Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

„O parolă pentru un naufragiat”

Grigore CHIPER

Alte articole de
Grigore CHIPER
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Somnul, visul, trezirea, luna, precum şi ora, ceasul târziu, timpul înglobator şi devorator, dar şi casa Vrăjitoarei, marele căuş, câinii tânguitori, pasărea ruginie şi multe alte „indescifrabile semne” constituie unele dintre obiectele de referinţă în lirica lui Andrei Burac.
Un avertisment obligatoriu pentru cititor este legat de faptul că are în faţă un volum relativ mare de versuri, însă compus din texte mici, închegate din câteva sintagme oarecum autonome, valorificând cuvintele-cheie, ca cele cu care mi-am început expozeul. Fabula, atât cât apare, e redată poantilist, între aceleaşi repere simbolice. Primul şi cel mai evident specific al acestei poezii decurge din economia drastică a mijloacelor de expresie. Scriitura secretă, sugestia şi metafora sunt pietrele de temelie pe care am aşteptat să apară edificiul. Dar autorul urmăreşte nu durarea unui templu măreţ, la care tuşele prozopoematice contribuie cel mai adesea, ci plasarea doar a dalelor, amestecarea pieselor de puzzle, împrăştiate ca mărgelele dintr-un şirag.
Modelele de la care se revendică Andrei Burac sunt cele japoneze. Nu neapărat hai-ku-ul, pe care, de altfel, nici nu îl cultivă, ci formele mici şi stilul incifrat. Discursul nu este direct, ci aluziv, ca într-o veritabilă operă asiatică. Mesajul, cel mai adesea, opac. Versurile sale sunt aidoma apelor din grădinile minuscule japoneze ce curg printre numeroase obstacole naturale sau artificiale.
Ca poet, Andrei Burac are o structură intelectuală nu numai din cauza ezitării şi nehotărârii de care e străbătută, de la un capăt la altul, poezia sa. Stările frecvente de visare şi senzaţiile de premoniţie creează vagul şi ambiguitatea, capabile de multiple interpretări. Poetului îi place şi de multe ori se complace în stările de incertitudine. El nu se conectează niciodată nemijlocit la bornele realităţii, ci caută oglinzi concave şi convexe. În cel mai bun caz, apelează la parabolă. Într-o lectură, fructificată poetic în Şi mâna, privirea îi cade numaidecât pe un citat misterios şi insolit. Poetul se simte cu adevărat confortabil atunci când îşi analizează stările, subconştientul, sensibilitatea, pe care le transcrie cu incoerenţa de rigoare. De aceea uşile şi ferestrele nu se deschid spre exterior decât pentru lumina lunii. Nimic nu trebuie să deranjeze retina interioară a ochiului. Realul, chiar şi transfigurat, o spune în Vedenii, naşte monştri (intertextualitatea este transparentă).
Andrei Burac utilizează, în poziţiile privilegiate, cuvintele abstracte. Acestea îţi răsar imediat în cale atunci când textul ajunge la o răspântie: „Mă uit la cer / ca la un pustiu în văpăi / prin care am rătăcit cândva. Da-da. / Acolo am murit de nenumărate ori. / De sete? De foame? / dar mai ales de necruţare şi de neiertare” (Pentru prima oară).
Realitatea transpare prin reflexe, unele de ordin fiziopsihologic, cum ar fi surâsul, invocat în mai multe poeme. E un surâs sardonic cu conotaţii amare sau enigmatice. Surâsul unei fantome nu te poate trimite decât, oximoronic, la surâsul morţii. Dincolo de aceste irizaţii negre, thanaticul lipseşte.
Poetul cultivă în volum un limbaj alambicat, cu care trebuie să te familiarizezi. Utilizând sugestia, aluzia, fraza sincopată, unele versuri devin obscure şi comunică doar în contextul întregii sale poetici. Obiectul comunicării sau un obiect foarte important pentru o mai clară înţelegere a textului e abscons, inaccesibil, situat undeva îndărătul acelor câteva rânduri care compun poemul. De exemplu, Poveste veche. Discursul se bazează nespus de mult pe ceea ce se presupune a fi dincolo de cadru, implicit, rămas până la urmă nemărturisit, dar cu funcţie activă, participativă. Poemul seamănă cu un dialog împărţit în câteva secvenţe, dintre care prima sau primele sunt voit suprimate: „În anticamera cu lichid de plumb / atâtea am trăit... / Dar le-ai rostit tu. / Le-ai strigat. Le-am plâns. / Le-ai plâns. Le-am murit / împreună” (Astăzi).
Desemantizarea e utilizată pe larg în poezia contemporană mai ales atunci când se doreşte a-i da poeziei – ca în cazul lui Andrei Burac – turnura unei evocări accentuate. Nu detaliul contează, ci starea sugerată. Nu exprimarea unei semnificaţii, înţeleasă de multe ori ca manifestare a cerebralităţii, ci poetizarea prin toate mijloacele, inclusiv cele asemantice sau antisemantice.
Marea temă a lui Andrei Burac e timpul fragmentat şi timpul ireversibil. Poetul ocoleşte să spună ceea ce îl macină şi ridică turnuri babilonene din simboluri. Poezia sa nu evită existenţa, se hrăneşte din ea, dar devine mai curând interogativ-existenţială. Unele texte sunt construite aproape în întregime din interogaţii: Echivoc, Suntem sau 17 septembrie 1997...
În afară de eul liric, autorul invocă deseori şi alte persoane (Persoane, cum îşi numea Pound unul dintre volumele sale): tu, el, ea, ei, personaje aeriene, prezenţe discrete, care nu sunt faţete ale alterităţii, ca în proză, ci purtătoare ale unor mesaje ezoterice, făcând parte din „schema” auctorială: „Plouă ca în anii cei grei. / Iar ei, de la un timp / nu mai ştiu de odihnă / fug câte doi, stau câte cinci” (Cu mai fără).
Andrei Burac este în ultimă instanţă un imagist, de maniera cea mai apropiată a lui Alexandru Lungu, căruia îi şi dedică un poem. Unele imagini sunt intranzitive, incomunicabile, ermetice, altele dovedesc rafinament, inspiraţie, simplitate, claritate, în definitiv, poezie de mare clasă: „Seara ca la capătul lumii – / pe drumuri înguste / tot mai înguste / pe care până şi moartea / are răbdare. / În spate – câmpia imensă / potopită-n ninsoare / spulberată-n acordurile / unei simfonii de Lalo. / În această sâmbătă de toamnă / e încă primăvară. / Seara / înarmaţi cu arbalete din ceară / adulmecăm umbra de pe cer / a unui tânăr zimbru / cândva hăituit” (În această sâmbătă). Scăpată de abstractizări excesive, poezia sa îşi regăseşte mai bine locul.
Sper ca cititorul să descopere manu propria şi alte nestemate risipite ca picăturile de rouă în iarba fragedă a dimineţii.
 
 
Versurile lui Andrei Burac, adunate în volumul Există ore, apărut în 2006 la Editura Cartea Moldovei, Chişinău, sunt însoţite de introducerea lui Grigore Chiper, care trasează coordonatele esenţiale ale receptării poeziei autorului. Noul volum confirmă şi opinia cunoscutului poet român Gheorghe Tomozei, care spunea cu referinţă la creaţia confratelui său basarabean: „Andrei Burac e un cerebral, versurile sale se organizează cu lentoare în jurul unui sâmbure ideatic şi, cu aparenţa unui fabulist ce începe prin a deconspira morala, poetul se învăluie în mister. Stenic (indecizia opţiunilor sale e doar aparentă), Burac rosteşte cu simplitate adevăruri existenţiale de maximă gravitate păstrând pe chip (vers) o penumbră de îngândurare şi pătimire”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog