Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVENIMENT

Istoria Basarabiei la Suceava

Doina CERNICA

Alte articole de
Doina CERNICA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

În aulă, întrebarea „Cine este din Basarabia?” a ridicat mâini de toate vârstele. Mai ales de studenţi, însă şi de cadre didactice. Amestecaţi printre colegi şi cu toţii printre ceilalţi participanţi adunaţi de entuziasmul preotului Viorel Vârlan şi de respectul purtat acestuia, de prestigiul profesorului şi istoricului Ştefan Purici, de interesul pentru ceilalţi invitaţi – Aurel Preda, preşedinte, Gheorghe Băloi, secretar al Asociaţiei Române de Politică Externă (A.R.P.E.), şi Cristi Dumitru, director-general al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, dar înainte de toate de tema manifestării: „Basarabia – un destin istoric (1812-2012)”. Acţiunea a avut loc la Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, coorganizatoare, împreună cu Fundaţia „In memoriam”, Suceava, condusă de preotul Viorel Vârlan (parte componentă a A.R.P.E.), A.R.P.E. şi Fundaţia Ecologică din Bucovina, cu dr. Ioan Ieţcu, preşedinte, iar din desfăşurarea ei nu a lipsit momentul de reculegere închinat amintirii celui care a fost, istoric de statura excelenţei, acad. Florin Constantiniu.
Axată pe evocarea „zilei triste – pentru toţi românii care simt româneşte – în care Basarabia a fost anexată de Rusia ţaristă luând o parte din duhul Ţării”, „pe ceva ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se mai întâmple”, cum a spus părintele Viorel Vârlan, întâlnirea i-a prilejuit universitarului Aurel Preda, fost ambasador, general (r), expert în drept internaţional şi în tratate internaţionale, una dintre personalităţile care au redactat textul Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, răsfoirea unor pagini din trecut, cu insistenţă asupra rolului jucat de ruşi, întotdeauna „cu stofă de cuceritori”, şi de diplomaţia rusească, „extrem de sofisticată”, asupra distincţiei între „suzeranitate” şi „suveranitate”, distincţie care trebuie avută în vedere şi în analiza realităţilor de acum 200 de ani, dar şi pentru cele de azi. Abordarea evenimentelor istorice prin raportarea prezentului la această distincţie a fost provocată de întrebarea unor studenţi, dar şi a unui universitar din Chişinău, Marin Alexandru, privind posibilitatea reunificării românilor din dreapta şi din stânga Prutului, dat fiind că România este membră a Uniunii Europene. Această calitate nu îi afectează condiţia de stat suveran, a reamintit Aurel Preda, răspunsul însă poate să ţină de schimbările care au loc pe plan internaţional şi, desigur, de determinarea românilor. Cât priveşte conceptele de „suzeranitate” şi „suveranitate” la începutul secolului al XIX-lea, accentuând că de-a lungul timpului primul termen a ilustrat raportul Moldovei cu Poarta Otomană şi eludarea ei de către interesele marilor puteri ale momentului, acestea au fost desprinse din tabloul (scena şi culisele) încheierii Tratatului de pace dintre Rusia şi Poarta Otomană, cu cele 16 articole (plus două secrete) la Hanul lui Manuc din Bucureşti pe 16/28 mai 1812, soldat cu încorporarea de către Rusia a unui teritoriu românesc de 45.630 km2 („cu 7.400 km2 mai mare decât partea rămasă sub stăpânirea principelui de la Iaşi”, teritoriu înglobând „5 cetăţi, 17 oraşe, 685 sate, cu o populaţie de circa 490.000 de locuitori”, ca să-l cităm pe istoricul Ştefan Purici). Tabloul a fost însoţit de un avertisment: „Ce s-a întâmplat atunci nu e foarte diferit de ce se întâmplă acum!”. A.R.P.E., asociaţie care cuprinde foşti şi actuali diplomaţi, militari, înalţi ierarhi, profesori, va marca această pagină îndurerată cu o manifestare, „chiar la Hanul lui Manuc şi chiar în sala în care a fost semnat Tratatul”, pe 28 mai 2012. Intervenţia lui Gheorghe Băloi, expert în relaţii internaţionale, a avut în vedere mai ales situaţia de acum a României şi nevoia (în spiritul căreia acţionează A.R.P.E.) de a găsi „resursele în mediile curate ale românilor”, de a sprijini „o generaţie care să gândească româneşte” pentru a opri prăbuşirea ţării („dacă nu punem umărul, ţara aceasta se va prăbuşi”) şi pentru „redeşteptarea interesului naţional”.
În acest sens, dar şi al dezideratului reiterat de universitarul Vasile M. Demciuc, al studierii şi scrierii istoriei sine ira et studio, interesul participanţilor s-a focalizat în cealaltă secvenţă a întâlnirii din aula Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, pe Istoria Basarabiei – note de curs de prof. univ. dr. Ştefan Purici, apărută la Editura Semne, Bucureşti, în 2011, sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni. Cristi Dumitru, director-general al institutului, a povestit că, dorind să publice un manual pentru tineri despre destinul românilor din stânga Prutului, a descoperit că singura universitate din România în care se ţine un curs de Istoria Basarabiei este cea din Suceava şi că i s-a adresat titularului său, Ştefan Purici, cu rugămintea să facă din el „un instrument pentru liceeni şi un material ajutător pentru studenţi”. Acum acest instrument, acest material există şi se estimează că vor beneficia de el circa 10-15.000 de studenţi şi 2-3.000 de liceeni din Republica Moldova şi România.
Pornind de la cartea lui Ştefan Purici şi reîntorcându-se la ea, conf. univ. dr. Florin Pintescu a subliniat dificultatea de a vorbi despre istoria Basarabiei în cadrul istoriei României şi a Sud-Estului continentului, dar şi meritul reuşitei autorului care a stăruit asupra explicării numelui Basarabiei, asupra perioadei anilor 1806-1812, „încă de pe atunci administraţia imperială rusă pregătind Moldova şi Ţara Românească pentru anexare”, asupra atitudinii lui Kutuzov, care promitea să le lase moldovenilor doar ochii pentru a plânge cu lacrimi de sânge, şi, mai cu seamă, asupra evenimentului din mai 1812, „privit divers în România, Moldova şi Rusia”, însă „adevărul istoric este unul singur”. Cartea, care acoperă cronologic răstimpul dintre 1812 şi 1918, a încheiat Florin Pintescu, „se citeşte cu interes, Ştefan Purici binemerită recunoştinţa noastră, a cititorilor, o consider o realizare remarcabilă, deschizătoare de noi orizonturi pentru istoriografia noastră”. Rezultat al unei activităţi de cercetare şi documentare, dar şi al unui dialog de peste un deceniu, cartea încearcă să ofere nişte răspunsuri bine documentate, autorul mărturisind că s-a străduit să surprindă toate dimensiunile – economică, politică, culturală, identitară – „pentru că au existat cultură, identitate, suflet românesc şi în perioada aceasta”, aducându-le aminte participanţilor că „Basarabia a fost prima care a votat Unirea”.
La sfârşit, două amănunte asupra cărora merită să medităm, legate, într-un fel, şi de prezenţa în public a două monahii de la Mânăstirea Voroneţ, cu care am călătorit de câteva ori de-a lungul anilor, pentru lansări de carte românească la Cernăuţi, carte românească atât de rară în frumosul oraş al Bucovinei. Primul se referă la grija cu care, sub dedicaţiile scrise la lansare pe volumul său, Ştefan Purici menţiona data de 23 aprilie, dată la care la noi este sărbătorit Sf. Gheorghe, mucenic pe cât de greu încercat, pe atât de însemnat cu garantul biruinţei finale. Cel de-al doilea detaliu este că nu numai că primul şi deocamdată singurul curs de Istoria Basarabiei din România există la Universitatea ,,Ştefan cel Mare”, Suceava, dar şi că autorul lui, azi prorector al acestei universităţi din Sudul Bucovinei, este originar din Nordul Bucovinei, absolvent al Universităţii Cernăuţi. Biserica Mânăstirii Voroneţ, capodopera ocrotită de UNESCO, a fost zidită, după cum se ştie, de Ştefan cel Mare, după depăşirea unei grele înfrângeri, iar patronul, Sf. Gheorghe, i-a fost ales de Voievod tocmai în spiritul credinţei întărite că niciodată nu trebuie pierdută nădejdea în izbândă. Or, aici, în Bucovina despicată de istorie, şi sensibilitatea la durere, şi credinţa sunt încă vii şi continuă să lucreze.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog