Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Există o „literatură moldovenească”?

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică”1, obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei”, e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil”. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, după noi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun2. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului”, mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.
Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure) iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis3. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti4, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul5 şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al istoriei basarabene, a fost exilată6, glotonimul limba moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată acum de pe calea reîntregirii.
Înainte însă de a examina, mai îndeaproape, soarta acestei literaturi, se impune să chestionăm, sociologic, contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geopolitică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând pe fundalul moldovenismului primitiv o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie) alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică, imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că, fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică, spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă (ca obârşie) sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare. Şi dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referinţă), cultura basarabeană a devenit o subcultură (nu în sens axiologic). În fine, trebuie să clarificăm – sub presiunea aculturaţiei – care este această cultură donatoare.
Cum raporturile dintre culturi sunt, se ştie, raporturi de forţă, o astfel de intersectare (întâlnire) face din aculturaţie (termen inventat, se pare, de J. W. Powell) un fenomen normal; doar că difuziunea culturală se poate desfăşura cu sens unic, prin asimilare, schimbând modelele (patterns) culturale iniţiale şi impunând chiar etnocidul, ca deculturaţie programată. Este limpede că o cultură în stare pură, sustrasă influenţelor, într-o iluzorie independenţă nu poate fi concepută. Pe de altă parte, orice dinamism cultural (numit culturaţie de Denys Cuche7) este şi un proiect existenţial, purtând – în cazul Basarabiei – pecetea unei istorii propagandistice, atentând la identitatea naţională. Charles King vorbea chiar, surprinzător, de un „naţionalism negociabil”8. Dar ocupaţia ruso-sovietică a condus la prăbuşirea conştiinţei naţionale sub flamura „rusismului” iar impactul ideologic din fosta R.S.S.M. a avut consecinţe catastrofale. „Ispita slavă” (despre care vorbea Mircea Vulcănescu) se putea exprima prin religiozitate, exaltare, delicateţe, exploatarea socialului ş.a. Dar în câmpul literaturii comandamentele ideologice au decapitat instituţia criticii literare, transformând-o în simplu şi docil instrument (executor politic). S-a şi lansat sintagma de „critică reptiliană” (Leo Butnaru), virusul ideologic infectând literatura epocii. Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru limbă, istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid” (Marian Popa), alergică la sacru, şi exemplul lui homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etnocultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugeniu Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”9, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale, dar şi imperativul sincronizărilor interioare, printr-o nemiloasă „reducere la scară”.
Arie culturală periferică, oferind o zestre literară, poezia basarabeană (şi nu numai) trebuie recuperată, dincolo de orice fel de complexe. Ea nu reprezintă doar o curiozitate regională. Analizând „felul în care se vede literatura basarabeană”, Ion Simuţ observa, esenţial, că e vorba de „o gestiune proprie a valorilor”10. Înţelegem dorinţa scriitorilor basarabeni de a fi trataţi ca „scriitori români, pur şi simplu” (N. Leahu). Realitatea e însă alta şi afirmând răspicat că literatura basarabeană e literatură română, nu putem ignora că, deocamdată cel puţin, circulaţia cărţilor şi a valorilor nu e încă „naturală şi vizibilă”11. Adică n-a intrat în circuitul naţional, sfidând realităţile geopolitice (statale, mai exact).
Deşi a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-şi „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”. Dar literatura Basarabiei nu există în sine; avem, aşadar, obligaţia unei mai generoase receptivităţi.
Între a decreta că ea nu există (fie în sens valoric, fie ca imposibilitate „localistă”, ruptă de matca românităţii) şi a prelua necritic abundenta ofertă, alegem, fireşte, soluţia unui examen calm al reliefului axiologic: cu autori gonflaţi şi statui caricate, cu prestigiu ofilit, obligând la reevaluări / declasări; cu himera specificului şi suflul profetic, de valenţe sacrale, oscilând între ruralismul elegiac şi retorica proletariană, vehiculând industrios-stahanovist poncife propagandistice; cu fireasca „masificare” (cum zicea T. Vianu) a operelor care se adună în timp (crescând, estompându-se ori chiar „dispărând”) până la actualitatea în mişcare, literatura vie, orgolioasă, tulbure şi nesigură; cu inevitabilele războaie generaţioniste, proclamând clivajul „celor două estetici”, uitându-se păgubos că valorile coexistă, inclusiv prin prezenţa / importanţa scriitorilor de fundal.
S-a bătut multă monedă pe acest asincronism basarabean, înnămolit în pitorescul etnografic, moşionologist (după o vorbă a lui Mihai Cimpoi), purtând otrava sentimentalismului moldav şi exploatând cu hărnicie industrioasă un bătătorit „pachet” tematic. Negreşit, literatura din provincia despărţită de ţara-mamă printr-o artificială frontieră etnică (prelungind dureros schizofrenia identitară) rămâne „o ramură vitregită”, cum nota ferm Gh. Grigurcu. Iar Alex. Ştefănescu, bucuros de regăsire, sesiza că asistăm, prin recuperarea scriitorilor de dincolo de Prut, la o „îmbogăţire bruscă” a literaturii române. Vom spune numaidecât că această reîntregire culturală va pricinui şi „pierderi colaterale” (cf. Eugen Uricaru). Un dur examen integrator va clătina ierarhiile, reaşezând – prin validare axiologică – clasamentele. Reducerea la scară este o acţiune dureroasă şi necesară, refuzând blândeţea unui tratament filantropic. La fel de adevărată ni se pare însă şi o altă constatare. Sunt multe nume care, în furnicarul scriitoricesc, rezistă la această confruntare şi care ar merita să circule, cu deplină îndreptăţire, în ţară. Cu excepţia unor scriitori lăudaţi sau huliţi pentru vibraţia lor mesianică, abia optzeciştii poartă, se spune, „aură de învingători”, deţinând şi monopolul sincronizant. În rest, zic unii, oblomovismul cultural s-a înstăpânit într-un mediu cultural „ofilit”, eclipsând şi conştiinţa apartenenţei (cultura de referinţă). Dar nu este cazul să aruncăm o umbră idilică peste învolburata viaţă literară. Nu e vorba de clemenţă pentru veterani, de filantropie pentru o literatură „retardată” ori de o ciudată amnezie pentru cei care, cum spunea Blaga, s-au dedat la „prostituţia slovei”, înnămolindu-se în oportunism şi conjunctural, în lunga domnie a realismului socialist. Iar sita istoriei literare e nemiloasă şi cimitirele literare încăpătoare; în literatură rămân soliştii.
 
*
În urmă cu aproape două decenii publicam Cele două Românii? (Editura Helicon, Timişoara, 1993), volum în care deplângeam, pe urmele altora, o aberaţie istorică: existenţa a două state româneşti! Au mai apărut: Bătălia pentru Basarabia (în două ediţii, 2000 şi 2002) şi masiva antologie Poeţi din Basarabia (2010, sub egida Editurii Academiei, în colaborare cu Editura Ştiinţa din Chişinău), fără ecou acolo, supusă unui ciudat embargou, încercând o radiografiere a fenomenului poetic basarabean pe durata unui secol şi pledând pentru edificarea unui spaţiu cultural comun. Fireşte, am refuzat derogări valorice şi am propus inevitabile declasări, în sensul unui metabolism cultural, normal, integrând în circuitele noastre axiologice oferta literară de peste Prut în speranţa că am temperat şi isteria antiromânească, românofobia care flutura pericolul „anexării,”, pregătind – vorba regretatului Andrei Vartic – „coacerea premiselor”. Vrem a spune, aşadar, că Basarabia nu e o provincie fără literatură, cantonată încă într-o estetică ofilită, chiar dacă supusă lungă vreme deznaţionalizării (mancurtizării), recondiţionând – printr-o propagandă ostilă – ficţiuni staliniste. Cum Republica Moldova există pe harta lumii, cum inevitabil e invocată statalitatea, obţinută, e drept, printr-o anevoioasă legitimare, însoţită de exaltări autohtoniste, întrebarea de neocolit priveşte putinţa unei literaturi moldoveneşti, suficientă sieşi.
În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerţial, sfidând adevărul istoric, soarta literaturii moldoveneşti îşi conservă echivocul. Să ne amintim că, în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deşi literatură naţională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă şi împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Aşadar, ca parte simbiotică a literaturii sovietice (multinaţională), ea nu era o literatură minoritară şi, în consecinţă, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parţial12, literatura moldovenească marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viaţa culturală recuza „matricea lingvistică”, afişând o identitate „ordonată”, impusă, constata Dan Mănucă13, atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale. Ca alt posibil pol de atracţie, Bucureştiul era văzut într-o relaţie opozitivă, jugulându-se tendinţele proromâneşti. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară standard erau închise, schimburile de cărţi şi periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu”, deşi literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile româneşti (Eminescu şi Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolşevizarea României a „îngheţat” astfel de realităţi geopolitice, ştergând identitatea reală şi cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc / român, animat de frustrări şi complexe. Cum Moldova postsovietică, sub pavăza statalităţii, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat.
Încât, sub presiunea acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii – soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – acelaşi Dan Mănucă14. Ceea ce presupune acordul mărturisit al părţilor (uneori tacit, deseori încălcat), semnificând şi lichidarea „jocurilor” duplicitare.
Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, îngheţul ideologic, izolarea istorică, reprimanda ruso-sovietismului, asaltul condeielor oportuniste (dinozauri proletcultişti, idilismul de partid), inerţia canonică, consensul obosit, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava „esenţialilor” cu „expiraţii”, complexul mimetic, retardul, autoiluzionarea, respectiv declasicizarea, rezistenţa axiologică – toate se vor reflecta, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă la o continuă revalorizare, operând o reducere la scară nu prea îmbietoare, recunoaştem.
 
Note
1 Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Flux, Tipografia Prag-3, Chişinău, 2003, p. 184.
2 Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, Editura Augusta, 2002.
3 Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002; ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, p. 327.
4 Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, 2002, p. 412.
5 Idem, p. 522.
6 M. Cimpoi, lucr. cit., p. 49.
7 Denys Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Editura Institutul European, 2003, p. 97; traducere de Mihai-Eugen Avădanei; Prefaţă de Camelia Grădinaru.
8 Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Editura ARC, 2002.
9 Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, în „Convorbiri literare”, nr. 1/2003, p. 47-50.
10 Ion Simuţ, Măr de ceartă la Chişinău, în „România literară”, nr. 45/16-22 noiembrie 2005, anul XXXVIII, p. 13.
11 Ibidem.
12 Dan Mănucă, Crize de identitate literară, în Literatură şi ideologie, Editura Timpul, Iaşi, 2005, p. 96.
13 Idem, p. 111.
14 Dan Mănucă, Literatura română generală, în Restituiri, Editura PrincepsEdit, Iaşi, 2007.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog