliţa, Chirganî, Voleadânk, Ghijdeanî, pentru Câşliţa, Crihana, Valea Adâncă, Hâjdieni). După cel de-al Doilea Război Mondial, procesul de ruinare a fondului toponimic naţional a fost reluat, în aceeaşi manieră sau folosindu-se şi unele procedee noi, ca redenumirea oraşelor şi satelor (Ialoveni – Kutuzov, Hânceşti – Kotovsk, Sângerei – Lazovsk, Şoldăneşti – Cernenko), substituirea în totalitate a formanţilor onimici –ani / -eni şi -eşti prin –anî / -ianî şi -eştî (Cărpineni – Karpineanî, Drăguşeni – Draguşanî, Luceşti – Luceştî, Floreşti – Floreştî) etc.
După 1989, odată cu revenirea la grafia latină şi legiferarea limbii române ca limbă oficială pe teritoriul Republicii Moldova, au fost stabilite şi au început să se implementeze noi principii de ortografiere şi transcriere a numelor topice româneşti. Au fost elaborate şi editate noi lucrări normative, pentru o serie de localităţi s-a revenit la vechile lor denumiri, a fost reglementată urbonimia oraşelor şi satelor noastre [6, p. 207-225]. Chişinăul şi-a îmbrăcat actualul veşmânt onimic stradal prin noile urbonimice şi prin tradiţionalele denumiri de bulevarde, străzi şi pieţe, la care s-a revenit, devenind metropola adevărată a Moldovei basarabene.
Semnificative şi cognitive din punct de vedere istoric şi, în acelaşi timp, educative au devenit urbonimice chişinăuiene: Bulevardul Dacia, Bulevardul Decebal, Bulevardul Traian, Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ovidiu, Sarmizegetusa, Sargidava, Calea Moşilor, Calea Basarabiei, Calea Ieşilor, Bucovina, Maramureş, Suceava, Alba-Iulia, Humuleşti, Ipoteşti, Putna, Moldoviţa, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, George Enescu, Grigore Vieru, Independenţei, 31 August 1989 etc. [7, p. 5-8 ş.a.]
Toponimia Basarabiei, prin conţinut şi formă, este preponderent românească (90%). Aceleaşi evenimente şi fapte istorice, identicele procese şi etape de dezvoltare a societăţii, condiţiile fizico-geografice şi naturale similare, ocupaţiile, tradiţiile, datinile, obiceiurile şi modul comun de viaţă al oamenilor, componenţa lexicală şi structura derivaţională a formaţiilor toponimice, normele şi legităţile onimice unitare ale limbii etc. au asigurat cu certitudine identitatea etnoculturală şi lingvistică a toponimiei autohtone din întreg spaţiul românesc.
Dunăre, Nistru, Prut... Cetatea Albă, Chilia, Orhei, Tighina, Hotin, Soroca... Chişinău, Lăpuşna, Hânceşti, Nisporeni, Călăraşi... Sunt nume cu rezonanţă istorică, sunt creaţii onimice de epocă.
Hărăzit de Domnul e ca fiece sat şi oraş să aibă un loc de aşezare şi un nume care să le poarte faima în lume (M. Sadoveanu, 8, p. 26). Toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte, mai mult sau mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpului şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul poporului (I. Iordan, 9, p. 2). Toponimia e însuşi graiul de fiece zi al oamenilor, exprimat concis şi sugestiv prin nume de locuri şi localităţi (N. Corlăteanu, 10, p. 16).
Să păstrăm, deci, numele noastre de oraşe şi sate, numele locurilor noastre de baştină, să le păstrăm cu sfinţenie, să le ocrotim prin lege ca pe o adevărată comoară spirituală a neamului, aidoma relicvelor istorice, creaţiilor folclorice, operelor literare, pentru a le transmite urmaşilor, intacte, curate, străluminate de înţelepciune şi credinţa strămoşilor noştri în tot ce e sfânt şi de preţ pentru neam şi ţară.
 
Referinţe bibliografice
1. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. În „Letopiseţele Ţării Moldovei”, Chişinău, 1990.
2. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei,Chişinău, 1992.
3. Anatol Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească,Chişinău, 1970.
4. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
5. Localităţile Republicii Moldova,Chişinău, 2005, vol. 5, p. 445-448; 2009, vol. 9, p. 120-126.
6. Anatol Eremia, Viorica Răileanu, Localităţile Republicii Moldova. Ghid informativ documentar,Chişinău, 2009.
7. Anatol Eremia, Chişinău. Ghidul străzilor,Chişinău, 2000.
8. Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene,Chişinău, 1992.
9. Iorgu Iordan, Toponimia românească,Bucureşti, 1963.
10. Nicolae Corlăteanu, Lexicul istoric // „Moldova”, nr. 4, 1989.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog