Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Limba ca spaţiu al locuirii. Arhetipul paradigmei verbului românesc

Mina-Maria RUSU

Alte articole de
Mina-Maria RUSU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

În plan istoric, problema românismului are o nuanţă dilematică evidentă, generată de atribuirea alternativă fie a existenţei, fie a fiinţării. Această succesiune de stări ale destinului, ca expresii ale avatarurilor istorice ale neamului, defineşte zbaterea permanentă a românului între a fi şi a nu fi, între înălţare şi cădere, într-o alternanţă deal – vale, aşa cum o defineşte filozofic Blaga1, vorbind despre spaţiul ondulat românesc.
Existenţial, românul a urmat succesiunea firească a dualităţii zi – noapte, construindu-şi un destin în realitate, pe care l-a proiectat apoi în legendar şi ficţiune, sub forma aspiraţiei de a avea dreptul la libertate. Poate că de aceea eroii basmelor noastre ies din teroarea timpului cronologic şi, stăpânindu-l cu autoritatea faptei, îl comprimă, esenţializându-l. Cifra trei marchează definitoriu etapele destinului, de la prima încercare la izbândă, triumfând prin bine, dreptate, adevăr, frumos şi configurând astfel sistemul românesc de valori inserat în valorile universale.
Pe fondul acestei filozofii a existenţei, în general, românul şi-a proiectat, aşa cum spuneam, aspiraţia, esenţializând-o printr-un alt infinitiv lung – fiinţare. Formă flexionară a verbului a fi, care, prin paradigma sa, este esenţială în construirea perenităţii, fiinţare deschide o nouă perspectivă asupra existenţei noastre istorice, construindu-i conotaţii majore în susţinerea identităţii naţionale în faţa vicisitudinilor timpului. De fapt, îndrăznim să afirmăm că, în matricea noastră ontologică, verbul a fi a fost atestat de evenimentele istorice care ne-au consfinţit locul şi limba între coordonatele celorlalte popoare. Acesta a devenit astfel rădăcină a derivatelor substantivale fiinţă şi fiinţare, construind împreună paradigma ontologică a românismului. Fiinţare presupune activarea ethosului, a filonului psihologiei colective, construite istoric pe fundamentul lingvistic latin, ca marcă a libertăţii integratoare, singura capabilă să sprijine spiritul identitar străvechi, copleşit geografic şi istoric de năpădiri slave. Oaza de latinitate a rezistat astfel cu uşoare contaminări lexicale şi fonetice, dar păstrându-şi esenţa originară. Nostalgică după rigoarea clasică, limba română s-a modelat, luând forma spaţiului ondulat şi păstrând, la nivelul simbolului, zbaterile destinului românesc întru trăire.
Poate că e momentul să invocăm Doina2 eminesciană, emblematică pentru conştiinţa zbuciumată a românului, încercând concilierea binelui cu răul, a căderii cu înălţarea, a înstrăinării cu îndârjirea spiritului identitar.
Integrat organic în neamul său, Eminescu proiectează coordonatele colectivităţii prin oglinda conştiinţei individuale, substituindu-i-se şi preluând toată povara ameninţărilor cu alienarea românului de matca originară. Forma verbală inversă plânsu-mi-s-a e o reconfigurare organică a destinului colectiv asumat individual, întru metaforizarea conştientă şi destinată generaţiilor viitoare, pentru cunoaştere. Este o personalizare a istoriei în planul individului cu vocaţie mesianică. El devine astfel consubstanţial cu suferinţa neamului, pe care o ia asupra-i, asemeni lui Iisus care şi-a asumat păcatele omenirii, întru mântuire.
Prin perspectiva dată istoriei damnate a românilor, înstrăinarea în propria ţară devine o suferinţă colectivă, rezonând în plan individual cu spaţiul „străinătăţii” dobândite şi marcate stilistic prin morfemul „atâta”, definit calitativ, iar nu cantitativ. Prin urmare, străinătatea se configurează ca stare dobândită, în care limba este pusă pe eşafod, ca însemn al identităţii naţionale. Efectul este devastator asupra conştiinţei individuale şi se defineşte ca o înstrăinare forţată de propria identitate: „Şi străinul te tot paşte, / De nu te mai poţi cunoaşte” (s.n.).
Am vorbit despre spaţiul ondulat ca expresie a limbii în plin proces de modelare; în Doina „sus” şi „jos” devin măsuri existenţiale, dealul şi valea preluând prerogativele de matrice a cuvântului înalt semnificativ în planul ideilor, iar „străinul” e umbra care ameninţă românitatea. În spaţiul limbii, poetul încarcă blestemele în zestrea cuvântului şi le învesteşte cu putere de izbăvire. Imprecaţiile curg înlănţuind secvenţele din destinul istoric al românilor, adică din ceea ce Mircea Vulcănescu3 a numit „dimensiunea românească a existenţei.” În acest spirit, firea este percepută „ca lume şi ca vreme”, iar rădăcina verbală în a fi confirmă starea de destin pe care Eminescu a esenţializat-o în simboluri atât de adânci.
Prin definiţie, existenţa implică, în prim-plan, materialitatea, geografia spaţiului, conotaţiile istorice ale timpului evenimenţial, în vreme ce fiinţarea vizează nivelul semantic profund al infinitivului lung.
Paradigma verbului a fi configurează locuirea ca expresie concretă a destinului. Matricial, spaţiul îşi cere dreptul la veşnicie, transferând această aspiraţie în structura cuvântului fire, el însuşi un infinitiv lung substantivat. Astfel, de la a fi, proliferează fire, fiinţă, fiinţare, având conotaţii simbolice care conduc la imaginea lanţului de evenimente istorice care au marcat starea de destin a românilor.
Dinamica verbului românesc este centrul în jurul căruia gravitează nuanţele noastre existenţiale, ca popor care vorbeşte o limbă de origine latină. Complexitatea tematică generată de semantica derivată din flexiune asigură un potenţial expresiv ridicat, centrat pe axa temporală şi modală. Astfel, dincolo de ieri, azi, mâine, ca adverbe care fixează trecutul, prezentul şi viitorul în spaţiul istoriei, acţiunea verbului se construieşte în raport cu subiectul care o face. Aceasta poate fi perfectă, adică trecută, terminată în momentul vorbirii, pusă în raport de complementaritate cu o altă acţiune trecută sau nefinalizată în momentul vorbirii. Oricare dintre cele trei configurări ar lua verbul pentru a concretiza pe axa temporală trecutul, nu înseamnă că potenţialul său înalt comunicativ a fost valorificat integral.
De aceea, paradigma temporală se amplifică şi construieşte ipostaza viitoare a acţiunii, cu două nuanţe semnificative. Prima se înscrie firesc în acel mâine adverbial, în vreme ce a doua poziţionează viitorul prin raportarea sa la o altă acţiune viitoare, aglomerând spaţiul prin anterioritate factuală. Viitorul anterior poate reprezenta simbolic aspiraţia amplificată de fluxul temporal istoric, sintetizat în sintagma „timpul nu mai are răbdare”. Numai prezentul este simplu, clar, pus sub semnul certitudinilor. Acest amănunt din paradigma verbului românesc poate susţine ideea că românul are vocaţia lucrurilor palpabile, controlabile în desfăşurarea lor. Narativ, verbul povesteşte prin imperfect, legând trecutul de prezentul vorbirii, căci exprimă, aşa cum se ştie, o acţiune trecută, neterminată în momentul vorbirii. Poate că în semantica acestui timp verbal se păstrează arhetipul conectat la prezent, într-o continuitate configurată ca certitudine a vieţuirii în istorie, în timp. Când doreşte să exprime aspiraţia, românul foloseşte viitorul, cu ambele forme, iar dacă se poziţionează în sfera certitudinilor, atunci foloseşte prezentul.
Pe de altă parte, modurile nepersonale şi nepredicative alunecă semantic de la acţiune la obiect, refugiindu-se fie în valori substantivale, fie în unele adjectivale, întregind astfel complexitatea paradigmei.
Important este că între paradigma verbului şi matricea ontologică a românului similitudinile merg până la asumarea reciprocă a sensului simbolic. Ca acţiune şi ca stare, verbul defineşte deopotrivă existenţa şi fiinţarea românului, girând o axiomă relevând faptul că starea de destin a românului este reperabilă în nuanţele cele mai sensibile şi adânci în matricea lingvistică, intrinsecă în raport cu destinul poporului care o locuieşte. Îndreptăţit, Nichita spunea: „Limba română este patria mea”.
 
Note
1 Cf. Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, 1998.
2 Mihai Eminescu, Doina, în vol. Poezii, Editura Univers 1987.
3 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog