Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Limba Română şi noi

Andrei CRIJANOVSCHI

Alte articole de
Andrei CRIJANOVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

După două secole de dominaţie străină, trecând prin vicisitudini de tot felul, la 31 August 1989 „Românii basarabeni au reuşit, prin luptă unită şi neînfricată, să-şi proclame limba lor – limbă de stat şi să-şi introducă grafia latină a limbii române. Generaţia de după război a ridicat limba din umilinţă – expresie primă şi ultimă a unui popor, şi a şters o pată de pe obrazul romanităţii şi a culturii europene. S-a restituit astfel limbii române demnitatea de a fi considerată, în ansamblul ei firesc, limbă folosită de românii de pretutindeni”, scria prof. dr. Zamfira Mihail, la 4 ianuarie 1990, în ziarul „România Liberă”.
Lupta şi victoria românilor basarabeni nu a fost decât un episod din îndelungata şi continua rezistenţă a poporului român, de-a lungul secolelor, întru apărarea şi păstrarea fiinţei şi a limbii naţionale. Mărturie documentată în acest sens poate servi relatarea cunoscutului umanist şi istoriograf italian Antonio Bonfini (1427-1503): „Sub valuri de barbari, ei (valahii) îşi glorifică limba lor valahă, ca nu cumva să o piardă, se bat cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii lor, cât a limbii lor”1.
Evenimentele de la finele sec. al XX-lea, încununate de obţinerea independenţei, de reintroducerea alfabetului latin şi decretarea limbii române ca limbă oficială, reprezintă o mare victorie a românilor basarabeni asupra unei nedreptăţi care părea că nu are sfârşit.
Izolarea de două secole – cu excepţia celor peste 20 de ani de după Unirea de la 1918 – a graiului românesc din Basarabia de limba română comună şi, mai ales, nefastul experiment din perioada sovietică, cunoscut sub denumirea de „construcţie lingvistică”, aplicat prin bilingvismul instituţionalizat şi printr-o intensă presiune ideologică şi socioculturală, exercitată de puterea colonială asupra românilor basarabeni, transnistreni şi bucovineni, au afectat grav limba română din acest spaţiu, fără a-i schimba însă structura, esenţa. Limba vorbită este împestriţată de împrumuturi lexicale nemotivate, calcuri şi clişee lingvistice, preluări de articulaţie şi de accentuare improprii limbii române, în fine, de multiple deformări de cuvinte româneşti în urma presiunii din partea limbii ruse. În general, mediul lingvistic rămâne confuz, predominat de un uz colocvial haotic, cu semne minime de schimbare în bine. În perioada regimului sovietic limba română din Basarabia a trecut printr-o fază de decantare premeditată de neologismele latino-romanice. În schimb, se cultiva un vocabular dialectalizat şi arhaizant, cu împrumuturi excesive din limba rusă, menit să confere „limbii moldoveneşti” trăsături distincte faţă de limba literară din România.
Astfel, a scăzut simţitor nivelul de cunoaştere a limbii materne de către populaţia băştinaşă, s-au redus la minimum sferele de utilizare a ei, iar uzul curent a devenit necontrolat.
Cercetătorii constată, pe bună dreptate, că în perioada dominaţiei străine nu atât limba română s-a degradat, cât gândirea şi conştiinţa naţională a purtătorilor ei. Anume acestea au constituit principala ţintă a loviturilor de deznaţionalizare date de autoritatea colonială. Sunt convingătoare, în acest sens, consideraţiile prof. Eugeniu Coşeriu: „Rusificarea sistematică (mult mai intensă sub comunism decât sub ţarism) a eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare. A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lângă limba română sau, cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori; a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care în vorbirea populară şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele esenţiale. Rusismele de semantică şi sintaxă (calcurile lingvistice), frecvente în vorbirea vorbitorilor bilingvi (care, din lipsă de educaţie lingvistică românească, nu cunosc în aceeaşi măsură şi cu suficientă diferenţiere ambele limbi), sunt totuşi şi până astăzi numai fapte de interferenţă, lipsite de orice regularitate; şi, din perspectiva limbii române, sunt numai greşeli de limbă – greşeli pe care vorbitorii monolingvi sau practic monolingvi (în particular, ţăranii) nu le comit, şi intelectualii scrupuloşi în întrebuinţarea limbii le evită – nu reguli şi norme noi integrate în sistemul lingvistic2.
În ceea ce priveşte faimoasa „teorie a celor două limbi” şi existenţa unei noi limbi est-romanice, timpul a dovedit inconsistenţa şi absurditatea ideii desprinderii din limba română comună a aşa-zisei „limbi moldoveneşti”. Atât mobilul creării acestei „limbi”, cât şi denumirea ei improprie au fost de natură pur politică, şi anume de a demonstra existenţa unei naţiuni distincte de cea română, justificând astfel anexiunile teritoriale. Chiar dacă în urma tragicelor evenimente pentru destinul nostru (actele arbitrare din 1812, 1940 şi 1944) „teroarea istoriei” a impus-o ca pe o creatură ruso-sovietică, ea nu a durat mai mult decât imperiul însuşi. „De pe urma limbii artificiale – conchide Eugeniu Coşeriu – rămâne, ca o stafie, numai ideea greşită a unei «limbi moldoveneşti» deosebite de limba română, şi numai la răuvoitori şi la vorbitori naivi şi contaminaţi de ideologia sovietică”3.
Spre dezamăgirea şi consternarea oamenilor de ştiinţă, a intelectualităţii şi tineretului studios, a oamenilor de bună-credinţă, falsul glotonim de tristă amintire a fost legiferat în Constituţia Republicii Moldova din 1994 ca denumire a limbii oficiale a statului, forţele politice sfidând pentru a câta oară adevărul ştiinţific, istoric şi bunul-simţ. Este o dovadă a faptului că denumirea limbii populaţiei băştinaşe rămâne în continuare obiect al disputei politice, demonstrând totodată o dureroasă despărţire de greaua moştenire a îndelungatei stăpâniri coloniale ţariste şi sovietice.
Odată cu revenirea la scrierea cu alfabet latin în Republica Moldova, se pune în mod logic problema „realinierii la norma limbii române literare, care trebuie să fie una şi aceeaşi la românii de pretutindeni, indiferent de apartenenţa lor statală... Revenirea la normele unitare ale limbii române de cultură înseamnă, de fapt, o sincronizare cu nivelul atins de ea (limba română din România) în deceniile de separare forţată”4.
În pledoaria sa pentru limba literară, lingvistul ieşean dr. Ioan Oprea releva faptul că „numai prin aspectul literar limba unui popor îşi poate exercita totalitatea funcţiilor sociale şi statale, asigurând cu adevărat aspiraţiile lui de emancipare şi de libertate”, în timp ce „limba populară prezintă inadmisibile diferenţe regionale şi o oarecare instabilitate în timp, deficienţe ce prejudiciază tendinţa general-umană de perfecţionare şi de organizare raţională”5.
Referindu-se la situaţia lingvistică din Republica Moldova, I. Oprea apreciază procesul de instituire şi promovare a normei literare ca fiind unul de durată şi greu de realizat fără asigurarea accesului la adevărata cultură naţională. „Succesul în acest sens este asigurat de două elemente: 1. obligativitatea întrebuinţării limbii române în toate împrejurările, astfel ca reproducerea structurilor altei limbi în vorbirea românească să fie înlăturată prin formularea ideilor direct în română, şi 2. ridicarea nivelului cultural şi social al vorbitorilor limbii române, care va crea inevitabil necesitatea întrebuinţării limbii literare corecte, căci limba literară nu este numai mijloc de expresie a culturii (spirituale), ci şi un component important al ei”6.
Stabilind o relaţie directă între limba literară şi conştiinţa naţională, cercetătorul ieşean subliniază importanţa primordială, pentru epoca modernă, a însuşirii şi întrebuinţării limbii literare. Prin argumentele lor incontestabile, aserţiunile autorului sunt, în opinia noastră, deosebit de relevante pentru purtătorii limbii române din teritoriile româneşti înstrăinate: „În cazul când devine posesor al limbii literare, vorbitorul ei nativ se converteşte în purtător de civilizaţie cu forţă civilizatoare şi în partener de dialog de nivel superior cu reprezentanţi ai altor culturi. De aceea, a nu poseda limba literară, cu terminologiile, normele şi variantele ei funcţionale, înseamnă, pentru epoca modernă, a fi numai parţial purtătorul unei etnii sub aspect cultural lingvistic.Imposibilitatea exprimării fluente pe terenul ştiinţei, filozofiei, tehnicii etc. şi apelarea la mijloacele altei limbi pentru suplinirea unor deficienţe în cunoaşterea aspectului literar al propriei limbi materne certifică pentru un vorbitor existenţa unei înstrăinări accentuate faţă de poporul din care face parte şi, în ultimă instanţă, a unei înstrăinări faţă de o entitate etnică istoriceşte determinată. Dacă un vorbitor cultivat al unei limbi nu este în măsură să folosească aspectul ei literarşi apelează la o limbă străină, el se află, de fapt, într-o situaţie paradoxală: conştiinţa lui etnică poate rămâne neatinsă, dar conştiinţa naţională este infirmată. Pe de o parte, el nu poate beneficia de toate posibilităţile naţiunii sale pentru a se angaja în actul creaţiei specifice bazei etnice, pe de altă parte, el nu poate asimila toată forţa limbii literare străine pentru a se afirma în cadrul ei, lipsindu-i filionul etnic corespunzător acestei limbi. Este explicabil în acest mod de ce popoarele supuse presiunilor deznaţionalizatoare prin limitarea funcţiilor limbii literare înaintează cu mare greutate pe calea progresului cultural şi social, fiindu-le periclitată, în ultimă instanţă, existenţa”7.
Pornind de la experienţa noastră lexicografică de elaborare a Dicţionarului de dificultăţi ale limbii române (Chişinău, 2000), în care am tratat cu prioritate aspectele dificile ale lexicului, gramaticii, ortografiei, ortoepiei şi semanticii, şi, în mod deosebit, consecinţele interferenţelor lingvistice româno-ruse, menţionăm principalele cauze care au dus limba română vorbită în Republica Moldova la starea ei actuală:
– întreruperea dezvoltării libere şi organice a limbii române (în 1812, 1940, 1944);
– inventarea şi promovarea insidioasă a teoriei celor două limbi est-romanice;
– limitarea, până la eliminarea totală, a funcţiilor limbii române în administraţie, învăţământ, ştiinţă, biserică etc.;
– influenţa masivă a limbii ruse prin bilingvismul instituţionalizat şi presiunea socioculturală;
– intervenţiile deliberate în scopul schimbării fizionomiei fireşti a limbii române prin impunerea de reguli şi norme improprii;
– „curăţarea” limbii române de neologismele latino-romanice;
– dialectalizarea vocabularului limbii literare;
– conservarea elementelor de limbă învechite, arhaice;
– coruperea normei literare în urma prevalării „normei” uzului curent (în condiţiile lipsei de educaţie lingvistică adecvată).
În urma unei analize elementare a conţinutului Dicţionarului... nostru, o întrebare retorică se impune de la sine: Pot constitui limba moldovenească următoarele abateri de la normele limbii literare române:
– împrumuturile lexicale ruseşti nemotivate;
– calcurile şi clişeele lingvistice după modele ruseşti;
– formele deviate ale cuvintelor româneşti sub influenţa limbii ruse;
– substantivele cu genul schimbat sub influenţa limbii ruse;
– pronunţarea alterată a unor cuvinte româneşti după model rusesc;
– cuvintele cu accent deplasat în urma interferenţelor lingvistice româno-ruseşti;
– multiplele greşeli de limbă care se comit din lipsa unei instruiri lingvistice adecvate;
– cuvintele regionale care se regăsesc şi în alte zone ale spaţiului lingvistic românesc;
– cuvinte populare cunoscute şi folosite de toată comunitatea lingvistică românească?
În stadiul actual al desfăşurării procesului de revenire la normalitate a limbii române din Republica Moldova se impune cu necesitate următorul complex de măsuri:
Realinierea la normele unitare ale limbii române de cultură, care ar cuprinde:
– însuşirea treptată şi respectarea riguroasă a normelor limbii literare;
– elaborarea şi difuzarea lucrărilor normative (dicţionare, manuale etc.);
– implicarea instituţiilor statului în acţiunile de recuperare şi regenerare a variantei literare a limbii române.
Modernizarea limbii, care presupune:
– studierea şi punerea în circulaţie largă a stratului neologic atât de specific limbii române literare de azi.
Derusificarea limbii, care necesită:
– abolirea legislaţiei lingvistice din 1989, inoperantă ab initio;
– scoaterea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu din învăţământul preuniversitar;
– renunţarea la practica traducerii documentelor oficiale în cancelariile administraţiei de stat;
– renunţarea la reproducerea structurilor limbii ruse în vorbirea românească prin formularea ideilor direct în română;
– recuperarea, prin instruire lingvistică românească, a persoanelor care şi-au pierdut limba română, înlocuind-o cu limba rusă;
– evaluarea dimensiunilor reale ale impactului limbii ruse asupra limbii române prin desfăşurarea unor studii şi cercetări sistematice referitoare la bilingvismul şi interferenţele româno-ruse.
Reconsiderarea dialectului moldovenesc al limbii române, care necesită:
– o nouă abordare a graiului moldovenesc ca parte organică a limbii române;
– o delimitare clară a limbii populare şi a graiurilor locale de limba literară (prin respectarea corelaţiei literar – popular – regional);
– elaborarea şi publicarea unor glosare şi dicţionare dialectale etc.
În ultimul său interviu acordat dnei Angela Furtună, pe 20 octombrie 2001, savantul Eugeniu Coşeriu şi-a exprimat speranţa că în Basarabia va veni „o nouă generaţie, una care nu va mai putea fi înşelată. Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună-credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit”.
Cu un alt prilej, marele nostru compatriot adresează un înţelept îndemn tinerilor basarabeni: „În eul fiecăruia dintre noi stă ascunsă marea, nesecata putere a demnităţii, a obţinerii acesteia prin carte, prin continuă intelectualizare a fiinţei noastre”.
 
Referinţe bibliografice
1 A. Bonfini, Rerum ungaricarum decades, ed. 1565.
2 E. Coşeriu, Latinitatea orientală // „Limba Română”, Chişinău, nr. 3, 1994.
3 E. Coşeriu, ibidem.
4 M. Avram, Norma codificată a limbii române actuale // „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 2, 1993.
5 I. Oprea, Necesitatea limbii literare // „Limba Română”, nr. 1, 1992.
6 I. Oprea, Normarea şi instituirea normei lingvistice // „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 2, 1993.
7 I. Oprea, Limba literară şi conştiinţa naţională // „Limba Română”, Chişinău, nr. 3-4, 1991.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog