Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTRET

Un basarabean înflăcărat. Scriitorul Dumitru C. Moruzi

Florin MARINESCU

Alte articole de
Florin MARINESCU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Personalitatea basarabeanului Dumitru C. Moruzi, despre care au scris Gheorghe Bezviconîi, Nicolae Iorga, dar şi, mai nou, domnul Iurie Colesnic, este mai puţin familiară publicului larg, iată de ce, în articolul de faţă, ne propunem să surprindem profilul scriitorului în contextul unei epoci zbuciumate.
Pentru a fixa relaţia personajului cu pământul său iubit, amintim câteva versuri ale sale, din volumul Cântece basarabene. „Dealuri şi văi, câmpii fermecătoare, / Izvoare reci, din codrii cei adânci, / Lunci de la Prut, cu sălcii plângătoare, / Nistre bătrân, ce curgi numai prin stânci, / V-am părăsit încă din tinereţe. / V-am părăsit, plângând amar / Şi lacrămi vărs şi-acum la bătrâneţe. / Lacrămi destule în zadar. / Am părăsit părinţi şi casă, / Ducând cu mine-un tainic dor – / Ca să nu văd, o, ţară mult duioasă, / Cum lâncezeşti sub jug străin”.
Scriitorul aparţine unei vechi familii din Trapezunt, stabilită ulterior, din secolul al XVII-lea, la Constantinopol. Despre vechimea familiei nu există date sigure. Numele se întâlneşte dinaintea aşezării acolo a primilor Moruzeşti.
Dumitru s-a născut la 1 sau 2 iulie 1850. Tatăl său, Constantin, despre care a scris acum mulţi ani şi istoricul de la Chişinău Ion Varta, a trăit o viaţă tumultuoasă între 1816 şi 1886. Nu în toţi anii aceştia, dar în destul de mulţi. La un moment dat, la Odesa, se afişa la balconul hotelului Londra, în costum spaniol, în calitate de ultim descendent al împăraţilor din Trapezunt. Plin de modestie, spunea că aşa o frumuseţe de bărbat se naşte doar o dată la 100 de ani.
Sub aspect matrimonial a fost destul de cumpătat. S-a căsătorit de două ori. Prima oară cu Pulheria Cantacuzino, cu care a avut un fiu, Alexandru, şi a doua oară cu Ecaterina Sturza, nepoata prinţului Ioniţă Sandu Sturza, o femeie foarte urâtă, dar de o inteligenţă şi o energie remarcabile, mama lui Dumitru. Trebuie să adăugăm că tatăl lui Dumitru a murit subit la Odesa în 1886, pe când încerca să facă o pasenţă. Ultimele lui cuvinte – rostite în limba franceză – „Ce porcărie!”. A fost îngropat la moşia de la Dănuţeni, iar mama sa îşi are mormântul în portul Sulina, în România.
Primele date despre Dumitru apar în 1854, când a trecut cu familia din Moldova în Basarabia, la porunca autorităţilor austriece din Moldova.
A petrecut anii de copilărie când la Chişinău, când la moşiile tatălui din Cosăuţi şi din Ciripcău, ambele în ţinutul Soroca. Mama l-a învăţat primele noţiuni de matematică, de literatură şi de gramatică franceză. Tot ea i-a insuflat apropierea faţă de operele lui Molière, ale lui Corneille şi ale lui Racine. Ca limbi străine a învăţat întâi ruseşte, apoi franţuzeşte, la început la Iaşi, pe urmă, din 1863, la Paris, la liceul Saint Louis, după care, probabil, la Sorbona, până în 1869, an în care s-a reîntors în Basarabia ca filofrancez.
În 1873, îndemnat de tatăl său, a intrat în serviciul mareşalului nobilimii din ţinutul Soroca, în care a rămas până în 1877, când, la 12 aprilie, a devenit interpret al Cancelariei diplomatice a autorităţii supreme ruse. În această calitate a însoţit comandamentul rus pe diverse câmpuri de bătălie, la Ieni Zagra şi la Giuguli Karabunar, ambele în Bulgaria. La 15 august 1877 a însoţit la Bucureşti pe reprezentantul comisarului arhiducelui Nicolae pe lângă guvernul român şi la 1 februarie 1878 director al Cancelariei comisarului suprem. După câteva luni, în aprilie acelaşi an, a devenit reprezentant al Comisiei mixte creată la Bucureşti pentru a examina eventuale proteste ale populaţiei româneşti împotriva trupelor ruse care traversau ţara, funcţie în care a rămas până la desfiinţarea comisiei, în iulie 1879.
Refuzând să intre în diplomaţie, ca şi fratele său vitreg Alexandru şi aşa cum ar fi vrut tatăl său Dumitru, se stabileşte la Bucureşti, unde este numit administrator al judeţului Constanţa. De pe această poziţie a contribuit mult la progresul judeţului, prin construirea de drumuri, a unei şcoli, a unei biserici. A avut un aport însemnat, de asemenea, la organizarea serviciului de notari şi la numirea de primari români.
Mai târziu a fost numit administrator şi subprefect al portului Sulina, unde a dovedit aceeaşi activitate febrilă. Pentru a evita, de pildă, inundarea acestuia, a înălţat terenul, a pietruit trotuarele, a mutat calea ce mergea de la cimitirul austriac până la mare şi a organizat după model austriac un corp de pompieri voluntari, mai eficient la stingerea deselor incendii. A acordat o atenţie specială liceului de muzică Carmen Sylva, de unde au ieşit mulţi şefi de orchestră renumiţi, dar care a trebuit să-şi închidă porţile din cauza disputelor dintre partidul liberal şi cel conservator. În plus, a ajutat la construirea teatrului şi la repararea bisericii locale. Adăugăm cu privire la această etapă a activităţii sale că prinţul Carol l-a decorat cu ordinul Steaua României în decembrie 1878. Şi pentru că ne referim la decoraţii, vom adăuga faptul că prinţul Milan al Serbiei i-a acordat decoraţia Takovo iar prinţul Alexandru I al Bulgariei decoraţia Sfântul Alexandru I.
Cât despre disputele politice din epocă, acestea i-au schimbat cursul destinului, Dumitru Moruzi fiind mutat la Măcin. A refuzat însă postul şi şi-a dat demisia. De atunci a urmat o perioadă grea pentru Dumitru Moruzi, care cheltuise deja o mare parte din moştenirea ce i-o lăsase mama sa – 250.000 de lei aur. Singura lui speranţă rămânea regele Alexandru I al Serbiei. Acesta însă a fot asasinat în 1903 şi Dumitru a fost ajutat de regina Serbiei, care i-a cumpărat o casă în Iaşi, în cartierul Tătăraşi. La vârsta de 53 de ani Dumitru a fost obligat să-şi câştige traiul scriind. Dar nu a făcut-o numai din nevoie. A început să scrie, aşa cum mărturiseşte şi în volumul Înstrăinaţii, şi din convingerea că are o obligaţie morală de a încerca să reînvie o lume care nu trebuie uitată şi pe care ar dori să o restituie: aşa cum a trăit, cum a simţit şi cum a gândit, cu ideile şi cu defectele ei, cu trăirile frumoase şi măreţe, o lume, scria, pe care cei mai mulţi dintre voi nu au cunoscut-o şi pe care aveţi datoria să o judecaţi cu respect şi nu să vă lăsaţi induşi în eroare de către criticile subiective la care a fost supusă de contemporaneitate. O lume etichetată nemeritat, o lume căreia nu i-a fost permisă nici liniştea înmormântării ei.
Câteva cuvinte despre opera sa literară. E destul de vastă. A fost, cum scrie Iurie Colesnic, romancier social, memorialist, publicist, folclorist1.
Prima lui lucrare – Basarabia şi viitorul ei 1812-1905 – a apărut în 1905 şi, aşa cum scrie pe foaia de titlu, a fost publicată iniţial în ziarul „Cronica”, urmată în acelaşi an de o serie de articole sub titlul Ruşii. Cu un an mai târziu apare ca fascicul – Ruşii şi românii, prefaţă de Nicolae Iorga. Romanele Înstrăinaţii (1910) şi Pribegi în ţară răpită (1912) concentrează imagini interesante ale oraşului moldovenesc din secolul XIX şi începutul secolului următor, dar şi date necunoscute despre unii membri ai familiei Moruzi. Fiecare dintre romane are şi un subtitlu. Primul e numit de autor Studiu social în formă de roman, iar al doilea – Roman social basarabean. În opera lui se observă şi unele influenţe ruseşti, probabil ca urmare a lecturii unui Turgheniev sau a unui Tolstoi. Dintre romane mai amintim şi Moartea lui Cain, apărut postmortem.
În afară de acestea, Dumitru Moruzi a publicat şi o operă comică în trei acte, cu titlul Pescarii din Sulina, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 2 februarie 1902, libretul căreia se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, dar şi o comedie, fără să-i cunoaştem titlul, tot în trei acte, care a început să se publice în nr. 3 pe 1911, în luna iunie, al periodicului „Unirea Femeilor Române”. Prezintă interes faptul că periodicul „Cugetarea” adăposteşte anunţul cu titlul Veta ou Les pecheurs de Sulina, par D. C. Moruzi et Gh. Gr. Argyropolu, Bucarest, 1901. Cine ştie – ar putea fi vorba de planul unei apariţii în comun care a eşuat? În acelaşi ziar, începând din 24 ianuarie 1912, se publica un studiu de morală cu titlul Sărutarea lui Iuda sau Iuda în casă de boier, Iuda la sat, Iuda în Capitală şi Iuda parvenit, în trei acte şi un prolog. Antisemit convins, Dumitru C. Moruzi este autorul articolului din 1914 Problema jidovească şi poporul român. Cu doi ani înainte, în mai 1912, publicase o carte cu titlul Basarabia noastră. A mai scos la lumina tiparului şi o culegere de cântece, în acelaşi an, intitulată Cântece basarabene.
Textele sale au atras atenţia lui Nicolae Iorga, lui A. D. Xenopol, lui Gheorghe Cardaş, care au semnalat cu toţii dragostea sa pentru Basarabia, pentru trecutul ei, pentru natură etc.2.
Aprecierile lor nu l-au ferit însă de sărăcie, de diverse boli care au început să-l deranjeze încă din perioada aflării sale în delta Dunării. În plus, lipsa de bani, ca şi dificultăţile de auz nu au putut genera decât o bătrâneţe dificilă3. Iar deziluziile familiale i-au accentuat greutăţile.
În tinereţe se căsătorise cu o guvernantă franţuzoaică4, care i-a născut un fiu, cu nume necunoscut nouă. În urma acestei căsătorii, se pare, a părăsit definitiv Basarabia. A doua oară s-a căsătorit cu Tereza Gizyka, autoarea unei biografii a lui Dumitru Moruzi, unde descrie asperităţile provocate în căsătorie de prezenţa în viaţa sa a unei alte (a treia...) femei. A divorţat deci a doua oară.
Dumitru Moruzi a murit în sărăcie la 9 octombrie 1914, dar a avut parte de funeralii grandioase. A luat cuvântul cu acel prilej politicianul A. C. Cuza. Mormântul lui se află la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, dar crucea de lemn de pe mormânt a luat cu ani în urmă altă întrebuinţare...
 
Note
1 Vezi întreaga-i operă la Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Chişinău 2000, la p. 34-35, iar la p. 35 – şi o bibliografie selectivă.
2 Vezi Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, mai ales p. 28-35.
3 Locuia în Iaşi pe strada Vasile Lupu nr. 74 din cartierul Tătăraşi. În zilele ce-i aminteau de istoria Basarabiei cobora drapelul în bernă.
4 Dumitru, ca membru al unei familii recunoscute ca princiară în Rusia (prin ucazurile din 1903 şi 1905), ar fi putut obţine cetăţenia rusă. Dar în urma acestei căsătorii s-a certat cu părinţii, refuzând-o şi acceptând cetăţenia română.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog