Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Contribuţii la salvarea şi dezvoltarea culturii româneşti în Basarabia (I)

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

La sursele cunoscute până acum privind destinul limbii şi literaturii române în Basarabia s-a adăugat recent una proaspătă – cartea Un velicorus moldovean. Fenomen basarabean în Duma de Stat a Imperiului Rus (Editura Universul, Chişinău, 2011) de Andrei Grosu. În prefaţa cărţii apărute deocamdată în limba rusă autorul, licenţiat în istorie al Universităţii de Stat din Chişinău (promoţia 1975), rezumă starea limbii române în spaţiul pruto-nistrean din prima epocă istorică de dominaţie rusească (toate citatele care urmează sunt traduse de noi – I.C.): „Separaţi şi izolaţi de spaţiul lor etnic la 1812, moldovenii din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ca şi toate celelalte popoare ale Imperiului Rus, au început să devină treptat obiect al asupririi naţionale şi al rusificării forţate.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, limba maternă a moldovenilor a fost practic izgonită din şcoală, biserică, administraţie şi justiţie.
Conform datelor statistice, în 1911 în Basarabia existau 1.522 de şcoli primare ruseşti cu un contingent de 101.375 de elevi, dar nu funcţiona nici măcar o şcoală moldovenească...
Aflaţi mai mult de o sută de ani sub ocupaţia Imperiului Rus, după cum se exprima Petre Cazacu, moldovenii n-au avut parte de un învăţământ corespunzător necesităţilor culturii lor naţionale şi circa cincizeci de ani n-au avut nici măcar o singură şcoală în care limba lor s-ar fi predat cel puţin ca o curiozitate lingvistică asemenea sanscritei ori limbii egiptene. Învăţământul primar din sate şi oraşe nu era organizat în scopul dezvoltării culturale a copiilor moldoveni, ci urmărea sarcina rusificării acestora... Dar nici pe aceşti copii muscalii n-au reuşit să-i rusifice. Marea majoritate a moldovenilor continua să se afle în afara sferei învăţământului, scufundându-se din an în an tot mai mult în bezna întunericului...
...Poporul... a fost lipsit de posibilitatea de a citi şi înţelege cea mai simplă tipăritură din cauza îngrădirii accesului la limba maternă, din cauza interzicerii, în condiţiile politicii de rusificare, a limbii moldoveneşti şi deoarece toate sursele destinate dezvoltării erau în limba rusă, inaccesibile moldovenilor. Chiar şi copiii erau obligaţi să înveţe religia şi rugăciunile în limba rusă, pe care o cunoşteau foarte puţin”. „Din cauza unor atari anomalii, observa Ion Pelivan în 1905, elevii moldoveni, trecuţi prin şcoala primară, nu căpătau nici măcar posibilitatea de a înţelege ce-i cereau lui Dumnezeu în rugăciunile lor.”
Chiar şi după evenimentele revoluţionare din 1905, când ţarismul autocrat a fost nevoit să facă unele cedări – au permis polonezilor, armenilor, georgienilor, letonilor, estonienilor, lituanienilor, nemţilor, evreilor, cehilor, calmâcilor, bureaţilor şi altor popoare să deschidă şcoli primare în limbile lor materne, moldovenii nu au avut acest privilegiu. Până la zdrobirea Imperiului Rus ei au fost lipsiţi de dreptul de a-şi instrui copiii în limba lor maternă. Numai după revoluţia din februarie (1917), în urma căreia a fost detronat regimul ţarist, popoarele aflate în robia rusească s-au bucurat de libertate. Moldovenii basarabeni au putut redeschide abia în 1917 şcoli primare în limba lor maternă, pe baza grafiei latine, având acces la ştiinţă şi cultură, la patrimoniul civilizaţiei universale, inclusiv la învăţarea limbilor rusă, engleză etc.
Andrei Grosu nu ratează ocazia de a se referi în Prefaţă la almanahul „Бессарабия”, editat în ruseşte în 1903 de Pavel Cruşevan, „cunoscut naţionalist rus de provenienţă moldovenească”, şi să citeze din el: „Moldovenii sau românii constituie partea cea mai mare a populaţiei din Basarabia, circa trei pătrimi ale acesteia... Ruşii îi numesc pe români moldoveni după denumirea unuia din principatele româneşti...” (p. 8; subl. – I.C.).
Moldovenii basarabeni, continuă firul dezvăluirilor Andrei Grosu, sunt parte integrantă a etnosului român. Existenţa lor de la etnogeneză până în prezent este legată în mod indisolubil de istoria spaţiului etnic românesc. Istoria a făcut ca în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 şi conform Tratatului de pace de la Bucureşti (16 mai 1812), moldovenii din Basarabia să fie rupţi de la Principatul Moldovei, din componenţa căruia au făcut parte aproape cinci secole, şi timp de mai mult de un veac au fost izolaţi de spaţiul lor etnic românesc. Trecuţi în componenţa Imperiului Rus, moldovenii au fost supuşi deznaţionalizării şi rusificării forţate. După evenimentele revoluţionare din 1905 autocraţia rusă s-a văzut nevoită să cedeze o parte a puterii sale poporului, prin mijlocirea Dumei de Stat a Imperiului. Când a venit rândul discutării problemei „Despre învăţământul primar”, o parte a popoarelor din Rusia s-au învrednicit de acest drept. Nu însă şi moldovenii. Unii deputaţi din partea Basarabiei au optat pentru continuarea instruirii copiilor basarabeni în limba rusă, chipurile, pentru că numai în acest fel ei ar fi putut avea acces la toate bunurile spirituale, culturale. „În apărarea drepturilor moldovenilor la şcoală primară în limba lor maternă s-a pronunţat un deputat din partea ţăranilor basarabeni, născut la Teleneşti, rusul (velicorusul) de rit vechi Dionisii Petrovici Gulikin”, specifică autorul, citându-l pe distinsul cărturar basarabean Pantelimon Halippa, care-l considera pe protagonistul studiului său – Gulikin – „un velicorus cu suflet mare”.
Dar nu ne propunem, aici, să dezvăluim în amănunt activitatea lui Gulikin, despre care nu avem alte surse de informaţie decât proaspăta şi documentata carte a lui Andrei Grosu şi câteva reflecţii publicistice ale lui Pantelimon Halippa, un admirator al deputatului Gulikin. E locul să evidenţiem, în continuare, contribuţia lui Pantelimon Halippa la salvarea şi la buna dezvoltare a limbii şi literaturii române în Basarabia. Opţiunea noastră pentru o revenire la rolul şi importanţa activităţii lui Pantelimon Halippa în acest sens este cu atât mai îndreptăţită, cu cât marele cărturar şi patriot, alături de Anton Crihan, Alexandru Boldur, Petre Cazacu, Nicolae Iorga şi alţi oameni de cultură, este prezentat în cartea lui Andrei Grosu ca unul dintre cei mai fideli şi mai activi promotori ai învăţământului naţional al românilor moldoveni, în consens cu opţiunile velicorusului Gulikin.
Pentru a aduce probele necesare în susţinerea ideii că drepturile poporului nostru la limba strămoşească erau călcate în picioare de ţarism nu fără încuviinţarea – de la tribuna Dumei de Stat a Rusiei – din partea unor deputaţi basarabeni lipsiţi de demnitate naţională, ne vom referi la volumul Publicistică (Chişinău, 2001) al lui Pantelimon Halippa. În articolul Limba moldovenească în Duma Imperială, cu care se deschide volumul Publicistică, autorul lămureşte limpede ce şi de ce s-a întâmplat în şedinţele din 1910 ale legislativului rus. După ce deputatul Gulikin propusese ca moldovenii să fie incluşi printre naţionalităţile cu dreptul de a-şi învăţa copiii în şcoli naţionale, „la discuţia punctului de lege, care privea slavona bisericească, pe care nici ruşii actuali n-o mai înţeleg, deputatul Basarabiei, preotul Ghepeţki, moldovean de origine, a spus următoarele: «Vă mărturisesc, domnilor deputaţi, că moldovenii noştri din Basarabia tresaltă de bucurie şi de mândrie când văd că odraslele lor citesc bisericeşte slavoneşte şi că, deci, Duma Imperială nu este în drept de a refuza moldovenilor să-şi înveţe copiii în limba bisericească slavonă; însă în caz contrar, Duma ar nemulţumi ţara noastră, pentru că poporul însuşi al Basarabiei sincer doreşte aceasta despre care vă vorbesc...»” (Publicistică, p. 1).
Când şi ceilalţi deputaţi din partea Basarabiei l-au susţinut pe Ghepeţki, „a fost distrusă prima iluzie, primul pas care se făcea pentru scoaterea poporului moldovenesc din Rusia din bezna întunericului” (p. 2). De ce a fost aşa?, se întreabă Pantelimon Halippa şi răspunde: „...Boierii şi preoţimea nu tind la rusificarea Basarabiei, pentru că rusificarea ar însemna totuşi împărtăşirea, măcar în parte, a poporului moldovenesc la cultură, căci, oricât de joasă e cultura rusească, ea este o cultură. Şi unii şi alţii tind însă la ceva mai sigur pentru soarta lor proprie... Tocmai starea actuală a poporului de jos le convine de minune. Oare unde ar mai găsi boierul nostru basarabean o vită lucrătoare mai ascultătoare şi mai lipsită de conştiinţa drepturilor sale decât numai printre ţărănimea incultă moldovenească? Şi oare unde preoţimea basarabeană şi-ar găsi mai buni poporani decât printre primitivii moldoveni ţărani care sunt atât de darnici şi atât de nepretenţioşi, mulţumindu-se pentru hrana lor sufletească cu ceva bolboroseală din vechea slavonă, cu puţintel fum de tămâie şi cu câteva picături de aghiasmă în şipuşor? Or, tocmai în starea de astăzi, cu şcoala rusească de la care moldoveanul nu se alege cu nimic şi cu puţină slavonă şi tămâie boierii şi preoţimea din Basarabia cât se poate de bine exploatează turma mută şi oarbă a două milioane de moldoveni harnici şi nepretenţioşi!...” (p. 3).
E drept că Pantelimon Halippa numeşte şi demnitari care au purtat de grijă culturii românilor moldoveni în secolele XIX-XX: dintre ruşi – „pe însuşi împăratul Alexandru I, care prin şcoli lancasteriene moldoveneşti vroia să lumineze mintea copiilor boierilor şi târgoveţilor din Basarabia... pe arhiepiscopul Dimitrie Sulima, care cu atâta străduinţă îi îndemna pe preoţi să deschidă, pe lângă biserică, şcoli parohiale moldoveneşti... pe guvernatorul Haruzin, care nu s-a opus înfiinţării unei «Societăţi moldoveneşti» care îşi pusese în statutele sale ca punct principal redeşteptarea moldovenilor din Basarabia prin şcoli naţionale moldoveneşti...”, dintre moldoveni – pe „mareşalul nobilimii basarabene I. M. Sturza, care pe la 1841 încercase să procure cărţi de citire şi manuale pentru şcolile lancasteriene chiar în Moldova şi Valahia; pe protopopul Bălţilor, părintele Sineavski, care mult a stăruit pentru şcolile moldoveneşti parohiale din judeţul său; pe mareşalul nobilimi din ţinutul Chişinăului şi consilier în Consiliul imperial P. Dicescu, care a înfiinţat «Societatea moldovenească», pe boierul E. Gavriliţă... care a scos primul ziar moldovenesc în Basarabia...” (Ibidem).
Pantelimon Halippa înfierează politica ţarismului de ignorare principială a elementului naţional moldovenesc din Basarabia. El cercetează informaţiile statistice, din care evidenţiază, de exemplu, că „Chişinăul, printre cei 1.500 de funcţionari (în numărul acesta intră şi profesorii diferitelor şcoli secundare şi urbane) numără numai 226 de persoane cu nume moldoveneşti, şi nu zic moldoveni, căci nu ştiu dacă măcar vreo 20 de inşi din cei 226 au conştiinţa naţională moldovenească. Tabloul devine şi mai îngrozitor, când privim furnicarul slujbaşilor statului, repartizaţi după ministere, astfel avem:
1) La ministerul de interne: 235 străini şi numai 44 de origine moldovenească;
2) La ministerul de finanţe: 203 străini şi numai 24 de origine moldovenească;
3) La ministerul comerţului şi industriei: 45 străini şi numai 7 de origine moldovenească...
11) La direcţiunea căilor ferate nici un funcţionar de origine moldovenească” (p. 4).
Reflecţiile autorului asupra acestor date statistice aruncă multă lumină în problema rusificării provinciei noastre, inclusiv prin concursul funcţionarilor de origine moldovenească, care „de-abia mai înţeleg graiul poporului moldovenesc, fiind mai iniţiaţi doar în înjurătura moldovenească... În maşina birocratismului rusesc nenorociţii aceştia joacă rolurile de mâna a doua sau chiar de a treia, fiind conţopişti, pisăraşi şi numai rareori ocupând nişte posturi mai înalte şi mai importante: mizerabila lor situaţie parcă într-adins a luat fiinţă pentru a-i pedepsi pentru păcatul inconştienţei naţionale...” (Ibidem).
Pantelimon Halippa descrie amănunţit starea de lucruri din justiţie: „Vă puteţi închipui ce fel de dreptate împart oamenii justiţiei, când ei nu ştiu o boabă din limba poporului de baştină! Nu-i vorbă, interogatoriul la tribunalul din Chişinău, pentru moldoveni, se face prin translator în moldoveneşte, dar s-au întâmplat cazuri când bietul moldovean de la ţară a fost judecat şi osândit, fără să ştie ce şi cum... S-au văzut ţărani moldoveni înhăţaţi în puterea legii, pe care ei n-o ştiu şi nici n-o pot şti, şi duşi în Siberia, tot drumul strigând înspăimântaţi şi nedumeriţi: «Da unde mă duceţi, da ce am făcut?»” (p. 5).
Într-un alt text publicistic el citează din articolul Basarabia sub stăpânirea rusească, 1812-1912 adevăruri crunte „despre nimicirea şcolilor lancasteriene, semimoldoveneşti, înfiinţate în oraşele de ţinut ale Basarabiei pe timpul împăraţilor Alexandru I şi Nicolai I, despre izgonirea limbii moldoveneşti, ca obiect de învăţământ, din seminarul spiritual şi din liceul de la Chişinău, despre introducerea limbii slavone în biserică, despre prigonirea elementului moldovenesc în aşezămintele guberniale de la 1870 încoace şi multe alte nedreptăţi ce s-au făcut moldovenilor în timp de o sută de ani” (p. 6). Inimosul publicist elogiază un calendar (al lui C. V. Popescu) în condiţiile în care în 1912 lipsea interesul moldovenilor pentru carte şi, în genere, pentru cultură. El sugerează conaţionalilor noştri să se trezească din letargia în care îi ţinuse un veac întreg ţarismul: „Te cuprinde o groază când te gândeşti că atâtea sunt de făcut şi, cu toate acestea, moldovenii cei conştienţi de naţionalitatea lor rămân neactivi, parcă ar aştepta ca alţii să vină să le facă datoriile lor faţă de neam” (p. 8). Tocmai într-un atare context Pantelimon Halippa laudă încercările de versificaţie ale lui Tudose Roman, dedicate moldoveanului simplu, pe care-l doreşte conştient de drepturile-i furate de ţarism – chemându-l să şi le revendice, să şi le apere: „Daţi lumină, daţi lumină, / Voi, stăpâni pe-acest popor, / Că o naţie întreagă / Doarme-n somn omorâtor. // De ce ţineţi hăţu-n mână / Şi dormiţi şi voi ca noi? / Dintr-o baltă daţi în alta / Şi din lipsă în nevoi. // Ce ascundeţi voi lumina / De la faţa tuturor? / Daţi-o ca să se deştepte / Duh de naţie-n popor...” (p. 8).
Dincolo de absenţa laturii estetice a versurilor lui Tudose Roman, publicistul le consideră binevenite pentru trezirea basarabenilor simpli la viaţa publică, la dezvoltarea spiritului lor de dreptate şi a conştiinţei naţionale, înăbuşite în mod criminal de ţarismul rus.
În albia aceloraşi idei înălţătoare îşi desfăşoară Pantelimon Halippa întreaga activitate pe plan literar şi politic înainte de Marea Unire ori, mai exact, în timpul pregătirii de epocalul eveniment. Astfel, în 1914 el începe să activeze în cadrul revistei „Cuvânt moldovenesc” şi al ziarului săptămânal cu aceeaşi denumire (cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. I, Chişinău, 1993, p. 72). Prin aprilie 1914 este înfiinţat Partidul naţional moldovenesc, avându-l pe Pantelimon Halippa în calitate de secretar. La 27 martie 1918 el prezidează şedinţa în care Sfatul Ţării a votat actul Marii Uniri. În 1918-1940 a fost deputat şi senator în Parlamentul României, la 15 octombrie 1918 fiind ales membru corespondent al Academiei Române. În 1921 a tipărit la Iaşi cartea de poezii Flori de pârloagă, prefaţată elogios de Mihail Sadoveanu. Printre acţiunile deosebit de importante ale acestui fiu demn al Basarabiei se înscrie, ca o pagină de glorie a cugetului românesc, înfiinţarea revistei „Viaţa Basarabiei”, în ianuarie 1932. Pantelimon Halippa, directorul publicaţiei, semnează în primul ei număr Un cuvânt înainte, autentic program de luptă al scriitorilor basarabeni pentru dezvoltarea, acum nestingherită de restricţiile ţariste, a limbii şi literaturii române.
Revista s-a impus atenţiei publicului numeros prin valorificarea şi popularizarea creaţiei scriitorilor clasici români de origine basarabeană Alecu Russo, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Constantin Stamati, Constantin Stamati-Ciurea, Alecu Donici ş.a. A constituit, de asemenea, o tribună literară de valoare incontestabilă în procesul afirmării unor scriitori tineri, chemaţi să continue cauza literaţilor basarabeni (şi nu numai a acestora) în condiţiile noi: Constantin Stere, Nicolai Costenco, Magda Isanos, Petre Ştefănucă, Gheorghe Bezviconi, George Meniuc, Ştefan Ciobanu, Bogdan Istru ş.a. Acest adevăr poate fi constatat cu uşurinţă la lectura volumului Scriitori de la „Viaţa Basarabiei” (Editura Hyperion, Chişinău, 1990), alcătuit de Alexandru Burlacu şi Alina Ciobanu. Esenţiale pentru înţelegerea justă a importanţei acestei publicaţii şi pentru desluşirea orientării nemijlocite a autorilor ei ni se par studiile Un cuvânt înainte şi Prinosul Basarabiei în literatura românească de Pantelimon Halippa, Din istoria mişcării naţionale în Basarabia (fragment) de Ştefan Ciobanu, Variantele poeziei Limba noastră de Vasile Harea, Limba şi geniul naţional de Constantin Stere, Anul literar 1938 în Basarabia de Nicolai Costenco, precum şi poezii de Ion Buzdugan, Vladimir Cavarnali, Nicolai Costenco, Magda Isanos, Bogdan Istru, Andrei Lupan, George Meniuc, Ioan Sulacov şi ale altor debutanţi ai epocii.
Pantelimon Halippa considera că revista aparţinea cărturarilor basarabeni dedicaţi scrisului literar şi care aveau următoarele scopuri: „1) desţelenirea paraginii trecutului de robie, care mai persistă în unele privinţe în Basarabia; 2) dezvăluirea şi înfăţişarea sufletului românesc basarabean în ceaţa vremurilor apuse şi în splendoarea luminii de astăzi; 3) cercetarea pământului Basarabiei din punct de vedere geografic şi etnografic; 4) îndrumarea fiilor Basarabiei pe căile românismului şi ale statului naţional român; 5) crearea de legături sufleteşti între locuitorii Basarabiei fără deosebire de naţionalitate şi religie; 6) cimentarea legăturilor între românii din tot cuprinsul României Mari şi cei din afară de hotarele ei politice; 7) urmărirea mersului instituţiilor de cultură spirituală şi materială în Basarabia şi chiar în Ţara întreagă, în măsura în care înregistrarea faptelor poate ajuta aducerea de lumină în problemele basarabene; 8) dezbaterea nevoilor economice ale Basarabiei; 9) revista presei care tratează chestiuni obşteşti, ce privesc şi regiunea noastră; 10) împărtăşirea cititorului uitat şi izolat pe meleagurile basarabene la problemele de cultură generală şi de civilizaţie umană care frământă capete, popoare, universul întreg; 11) orice alte probleme şi chestiuni care în cursul muncii vor fi găsite că răspund scopurilor Asociaţiei «Cuvântul moldovenesc» şi revistei «Viaţa Basarabiei»” (p. 241).
În continuare Pantelimon Halippa punctează elemente de politică editorială pentru a realiza programul stabilit: „Prin pagini de beletristică, versuri, folclor şi studii de orice natură, care ar oglindi sufletul moldoveanului basarabean, ne propunem să-l arătăm fraţilor lui de aiurea, care nu ne cunosc nici astăzi îndeajuns, aşa cum se prezintă cu însuşirile lui caracteristice, precum: cuminţenia pilduitoare, bunătatea îngăduitoare şi iertătoare, omenia neafişată şi neoţărâtă, răbdarea tăcută şi creştină, modestia sinceră şi netrâmbiţată şi atâtea altele. N-am dori însă să ne ascundem nici defectele şi mai ales întârzierea în atâtea domenii ale vieţii. Suntem doar trup din trupul unui popor de ţărani şi nu avem nici o vină că, din cauza vremurilor de urgie din trecut, purtăm pecetea primitivităţii, cu care de altfel sunt pecetluiţi ţăranii din tot cuprinsul sud-estic european” (p. 242).
Pantelimon Halippa dă dovadă de spirit obiectiv şi cere înţelegerea cuvenită din partea confraţilor de breaslă de peste Prut: „Aşa cum suntem, avem dreptul de a fi cunoscuţi şi luaţi în seamă. Facem deci apel la condeiele cunoscute şi la acei care până acum n-au avut curajul publicităţii, să brăzdeze adânc, de-a lungul şi de-a curmezişul, Basarabia virgină, spre a scoate în evidenţă însuşirile poporului ei şi spre a pregăti terenul unde va creşte şi va înflori sufletul românesc basarabean, vrednic de plantatorii acestui suflet pe aceste meleaguri, din antichitatea tracică şi romană şi din vremurile de mai încoace, când s-a plămădit neamul nostru românesc...” (Ibidem). Autorul articolului-program dorea ca „Viaţa Basarabiei” „să fie acea revistă românească de cultură generală, care să cultive pe cititorul basarabean pentru scrisul şi literatura românească” (p. 243).
În studiul Prinosul Basarabiei la literatura românească Pantelimon Halippa aduce un omagiu binemeritat basarabenilor care au contribuit esenţial la tezaurul cultural românesc: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Constantin Stamati, Alecu Donici, Alexei Mateevici, Leon Donici-Dobronravov şi atâţia alţii.
Pan Halippa acordă o mare atenţie cultivării limbii române autentice: „O literatură cât de cât desăvârşită nu putem face în altă limbă decât a poporului nostru... Cum am putea înţelege lumea lui Dumnezeu, cum am izbuti să rupem peceţile de pe tainele ascunse ale destinului, ale vieţii, ale iubirii, ale morţii şi ale întregii întinderi de gândire, dacă n-am şti să vedem cu ochi înţelegători cele ce ne înconjoară, dacă n-am fi în stare să ne folosim de limba părinţilor noştri, în care ei au adunat înţelepciunea de veacuri, au condensat simţămintele clocotitoare ale altor rânduri de străbuni şi au zugrăvit frumuseţea rumenă a atâtor răsărituri de soare, minunea multicoloră a atâtor curcubeie deasupra văilor şi dealurilor noastre...” (p. 246-247).
Ca editor al revistelor „Cuvânt moldovenesc” şi „Viaţa Basarabiei” şi ca autor al cărţii de versuri Flori de pârloagă, Pantelimon Halippa a contribuit considerabil la realizarea postulatelor teoretice, abordate parţial mai devreme, prezentându-l ca susţinător al pledoariei velicorusului Gulikin şi stigmatizator al atitudinii deputaţilor moldoveni din Duma de Stat a Rusiei ţariste, străini de sentimentele naţionale şi de grija pentru limba şi cultura propriului popor.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog