Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Pastelul floral în literatura română

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Pastelul floral are o lungă tradiţie în literatura română. Prin Concertul în luncă, Vasile Alecsandri a pus pentru prima dată în circulaţie motivele florale autohtone. La nici un alt poet al veacului al XIX-lea nu vom afla atâta bogăţie florală, atâta culoare şi atâta animaţie ca în imaginara sală a „concertului” lui V. Alecsandri. Epitetul personificator atribuie florilor şi păsărilor acele calităţi şi înfăţişări care plac tinerilor cititori. Ei descoperă astfel frumuseţea pastelului floral românesc, poezia fiind considerată drept una dintre cele „naţionale”, reprezentative prin denumirile populare date florilor şi păsărilor1. Dincolo de uşoara notă de melancolie din substratul versurilor, poezia se distinge prin delicateţea tonului şi frăgezimea florilor înşirate, ca pe pânza unui fin pastelist, în „defilarea” lor spre „sala de concert”, adică spre „poiana tăinuită”. Sigur, există în pastel şi un tablou al pregătirii cititorului pentru concertul privighetorii, însă cele mai multe strofe prezintă „mişcarea animată” a florilor şi păsărilor, gătite în „costume de gală” pentru marele concert. Fiecare „spectator” vine din mediul lui natural, dar cu deprinderi şi conduită omeneşti. De aici diversitatea lumii florale, cu pitorescul şi culoarea ei, asemănătoare în multe privinţe cu cea umana, cum se observă în versurile următoare:
Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.
 
Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediţei şi garofiţe pârguite-n foc de soare,
Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
 
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
Şi cât el apare galbin, oacheşele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele…
După V. Alecsandri, o seamă de poeţi au descris lumea florilor, conferindu-le diferite simboluri. Le aflăm în creaţiile lui M. Eminescu, G. Coşbuc, Al. Macedonski, însă fără ca ele să constituie pasteluri florale propriu-zise.
Abia cu Dimitrie Anghel (1872-1914) poezia florală românească îşi lărgeşte sfera de cuprindere şi dobândeşte noi conotaţii. Volumul de debut al poetului, În grădină(1905), adaugă florilor de luncă şi de vale din poezia lui V. Alecsandri pe cele din grădină şi din preajma locuinţei poetului simbolist. Cele 22 de pasteluri din volumul amintit sunt adevărate „imnuri” închinate florilor: trandafirul, garoafa, iasomia, crinul, cicoarea, slânjenelul, maghiranii, crizantemele, brânduşele, leandrul, busuiocul, lăcrămioarele, viorelele, micşunelele, romaniţele ş.a. Ele formează un spaţiu închis care înlesneşte „aducerile-aminte” din „Edenul” copilăriei. Evocarea florilor se bazează pe senzaţii olfactive şi pe caracterizări ce sugerează calităţi morale şi atitudini umane: iasomia e „sfioasă”, garoafa i-a rămas pe suflet poetului „ca un strop de sânge”, maghiranii i se par „tăcuţi şi trişti”, pentru că nu-i bagă nimeni în seamă, trandafirii „S-aprind prin crengi”, nalba şi micşunelele „Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusută”.
„Poetul florilor”, cum a fost nu o dată supranumit, stabileşte prin versurile sale o corespondenţă între om şi natură; este evocată o stare de spirit prin realizarea unui tablou de natură în care florile sunt umanizate. În lumea florilor sale găsim patimi, pasiuni, drame. Astfel, în poezia În grădină, ultima strofa stabileşte corespondenţa dintre tabloul de natură şi starea afectivă a poetului: „Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar durerile dădeau ocoale... / Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!”. Şi în alte poezii natura este prezentată în diferitele ei ipostaze. Remarcabile sunt în acest sens Pastel, Curcubeu, În port. Ultima poezie descrie un tablou de vară când „ceru-i una cu apele albastre”, până în seară, „când farul îşi aprinde lumina sub pleoape, / Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape...”.
Eroul liric intră în grădină ca într-un templu, fiind cuprins de-o „vrajă dulce”, iar florile-i „dezmiardă ochii”, precum se vede şi în strofele din pastelul intitulat Florile2:
De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
 
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărţi cu fală norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romăniţe.
După cum se observă, versul lui D. Anghel este deosebit de lung, de 18 silabe, cu picioare iambice şi cu rimă feminină. Ele mijlocesc o fluiditate lentă a versului, potenţează acea graţie şi muzicalitate specifică poetului simbolist. Aceste trăsături se observă cu uşurinţă în poezii precum: În grădină, După ploaie, Crizanteme, Dragoste, Dureri ascunse, Măgheranii, Linişte, Balul pomilor ş.a.
Florile din „grădina” poetului sunt surprinse în diferite anotimpuri, cu alternarea de întuneric şi lumină, de răsărit şi apus, în culorile aprinse din perioada înfloririi, dar şi cu cele stinse din perioada căderii petalelor, când sufletul eroului liric este marcat de tristeţe şi melancolie, meditând adeseori asupra duratei limitate a anotimpului şi a existenţei omeneşti.
Însă de cele mai multe ori florile, chiar cele ale pomilor, trezesc şi stimulează sentimente de bucurie, de extaz, jocul de culori şi parfumuri se transformă, în imaginaţia poetului, într-un veritabil „dans” al componentelor naturii, unde mişcarea, muzica şi mireasma florilor creează, prin sinestezie, o atmosferă de sărbătoare, precum în primele două strofe din pastelul Balul pomilor :
Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă sa înceapă un pas uşor de menuet.
 
Se cată ram cu ram, se-nclină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Unele dintre cele mai frumoase pasteluri florale din literatura româna sunt cuprinse în volumul Pe Argeş în sus de Ion Pillat. Sentimentul acut al trecerii timpului este dublat de nostalgia copilăriei pierdute: „Prin iarnă din cămara zăvorâtă / Se furişează cald miros de mere, […] / Şi-n inimi, viu ca şi întâia oară, / Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară / Din somnul tău, copil de-odinioară” (Copil de-odinioară). Dacă în creaţia lui T. Arghezi accesibilă copiilor, Horele şi Cartea cu jucării,în prim-plan apar miniaturalul şi graţiosul, la Ion Pillat aceste categorii estetice se interferează cu nostalgia faţă de îndepărtata vârstă a copilăriei:
Cireşul va fi roşu, ca şi-n copilărie,
Cireşele pe ramuri vor atârna cercei,
Cu braţe goale, fata va prinde-n şorţul ei,
La fiece prăjină, o sută şi o mie.
……………........................
Şi când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Când gol va fi cireşul, iar cerul plin de stele,
Bunicei i-aş aduce acasă coşuri grele...
De-aş mai avea bunică şi sufletul de-atunci.
(Cireşul).
Peisajul natal şi mai ales roadele pământului sugerează bucuriile copilăriei: „Castanele coapte, piersicile mature, strugurele tămâios, nucile, gutuile sunt nu metafore, ci reprezentări directe. Originalitatea, savoarea acestei poezii nu pot fi contestate şi Pe Argeş în suseste unul din momentele lirice fundamentale de după război”3. Deşi versurile au semnificaţii profunde şi o muzicalitate care aminteşte de poezia lui Paul Verlaine şi Albert Samain, multe sensuri sunt accesibile şi pentru elevii din ciclul primar.
Ecouri şi simboluri din poezia florală a lui D. Anghel pot fi identificate în pastelurile Otiliei Cazimir din volumul Fluturi de noapte (1926). Poeta a iubit şi a descris atât florile de câmp, cât şi cele de grădină. Cunoştea un număr impresionant de flori: romaniţe, zambile, crini, petunii, micşunele, apoi florile pomilor şi ale pădurii etc. Ele sunt prezentate în poezii precum: Între flori, Amurg, În crâng, Primăvara, Pelerinaj sentimental ş.a.
În general, florile, precum şicelelalte elemente ale peisajului, sunt tratate pictural, cu atenţie sporită pentru contururi şi culori. Percepţia frumuseţii acestora este concretizată în senzaţii sonore, olfactive şi tactile, având ca rezultat o imagine completă, adică o sinestezie. Universul floral al Otiliei Cazimir este „scăldat” de miresme adormitoare, de fân proaspăt cosit, de gutuie, de nuci amare, de zambile somptuoase, de florile castanilor aşezate piramidal ca într-o adevărată sculptură, cum citim în poezia Între flori: „Mireasma florilor prea tinere şi albe / Pluteşte prin grădini, uşoară. / Din meri, pe vântul cenuşiu coboară / Corăbioare transparente de mătasă / Şi, liniştiţi, în iarba fragedă se lasă. // Castanii drepţi, cu frunze înstelate, / Înalţă parfumate piramide / De flori în fildeş palid cizelate, / Simetrice, egale şi rigide”.
Alteori pastelul floral îi prilejuieşte eroului liric, după „modelul” din poezia lui D. Anghel, o evocare sentimentală a copilăriei. Descrierile alternează cu depănarea amintirilor care accentuează regretul după mediul şi timpul „Edenului” de altădată: „Grădina mea – grădina copilăriei mele – / Avea odată straturi şi alei. / Pe brazde negre înfloreau pansele / Şi le stropeau pe înserat bătrânii mei / C-o stropitoare verde, smălţuită. / Erau pe-aicea flori de mărgărită / Şi micşunele cu parfum de mosc... / Grădina noastră…n-o mai recunosc” (Pelerinaj sentimental). Aici şi în multe poezii ale Otiliei Cazimir „discreţia, duioşia merg paralel cu melancolia”4.
O altă reprezentantă a pastelului floral în literatura română este Ana Blandiana, care prin cele trei volume de poezii: Întâmplări din grădina mea(1980), Alte întâmplări din grădina mea(1983) şi Întâmplări de pe strada mea(1988) autoarea îşi retrăieşte copilăria cu sentimentele şi reveriile acestei vârste, dar şi cu intenţia declarată de a-i antrena în acest joc pe micii cititori. Poeta se adresează copiilor în versurile ei, însă o face – cu deosebire în cartea din 1980 – ca şi cum şi-ar vorbi sieşi, (re)trăindu-şi propria copilărie, ori „copilărindu-se”, pur şi simplu, cu prospeţimea vârstei dintâi. În volumul Întâmplări din grădina mea5, prin valorificarea categoriei estetice a miniaturalului, poeta îi avertizează pe micii cititori: „...pentru că sunt extraordinar / De ocupată / Şi nu-mi mai văd capul de treabă, / Vă scriu în grabă, / Pe o frunză de mărar (presată) /Cu un picioruş de furnică. / O cărticică foarte mică”. Materialul poetic îl formează florile: „romaniţele”, „stânjeneii”, „crăiţele”, „cârciumăresele” sau „trandafirii”. Ana Blandiana ne înfăţişează „lumea” vegetală proaspătă, parcă încărcata de rouă, investind-o în acelaşi timp cu atribute umane, ca o altă figurare a universului nostru omenesc.
În grădinalirică a scriitoarei „face oricine ce vrea”, creşte şi înfloreşte orice, ca într-un paradis al tuturor libertăţilor: violetele şi prunele, strugurii şi castraveţii, gogoşarii şi frunzele de măcriş, licuricii – şi ei, clipind floral, ba chiar şi loboda, troscotul etc. Plantele crescute în devălmăşie urcă pe gard la vecini, spre exasperarea unei furnici iubitoare de ordine şi disciplină. Vinovată de această harababură este bineînţeles poeta care a impus o singură lege în grădina sa „Face oricine ce vrea”: „Sub o frunză de măcriş; / Creşte-o floare pe furiş; / Sub o tufă de urzici, / Ziua doarme-un licurici; / Sub un fir de caprifoi, / Stă şi toarce un pisoi; / La umbră de pătrunjel, / Doarme dus şi un căţel; / Profitând că nu-s un zbir, / A crescut şi-un fir de pir; / Şi văzând că-i slobodă, / Creşte-n voie-o lobodă; / Ba, ceea ce-i prea de tot, / Se întinde şi-un troscot; / Iar un dovlecel grăbit / Sare gardul ilicit. / Ce să fac? Tot ce se poate / Că-i prea multă libertate. / Mi-a spus mie o furnică: / Multă libertate strică. / Iar o viespe rea de gură / Mi-a spus că-i harababură. / Dar nu vreau să schimb nimic, / De aceea şi eu zic: Uite că-n grădina mea / Face oricine ce vrea”. O lume a florilor şi fructelor, legumelor de tot felul, o autentică lecţie de iniţiere pentru cei mici, tocmai bună în varietatea ei de forme şi culori, de a-i provoca pe aceştia în imaginaţia lor nelimitată, să-şi închipuie „aventuri” fermecătoare. De pildă, aventura viermelui pătruns în prună, din Fapt divers, a rândunelelor ingenioase, „întâmplări” scăldate în umor cald, fratern.
Aflaţi la vârsta fragedă a multor întrebări şi a dorinţei de a fi altfel decât cum sunt, copiii Anei Blandiana devin imaginativi, făcând pasul din lumea reală în cea ficţională, de basm, unde se simt mai fericiţi, atribuindu-şi calităţi pe care numai eroii de aici le pot avea. Copiii din cartea Anei Blandiana se joacă, visează în lumea lor fericită, de basm fără sfârşit. Astfel trăieşte fericirea vârstei eroina din poezia Minune (care este chiar poeta la vârsta primei copilării). Ea este stăpânită de plinătatea sentimentului de „fericire” pe care-l trăieşte frenetic, simte că devine mai frumoasă, iar această frumuseţe este asemănată, în percepţia ei naivă, cu frumuseţea florilor: „Uneori, când sunt fericită într-adevăr, / Simt (sau poate numai mi se pare) / Cum, în vârful fiecărui fir de păr, / Îmi creşte câte o floare, / Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă / Cu podoaba aceea împărătească, / Dar nu-ndrăznesc să mişc fruntea prea tare, / De teamă să nu se ofilească / Şi nici să mă privesc în vreo oglinda, / De teamă să nu se desprindă, / Şi, mai ales, e destul să mă întristez numai un pic / Ca să nu mai rămână din toata frumuseţea nimic. / Eu cred că puteţi încerca şi voi, binişor. /E uşor: / Nu trebuie decât să fiţi / Foarte fericiţi”.
Din păcate, nu toată cartea din 1980 a Anei Blandiana rămâne pe tărâmul poeziei, al frumosului. Într-o bună parte a textelor de aici autoarea nu face mai mult decât să-şi întreţină micii cititori colocvial, fără a sonda în esenţă inimaginabila lor lume fantastică. În schimb, îi amuză, îi antrenează în „jocuri”, le cultivă deprinderi etc. În această situaţie versul însuşi ajunge mai puţin expresiv, purtător mai degrabă de informaţie decât de emoţie transfigurantă. În această din urmă culegere de versuri pentru cei mici, autoarea, adresându-se în mod special acestora, are în vedere mai ales antrenarea lor la lectură, şi nu explorarea universului lor de simţire. Preocupată astfel prea mult de „accesibilitatea” vârstei, poeta coboară adesea „ştacheta” creativităţii până într-atât, încât rareori mai reuşeşte pagini de literatură veritabilă, integrabilă artei, dincolo de virtuţile lor formativ-pedagogice.
Poeta simte imperios nevoia de a se juca, de a se defula.Ea se vede ca om „mare” travestit în omuleţ, cum o şi spune în Cuvânt înainte din acest volum, unde actul creaţiei este văzut asemenea unui joc distractiv: „Poate vă întrebaţi, copii, / Ce caut eu cu vorbele printre jucării / Şi de ce vin încărcată de rime / Când nu m-a chemat aici nime, / [...] De fapt, eu nu caut decât un loc / Unde-aş putea să mă joc; // Şi pentru că nu mă pot juca în cărţile mari, / Mă ascund între coperte de abecedar // Şi mă joc cu litere şi cuvintele, / Cum vă jucaţi voi cu «basmele în bucăţele»…”.
Capodopera poeziei pentru copii a Anei Blandiana este creaţia intitulată Oare cum or fi florile. Printr-o ingenioasă suită de personificări şi interogaţii, poeta se întreabă retoric, în poezia cu titlul omonim: „Oare cum or fi florile / Când nu se uită nimeni la ele / Şi se desbracă pe furiş / Până la piele? / Cum or fi arătând romaniţele / Când îşi dau jos rochiţele [...] / Cum or fi oare slânjeneii / Când îşi leapădă cămăşuţele şi ciorăpeii [...] / Şi cum pot să fie crăiţele / Când îşi desleagă fustiţele [...] / Şi cârciumăresele cum or fi / Fără catrinţele lor roşii şi portocalii, [...] / Şi mai ales trandafirii cum arată, oare, / Fără costumele lor atât de elegante, / Încât parcă sunt croite pentru o serbare / La care prinţii se maschează-n plante?”.
Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune că Ana Blandiana a dorit să arate copiilor „intimitatea” florilor, faţa ascunsă a acestora, însă amintita privire prin „gaura cheii din uşă” nu este decât un mijloc de incitare, pentru că procedeul acesta ingenios îi înlesneşte poetei descrierea colorată a primenelii florilor, adică tocmai frumuseţea multicoloră a acestora, arătând oamenilor faţa lor de perpetuă sărbătoare, aceea pe care copiii o cunosc, privindu-le în grădină sau în altă parte. Personificându-le şi „dezbrăcându-le” de hăinuţele obişnuite, redate prin folosirea cu tact a diminutivelor, florile au devenit astfel familiare, apropiate micilor cititori, care învaţă acum să le deosebească şi să le admire frumuseţea.
Natura oferă alte şi alte surse de inspiraţie poetică, toate menite să-i instruiască şi în acelaşi timp să-i sensibilizeze pe cititori în faţa spectacolului vieţii. În general, „grădina” lirică a scriitoarei este foarte bogată şi variată, un adevărat „Paradis” al florilor şi legumelor. Copiii sunt chemaţi, prin joc imaginativ, să observe şi să privească modul cum răsar, cum cresc, ce culoare şi ce gust ori miros au violetele şi prunele, căpşunele şi morcovii, strugurii şi castraveţii, pepenii şi pătrunjeii etc.
Versul curgător, limba armonioasă, umorul cu funcţie uşor moralizatoare, fără a aluneca într-un didacticism desuet, fac din versurile Anei Blandiana adevărate giuvaiere, şlefuite cu migală şi răbdare.
 
NOTE
1 Vezi Natura în poezia românească, antologie şi prefaţă de Georgeta Antonescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 48.
2 Poeziile din opera lui Dimitrie Anghel au fost extrase din volumul Poezii şi proză, Bucureşti, ESPLA, 1957.
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 860.
4 Vezi „Prefaţa” lui Constantin Ciopraga la vol. Poezii (1928-1963) de Otilia Cazimir, ed. cit., p. XXIX.
5 Ana Blandiana, Întâmplări din grădina mea, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1960.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog