Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

M. Eminescu – model de exigenţă didactică

Otilia BABĂRĂ

Alte articole de
Otilia BABĂRĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Ziua de 23 august 1874 a avut pentru Mihai Eminescu o dublă semnificaţie: afost numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi în locul lui Samson Bodnărescu, astfel împlinindu-i-se visul de a se afla permanent în împărăţia cărţilor. Titu Maiorescu se întristă, deoarece tânărul poet îşi întrerupse studiile universitare. Mihai Eminescu nici nu bănuia că, luând în primire biblioteca fără acte de inventariere, îşi punea în pericol viitorul. Surprizele vor apărea mai târziu. Deocamdată tânărul poet se aşternu, cu mult optimism, pe muncă. Nu-l părăsise nici intenţia de a-şi lua în toamnă doctoratul.
În acelaşi timp, înscrie o nouă filă în cartea vieţii sale– cea de pedagog. Alexandru Xenopol îl angajează profesor suplinitor al cursului de logică la Institutul academic din Iaşi. Spre primăvara anului universitar 1874-1875 predă şi cursul de limbă germană. Corpul didactic al institutului în cauză era compus din distinşi profesori, printre care se număra Nicolae Culianu, Petre Poni, Gheorghe Cobâlcescu, Alexandru Xenopol, Ioan Melic şi alţi junimişti. Mihai Eminescu depune eforturi susţinute ca să fie în rând cu ei, ba chiar să-i întreacă. Se pregăteşte intens de fiecare prelegere, perfectează programa şi întreg cursul de logică. Dat fiind faptul că în acel timp lipsea un manual în limba română pentru disciplina nominalizată, el se decide să-l elaboreze. Pe de altă parte, colecta biografiile personalităţilor istorice ilustre pentru enciclopedia Brochaus din Germania, aduna material literar pentru o viitoare carte de lectură solicitată de Titu Maiorescu, ministrul învăţământului şi al cultelor. Cu alte cuvinte, poetul muncea asupra unor proiecte îndrăzneţe.
Faţă de studenţi Mihai Eminescu manifesta o exigenţă ieşită din comun. Urmărea modul de asimilare a cunoştinţelor prin prisma unei seriozităţi de contabil, îşi divizase discipolii în trei categorii; slabi, cu capacităţi medii şi dotaţi, adică efectua cu ei o muncă diferenţiată în sensul deplin al cuvântului. Exigenţa lui Mihai Eminescu nu convenea multor studenţi, mai ales descendenţilor din familiile bogate. Ei începuseră să dea semne de nelinişte, uneori se revoltau deschis. Directorul Institutului academic Ioan Melic şi adjunctul său Hurjui au încercat să aplaneze conflictul dintre profesor şi studenţii nemulţumiţi, dar n-au reuşit. Tentativa conducerii instituţiei de a-i linişti pe studenţi prin foame a eşuat, aceştia şi gimnaziştii reuşind „să ia cu asalt mâncarea din mâinile oamenilor de serviciu”, după cum semnează George Călinescu. Acesta a fost motivul principal al abandonării carierei didactice. Poetul D.Petrino, ce râvnea altădată să-i ia locul de director la Biblioteca centrală din Iaşi, îl şantajează în acest timp, sub pretextul că poetul ar fi sustras cărţi rare şi şi-ar fi însuşit mobilă cazonă pentru propria locuinţă. Lucrurile au ajuns până acolo, încât poetul e acţionat în judecată, deşi mai târziu juriştii ieşeni au dovedit că Eminescu nu purta nici o vină.
Fiind destituit din postul de director al Bibliotecii centrale municipale, e numit, la 1 iulie 1875, prin ordinul ministrului învăţământului şi cultelor Titu Maiorescu, revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui în locul lui Naum. Luându-şi în primire postul, se apucă de lucru cu o responsabilitate de invidiat, conjugată cu spirit administrativ, punctualitate, ordine şi disciplină.
Noul revizor şcolar îndeplinea un enorm volum de muncă, fiindcă trebuia, de două ori pe an, să inspecteze 152 de şcoli şi să gestioneze, în acelaşi timp, cancelaria revizorului. În decursul unui an şcolar se afla în şcoli 180 de zile, iar 28 le consacra serviciului administrativ. Pentru această muncă titanică era remunerat cu un salariu lunar de 500 de lei, sumă destul de mare pentru acele timpuri. Supoziţia unor cercetători că la acea oră ar fi avut dificultăţi financiare nu poate fi luată în calcul. La mijloc erau alte motive, de ordin moral, care-i apăsau sufletul.
La finele lunii august 1875 Mihai Eminescu viziteazăşcolile judeţului Vaslui. Scopul ce şi-l propunea era să facă o trecere în revistă a stării de lucruri din şcoli, care se pregăteau să se reorganizeze în spiritul noii reforme a învăţământului primar. În urma inspecţiei, i se contura un tablou lugubru: frecvenţa– sub orice nivel, condiţiile mizere în care trăiau cadrele didactice, comportamentul lipsit de răspundere al prefecţilor şi primarilor faţă de grijile şcolii, alimentarea insuficientă a elevilor. Toate aceste circumstanţe îl silesc pe Mihai Eminescu să creadă că populaţia rurală a judeţului Vaslui considera la acea oră şcoala ca ceva secundar, inutil. Vizitând şcolile din comunele Şipotele, Bahlui, Erbiceni, Totoieşti şi alte localităţi, se convinsese că majoritatea sunt închise până la 6 luni pe an din cauza lipsei de lemne, pedagogii adesea se îmbolnăveau, n-avea cine-i suplini. Autorităţile comunelor sus-numite au mers cu abuzurile prea departe: în localul şcolii din Bahlui, notarul ocupase mai multe săli de clasă, transformându-le în locuinţă proprie, altele deveniră cămară şi depozit pentru nutreţ.
O impresie plăcută au produs asupra lui Mihai Eminescu elevii din Totoieşti, prin felul lor de fi, prin aspectul exterior, i-a plăcut curăţenia din sălile de clasă. Răspunsurile elevilor însă erau palide, fără nerv şi culoare. Se vedea că materia programei copiii o memorizează fără să o priceapă bine. În toate şcolile pe care le inspecta, Eminescu recomanda pedagogilor să utilizeze pe scară largă manualele lui Ion Creangă.
Într-un raport, adresat Ministerului învăţământului şi cultelor, în care analiza valoarea practică a comunicărilor prezentate la conferinţele învăţătorilor din ajunul anului şcolar, Mihai Eminescu îl remarcă pe „domnul Ion Creangă, învăţător la şcoala de băieţi nr. 2 din Păcurari”, care s-a referit „asupra metodului de a învăţa pe copii citirea şi scrierea (metodul legografic)”.
Nu dispunem de date care ar confirma că Mihai Eminescu ar fi asistat la orele lui Ion Creangă, însă opiniile revizorului şcolar, elogiile la adresa ilustrului pedagog ieşean, deducţiile la care ajunge ne fac să conchidem că toate acestea au fost fapte concrete.
Întâlnirea celor doi mari scriitori a avut loc la 1 octombrie 1875, când revista Convorbiri literare găzduia povestea crengiană Soacra cu trei nurori. Ion Creangă a ajuns la „Junimea”, fără doar şi poate, fiind adus de Mihai Eminescu. Poetul intervine pe lângă Ministerul învăţământului şi cultelor ca manualul Metoda nouă să devină o carte obligatorie pentru şcoala primară. Într-un manuscris, datat cu luna august 1875, găsim următoarea referinţă a lui Mihai Eminescu cu privire la calităţile manualului nominalizat: „Metoda nouă de scriere şi citire a avut succes prin meritele sale intrinsece (şi nicidecum prin o altă stăruinţă) şi ar fi o rea răsplătire pentru compunuitorii ei, dacă deodată, în mod brusc şi fără oarecare tranziune, s-ar înceta întrebuinţarea ei şi s-ar recomanda o altă numai pentru că-i tipărită poate în tipografia statului”.
Oricât s-ar fi străduit Mihai Eminescu să fie la înălţime în noua-i funcţie, autorităţile dădeau semne de nemulţumire. Furtuna împotriva lui se dezlănţui în primăvara anului 1876, când Ministerul învăţământului şi cultelor îi impută neinspectarea şcolilor judeţului Iaşi între 15-31 martie. Indignat, Mihai Eminescu le răspunde superiorilor săi cu un raport-pamflet, care a avut consecinţe grave pentru ei. Primul a demisionat susţinătorul său Titu Maiorescu. Apoi căzu guvernul lui Lascăr Caterzi. Ministru al învăţământului şi cultelor deveni Gheorghe Chiţu. Acesta, asmuţit din culise de Andrei Vizanti, îl concediază pe revizorul şcolar Mihai Eminescu. Vestea spori ura poetului contra liberalilor, privându-l de bucata de pâine. „Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă! Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană, care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal. Crede-mă– i se destăinuia Veronicăi Micle– de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea”.
Rămas pe drumuri, fără surse de existenţă, un timp e adăpostit de Ion Creangă, care a împărţit cu el căldura sufletească şi sărăcia bojdeucii sale. Apoi se angajează ca redactor la Curierul de Iaşi, pe urmă la Timpul, la Bucureşti. Despărţindu-se de şcoală şi de funcţia de revizor şcolar, marele poet nu încetează să abordeze probleme pedagogice. În articolul Clubul studenţilor din 14 ianuarie 1877, publicat în Curierul de Iaşi, revine din nou la unele probleme acute de pedagogie generală, psihologie pedagogică şi metodica predării disciplinelor şcolare. În paginile aceluiaşi cotidian va publica ulterior materialele: Conservatorul din Iaşi, Pansionatul normal de domnişoare, Cartea nouă ş.a. Din ele se desprind o serie de idei şi opinii noi, ce iau în dezbatere multiple probleme stringente privind instruirea, şcoala, educaţia şi învăţământul de toate gradele.
Transferându-se la Bucureşti, la ziarul partidului conservator Timpul, pana publicistică a poetului devine mai sigură. El atacă problemele limbii din manualele şcolare, nivelul de cultură lingvistică al pedagogilor, militează în favoarea deschiderii şcolilor primare pentru minorităţile naţionale, vorbeşte cu durere despre atitudinea vârfurilor conducătoare faţă de dascăli, pledează pentru ameliorarea situaţiei morale, materiale şi înălţarea pe o treaptă nouă a prestigiului pedagogilor, dorea înscăunarea unui climat moral şi psihologic menit să schimbe spre bine situaţia...
În scurta-i activitate la catedră, dar şi în calitate de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, Mihai Eminescu s-a dovedit a fi un model al (auto)exigenţei în acţiune.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog