Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ADEVĂRUL DESPRE NOI

De ce limba noastră e română?!

Nicolae DABIJA

Alte articole de
Nicolae DABIJA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Argumente şi mărturii
 
Flavio Biondo (?-?), Spania:
„...valahii ...arată originea lor prin limba cu care se mândresc ca de o podoabă şi pe care o proclamă română.”
1453
Expresia de mai sus se conţine într-un discurs pe care acest cărturar avea să-l rostească în faţa regelui Alfons de Aragon.
 
Ştefan cel Mare (1457-1502):
„...tradus din valahă” (română)
1478
(Mesajul lui Ştefan cel Mare, citit în faţa dogilor din Veneţia de către Ioan Ţamblac, unchiul său, la 8 mai 1478.)
(„...rostit în limba valahă” (română) („...idiomate valachio”)
„...tradus în limba latină din cea valahă” (română) („...haec inscripcio ex valachio in latinum respo est”).
1485
(Referinţe scrise la jurământul depus de voievodul nostru la 15 septembrie 1485 în localitatea Colomeea, Pocuţia, în faţa regelui Cazimir al Poloniei.)
Nu există nici un hrisov, nici o mărturie, nici un document care să consemneze faptul că marele voievod al Moldovei a afirmat că ar fi „moldovean” sau că ar vorbi „limba moldovenească”. Ştefan cel Mare şi-a zis doar „valah” (adică român), limbii vorbite de către poporul său nu i-a spus decât valahă (adică română), iar ţării sale Moldova i-a zis de mai multe ori „cealaltă Valahie” (adică cealaltă Românie), „Valahia Mare”, „Valahia Mică”, „Valahia de Sus”, „a Doua Valahie” ş.a.
Ştefan cel Mare avea conştiinţa că e român, că aparţine poporului valahilor situat în Moldova, Valahia (Muntenia) şi Transilvania şi că toţi românii vorbesc una şi aceeaşi limbă.
 
Antonio Bonfini (1434-1503), Italia:
„Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor... Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii.”
1486-1495
(În Călători străini despre ţările române, Bucureşti, 1965, v. I, p. 482-483.)
Antonio Bonfini, umanist italian, contemporanul lui Ştefan cel Mare, a fost secretar la curtea regelui Matei Corvin al Ungariei. Spusele de mai sus se referă la valahii lui Ştefan cel Mare. Despre Transilvania spune că „este încinsă de cele două Valahii: adică, Ţara Românească şi Moldova”.
 
Francesco della Valle din Padova (?-1545), Italia:
„...Limba lor e puţin deosebită de limba noastră italiană, ei îşi zic în limba lor români, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: „Ştii româneşte?” (în textul italian: „Sti Rominesti?” – n.n.), din cauză că limba lor s-a stricat.”
1534
(În Călători străini despre ţările române, Bucureşti, 1961, v. I, p. 322.)
În lucrările sale, călătorul italian face mai multe referinţe la ţările române, inclusiv la Moldova lui Petru Rareş. Tot el numeşte Moldova – Valahia de Sus (Valahia superiore) spre deosebire de Valahia propriu-zisă, căreia îi zice Valahia de Jos (Valahia inferiore).
 
Nicolaus Olahus (1493-1568), Ungaria:
„Graiul lor (al locuitorilor Moldovei – n.n.) şi al celorlalţi români a fost odinioară cel roman ca fiind colonii ale romanilor. În vremea noastră se deosebeşte foarte mult de el, măcar că multe cuvinte de ale lor pot fi înţelese de latini.”
1536-1537
(În Călători străini despre ţările române, Bucureşti, 1965, v. V, p. 488. „Despre Moldova”.)
Nicolaus Olahus a fost secretar al regelui Ludovic al II-lea al Ungariei, el însuşi coborâtor din viţă de domnitori valahi. A cunoscut, între alte limbi, şi româna.
 
Anton Verancsics (1504-1573), Italia:
„Transilvania, Ţara Românească şi Moldova se deosebesc numai prin întreită împărţire, dar locuitorii acestora se numesc români... Poporul care locuieşte aceste pământuri în vremea noastră este acela al valahilor, care îşi trag originea de la romani... şi când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă, ei spun: „Oare ştii româneşte?”... ...Limba e aceeaşi pentru amândouă popoarele (din Moldova şi Muntenia – n.n.) ca şi credinţa creştină de rit ortodox.”
1549
Anton Verancsics (Verantio), umanist cu studii la Viena şi Cracovia, în lucrarea intitulată Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti face o prezentare a celor trei ţări-surori vorbind despre numele românilor, limba şi unitatea lor. Descrie râurile principale (Nistru, Prut, Olt, Mureş), cetăţile, îmbrăcămintea, tradiţiile şi firea românilor din cele trei ţări.
 
Alessandro Guagnini (1535 sau 1538-1614), Italia:
„Acest popor al valahilor se numeşte român şi ei spun că îşi trag obârşia de la exilaţii alungaţi de romani din Italia. Limba lor este o corcitură a limbii latine şi a celei italiene, astfel încât un italian înţelege uşor pe un român.”
1563
(În Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, 1970, pag. 299-300.)
Italianul Alessandro Guagnini din Verona a fost ostaş mercenar în oastea lui Despot-Vodă, ajutându-l pe acesta să ocupe tronul Moldovei în 1562.
 
Giulio Ruggiero (sec. XVI), Italia:
„Eu cred că ei se numesc valahi pentru că acesta este numele comun în Polonia pentru toţi italienii, de la care îşi au originea, pentru că ţin încă în mare parte limba latină, care este desigur alterată, dar nu prea mult deosebită de italiana noastră.”
1568
Giulio Ruggiero, abate apostolic în Polonia, i-a trimis papei Pius al V-lea în 1568 un raport despre situaţia religioasă a statului polon, în care se referă şi la români.
 
Pierre Lescalopier (1550-1597), Franţa:
„...Locuitorii acestei ţări se socotesc drept urmaşi adevăraţi ai romanilor şi-şi numesc limba lor „românească”, adică română; limba lor este pe jumătate italiană şi pe jumătate latină, amestecată cu greacă şi cu un fel de păsărească.”
1574
(În Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 429.)
Acest călător francez menţionează că locuitorii Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei vorbesc cu toţii una şi aceeaşi limbă, căreia îi zic română: „ils nomment leur parler romanchte, c’est-a-dire roumain”. El numeşte Moldova şi pe moldoveni „Valahia” şi „valahi”.
 
Ioan Czimor Decsi de Baranya (1560-1601), Ungaria:
„Valahia (ca să descriu Moldova pe scurt) pare să fie numită astfel nu atâta după Flaccus, comandantul roman care a cârmuit Moesia sau Dacia, trimis acolo de Traian, cu treizeci de mii de oameni duşi şi colonizaţi acolo ca să muncească pământul şi să asigure aprovizionarea armatei romane care avea întotdeauna de luptat cu sciţii şi sarmaţii – cât şi de la cuvântul walch, care înseamnă în limba germană italian. Căci românii, ca nişte coloni ai romanilor, se ţin şi de religie, care nu este cu mult deosebită de cea pontificală, şi folosesc şi o limbă latină, deşi atât de stricată acum şi de schimbată, încât abia apar în ea rămăşiţele şi ruinele vechii limbi. Valahia este mărginită la răsărit de Marea Neagră, la sud – de Dunăre, la apus – de Transilvania, la nord – de Rusia şi se împarte în Ţara Românească şi Moldova.”
1587
(În Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 214-215.)
Ioan Czimor Decsi de Baranya, scriitor maghiar de seamă, în lucrarea sa Relaţia călătoriei prin Moldova numeşte Moldova şi Ţara Românească „o singură Valahie” (o Românie) şi foloseşte denumirea Valahia referindu-se la ambele ţări române. Despre cum a „trecut cu pluta Prutul” şi i „s-a ivit în faţă o pădure foarte mare pe care trebuia să o străbatem”, “pădure de temut”, din cauza tătarilor care „beau lapte de iapă cum beau vin necredincioşii”, şi a cazacilor, dar şi din cea „a românilor”, care populau în majoritate spaţiul dintre Prut şi Nistru.
 
Martin Opitz (1597-1639), Germania:
Iar Slavii vă-nconjoară ca marea într-un cleşte...
Şi totuşi limba voastră prin timp a străbătut;
E dulce cum e mierea şi-mi place s-o ascult!
 
Cum Esperida este cu Galica vecină,
Italica-i cu-a voastră dintr-un izvor, Latină...
 
Cu nici o armă însă duşmanul n-o să poată
Să vă răpească limba, nădejdea voastră toată
Al bărbăţiei scheptru şi-a artelor menire
Ce le păstraţi în datini şi cuget cu iubire.
(Traducere de Mihai Gavril).
1624
Martin Opitz e considerat „părintele literaturii germane moderne”. A fost invitat în 1622 din Silezia de către principele Gabriel Bethlen – cel care intenţiona să se proclame rege al Daciei – să predea la colegiul reformat din Alba-Iulia transilvană. Aici îi cunoaşte pe români – e impresionat de viaţa, virtuţile, obiceiurile şi limba acestora, pe care o învaţă cu drag, dedicându-le o carte: Zlatna sau despre liniştea sufletului, care s-a tipărit la Strasbourg în 1624, an în care i s-a decernat la Viena o cunună de lauri pentru poezie. Tot pentru opera sa poetică împăratul Ferdinand al II-lea i-a acordat în 1628 titlul de nobil. A scris şi o istorie a Daciei (Dacia Antiqua), care s-a pierdut. A murit la Danzig în 1639 de ciumă, fiind ars pe rug, împreună cu manuscrisele sale.
 
Petru Bogdan Bakšić (1601-1674), Bulgaria:
„...moldovenii vorbesc Româneşte” („il Valaccho”).
(În Călători străini despre ţările române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 224-225.)
Petru Bogdan Bakšić s-a născut la Chiprovaţ, aşezare catolică din Bulgaria. A fost episcop catolic de Sofia. Despre preoţii şi călugării din Moldova spune că „nu înţeleg ceea ce citesc, deoarece citesc în limba sârbească (slavonă) pe care nu o cunosc”. În Moldova, zice el, „sânt sate de români sau de moldoveni”, în Cotnari „sânt 100 de case de români sau moldoveni” ş.a.m.d.
1641
 
Grigore Ureche (1590-1647), cronicar din Moldova:
„Aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcarcă de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate.”
1642-1647
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 25)
În prima cronică scrisă în limba română, cronicarul moldovean se referă la romanitatea limbii şi la descendenţa latină a poporului român.
 
Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653):
„Dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească.”
1643
(Din Cuvânt împreună către toată seminţia românească, care însoţeşteCazania lui Varlaam, intitulată Carte românească de învăţătură duminicile preste an.)
O altă carte, Pravila, editată de domnitorul Moldovei Vasile Lupu în 1646 la Iaşi, se intitulează Carte românească (nu „moldovenească” – n.n.)de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe. Să fi editat domnitorul Moldovei cărţi „străine”?! Evident că nu, domnitorul moldav avea conştiinţa că face un „dar” întregului neam românesc.
Ambele cărţi afirmă, prin înseşi titlurile lor, ideea unităţii poporului român şi a limbii vorbite de românii din Moldova, Muntenia şi Transilvania.
 
Varlaam (1590-1657), mitropolit al Moldovei:
„Sfânta scriptură trebuie să fie scrisă pe înţelesul oamenilor... pentru ca să înţeleagă hiecine să se înveţe şi să mărturisească minunate lucrurile lui Dumnezeu, cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoie easte a înţelege cartea alţii limbi.”
1643
(Varlaam, Carte românească de învăţătură, Opere, Chişinău, 1991, p. 20, 22.)
Mitropolitul Moldovei Varlaam a scris pentru toţi românii, subliniind că limba moldovenilor e limba românească a tuturor românilor.
 
Ioan Kemeny (1607-1662), Ungaria:
„Principele m-a trimis în Moldova la Lupu-Vodă... ca să-i ducem acestuia, noi înşine două scrisori scrise în latineşte şi în româneşte. Cu Vasile Lupu am vorbit româneşte.”
1648
(În Călători străini despre ţările române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 135, 140.)
Ioan Kemeny a fost comandantul armatei din Transilvania. Cunoştea limba română: în 1648 s-a putut înţelege cu domnitorul Moldovei Vasile Lupu fără traducător. În 1660 a fost ales principe al Transilvaniei. Ulterior a murit pe câmpul de luptă contra turcilor. El vorbeşte de moldoveni numindu-i „ţărani români”, preoţii moldoveni sunt „de religie românească”, mitropolitul Petru Movilă îi cunună pe Radziwill şi pe Maria, fata lui Vasile Lupu, „după ritul românesc”.
 
Mitropolitul Simion Ştefan (?-1656):
„Cuvintele acelea sunt bune, care le înţeleg toţi.”
1648
Mitropolit al Transilvaniei. A efectuat prima traducere integrală în limba română a Noului Testament(Bălgrad, 1648). A pledat pentru ideea unităţii poporului român, prin unitatea limbii vorbite de acesta în toate ţările româneşti.
 
Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei:
„Dragoş a adus în Ţara Moldovei... româneasca limbă.”
„Psaltire a sfântului prooroc David. Pre limba românească...” (foaie de titlu a cărţii sale Psaltire în versuri).
1680
(Dosoftei, Opere poetice, Chişinău, 1989, p. 6.)
Mitropolitul Moldovei va scrie o prefaţă la Liturghier intitulată Cuvânt depreună către toată semenţia românească.
 
Miron Costin (1633-1691):
„Măcară dară că şi la graiul streinilor şi în de sine cu vreme, cu vacuri, ci primele au şi dobândesc şi alte nume, iară acela carile ieste vechi nume stă întemeiat şi-nrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii rumâneşte?, adică râmleneşte, puţin nu zicem stis romaniţe? Pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiu cu un temei neclădit, deşi adaog ori vremurile îndelungate, ori streinii adaog şi alte nume, iară cele din rădăcini nu se mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, ieste rumân, cum să răspund şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspund cu graiul: Ţara Românească.”
1684-1691
M. Costin, cronicar moldovean, personalitate literară şi ştiinţifică a secolului al XVII-lea, eminent om politic de stat, a fost preocupat în mod constant de problema originii românilor. Documentările sale s-au încheiat cu lucrareaDe neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor.
 
Constantin Cantacuzino (1650-1716):
„Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce şi din Ardeal, carii încă şi mai neoaşi sânt, şi moldovenii şi toţi câţi într-altă parte se află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sânt. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.”
Circa 1700-1716
Constantin Cantacuzino a fost stolnic al Valahiei. Unul dintre cei mai erudiţi cărturari ai vremii sale. Este ucis de turci, împreună cu nepotul său, domnitorul Munteniei Ştefan Cantacuzino, la Istanbul. Lucrarea sa principală se intitulează Istoria Ţării Româneşti...
 
Schlözer (s. XVIII), Germania:
„Aceştia vlochi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wälsche, ci vlachi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care, şi acum, îşi au limba proprie şi, cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
Sec. XVIII
Schlözer, istoric german, a lucrat pentru împărăteasa Ecaterina a doua a Rusiei, arătând în lucrările sale cine sunt volochii cu care s-au întâlnit, în primul mileniu al erei noastre, popoarele nomade ale slavilor şi ungurilor.
 
Amfilohie Hotiniul (1735-1800):
„Acel ce n-are ştiinţă şi dragoste pentru patria sa, adecă pentru ţară şi limba-n care s-a născut, săvârşeşte un păcat deopotrivă de mare ca şi cel ce nu-şi iubeşte pe părinţii săi.”
1795
Amfilohie Hotiniul a fost episcop al Hotinului (1768-1774). Cărturarul, originar din Basarabia, a editat mai multe manuale, unele traduse din alte limbi.
 
Ştefan Margellă (1783-1850):
„Mă simt obligat a spune câteva cuvinte despre această gramatică româno-rusă, care nu numai că poate fi de folos, dar este necesară, fiindcă ea dă mijloace de a căpăta cunoştinţă în limba rusească la 800 de mii de români care locuiesc în Basarabia, aflătoare sub stăpânirea Rusiei, în curgerea de 20 de ani, neavând nici un manual pentru acest scop. În afară de aceasta, ea poate să aducă foloase câtorva milioane de români care locuiesc între Prut şi Dunăre, asemenea şi ruşilor care doresc a învăţa limba românească... făcând acest lucru principal, ca să înlesnesc învăţătura limbii ruseşti pentru români şi româneşti pentru ruşi, am adăugat şi o adunare de cuvinte ruseşti şi româneşti care sunt întrebuinţate în viaţa zilnică şi convorbiri despre cele mai necesare lucruri...”
1827
Ştefan Margellă (în ruseşte Marţella), Gramatica russască-românească (Российско-румынская грамматика), editată în 1827 la Sankt Petersburg. Gramaticianul basarabean vorbeşte la 1827 (!), în prima gramatică românească editată în Rusia de către guvernul rus, că moldovenii basarabeni sunt români şi limba vorbită de ei este româna.
 
Aleksandr Puşkin (1799-1837), Rusia:
„...generalul Rene propunea să fie atras de partea lui Petru I şi Cantemir şi domnitorul Valahiei Brâncoveanu, deoarece «voievodul valah fiind de una şi aceeaşi naţie şi religie cu gospodarul moldovean nu va întârzia să se supună».”
1830
(În A. S. Puşkin, Polnoe sobranie socinenii, în 10 volume, M.-L., 1949, vol. VIII, p. 427.)
Marele poet rus exilat în Basarabia în anii 1820-1823 cunoştea Descrierea Moldovei de D. Cantemir. Influenţat de C. Stamati, s-a interesat de istoria românilor. A. Liprandi spune că poetul chiar că intenţiona să înveţe limba română.
 
Mihail Kogălniceanu (1817-1891):
„...Patria mea este toată acea întindere de loc unde... se vorbeşte româneşte. Cu românii din Valahia... suntem fraţi şi de cruce, şi de sânge, şi de limbă, şi de legi.”
1840
(Arhiva românească, Iaşi, aprilie 1840, p. 3.)
„Ţelul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.”
1840
(Din programul revistei Dacia literară.) Marele cărturar, descendent din basarabenii de pe Kogâlnic, este unul din ctitorii României (prin unirea Munteniei şi Moldovei de la 1859).
 
Iacob Ghinculov (1800-1870):
„Limba română poate servi ca un nume comun al graiului valah şi al celui moldovenesc.”
1840
(În manualul Начертание правилъ валахо-молдавской грамматики, apărut în 1840 la Sankt Petersburg la tipografia Academiei de Ştiinţe a Rusiei, cu aproape 20 de ani înaintea apariţiei României ca stat, din unirea Valahiei şi a Moldovei, basarabeanul Iacob Ghinculov (Hâncu) îi spune limbii comune vorbite de munteni şi moldoveni – română.)
 
Profiri Uspenski (1804-1885), Rusia:
„...În Basarabia... sărmanii români... n-au mană cerească, n-au cuvântul credinţei în limba română.”
1846
(În Gh. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 366-367.)
Impresia de mai sus este comentată de P. Uspenski la 3 august 1846.
 
Anton Pann (1797-1854):
Cântă, măi frate, pe graiul şi limba ta
Şi lasă cele străine ei de-a şi le cânta.
Cântă să-nţelegi tu însuţi, şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fiecare limba şi neamu-ţi mai mult...
Acum însă-mbrăţişează pe aceste româneşti,
Pe limba tatei şi-a mamei, pe care o şi vorbeşti...
1847
Anton Pann a fost poet, folclorist, compozitor. Născut în Bulgaria, ajunge în Basarabia. Din 1806 până în 1812 a fost corist al unei biserici din Chişinău. În 1812, pentru a nu fi înrolat în armata rusească, se mută la Bucureşti.
Scrie Povestea vorbei, Versuri muziceşti, Poezii populareş.a.
 
Vasile Alecsandri (1818-1890):
„Naţionalitatea românilor se arată atât în limba şi datinile lor, cât şi în muzica lor, deosebită de oricare alta.”
„Românul s-a născut poet...”
1852
Un alt clasic al „literaturii moldoveneşti”, mare român. Să nu fi avut el conştiinţă naţională? Să se fi considerat el însuşi clasic al unei literaturi străine?!
 
Alecu Russo (1819-1859):
„...vorbim româneşte.”
„...moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă.”
„Prin pedantism şi pedantism antiromân înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi...”
„...pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă...”
1855
(Alecu Russo, Opere, Chişinău, 1989, pag. 66-134.)
Basarabeanul Alecu Russo, născut la Chişinău, pe atunci – „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, e unul dintre ideologii Unirii Moldovei şi Munteniei de la 1859. El vorbeşte de România, români, limba română cu mult înainte de 1859, când ideologii moldovenismului primitiv afirmă că ar fi apărut şi ar fi fost lansate aceste noţiuni.
Alecu Russo e autorul celebrului poem Cântarea României (publicat la 1850 în revista România viitoare ce apărea la Paris, îngrijită de Nicolae Bălcescu), o odă excepţională pentru „ţara română”.
 
Constantin Negruzzi (1908-1868):
„Credem în originea limbii române şi mărturisim limbile străbune...”
1855
„De n-aş fi român, încă aş iubi limba română pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. În vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii streine începutului şi firii ei, româna nu-şi uită mama şi surorile; se ţine lipită de latină prin gramatică, de italiană şi spaniolă prin ziceri, de portugheză prin pronunţare.”
1863
Născut în Moldova, cu 4 ani mai înainte ca aceasta să fie sfâşiată în două de ruşi, Constantin Negruzzi scrie la 1838 Cum am învăţat româneşte (şi nu „moldoveneşte”). Pentru personajele din operele sale, scrise şi înainte de Uniunea Principatelor române din 1859, foloseşte termenul de român (Aprodul Purice, scrisă în 1837,Pentru ce ţiganii nu sunt români, scrisă în 1839 ş.a.). În 1839 îi scria lui G.Baruţiu: „...ca român sfătuiesc şi propovăduiesc Unirea, fără care bine nu vom mai avea”.
 
Gheorghe Asachi (1788-1869):
„Sentimentul naţionalităţii române, în zborul care au luat, au atras şi limba, cel mai puternic al ei factor şi care cere nu mai puţină cultură.”
1865
Gheorghe Asachi s-a născut la Herţa (azi Ucraina). Este un deschizător de drumuri. Activitatea sa stă la temelia şcolii române din Moldova. Scoate Albina românească (şi nu... „moldovenească”) în 1829, apoi – Alăuta românească (1837-1839), Spicuitorul moldo-român (1841) etc. Organizează teatrul în Moldova, dând la Iaşi prima reprezentaţie în limba română.
 
Mihai Eminescu (1850-1889):
„Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: «Aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel», oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?
Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură» ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.”
apr. 1879
(Opera politică, v. I, p. 79, Bucureşti, 1938-1939.)
„Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români.”
1878-1882
„Limba română e unica în Europa care n-are propriu-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă.”
1878-1882
„Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă.
Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată cărei multe popoare i-au plătit bani în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimic. A o dezbrăca de averile pe care ea... le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, înseamnă a face din împărăteasă cerşetoare.”
apr. 1879
(Manuscris, 2257, f. 175)
Cel mai mare poet român. Lui îi aparţine fraza: „Suntem români şi punctum”. Tot M. Eminescu zice: „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân’ la Tisa şi-n Dunăre...”.
 
Karl Marx (1818-1883), Germania:
„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi.”
apr. 1880
(În K. Marx, Însemnări despre români, Iaşi, 1995, p. 133.)
Clasicul teoriei comunismului mondial se referă la România folosind numele ţărilor componente: Moldo-Valahia.
 
Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1838-1907):
„Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama, de unde ea se şi numeşte limbă maternă...”
1881
...
Cugetarea românească
Are portul românesc.
Nu lăsaţi dar s-o ciuntească
Cei ce limba ne-o pocesc...
 
...România cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa.
Să vorbim dar româneşte:
Orice neam cu limba sa!
1879
Cel mai mare lingvist român din sec. XIX, născut în Basarabia, la Cristineşti, lângă Hotin. A cunoscut 26 de limbi. A fost director al publicaţiei „România” (1858) ş.a.
Citatele sunt extrase din prefaţa la tomul III al lucrării Cuvente din bătrâni, Bucureşti, 1881 şi, respectiv, din poezia Să vorbim româneşte.
 
Axentie Stadniţchi (1862-1936), Rusia:
„...în România se depun eforturi pentru a se tipări noi ediţii ale cărţilor liturgice cu caractere latine în locul celor slavone. Acest eveniment e unul dintre cele mai importante în viaţa bisericii contemporane.”
„Biserica ortodoxă românească a fost o expresie a necesităţilor religioase, morale şi naţionale ale poporului român, ea a creat, păstrat şi cultivat o limbă care aparţine întregii naţiuni...”
1894
(În Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh moldo-valah şi mitropolit al Chişinăului (la pag. 21), apărută la Chişinău, în 1894.)
Cărturarul rus, care ulterior va deveni candidat la scaunul de patriarh al Rusiei, era pe atunci profesor la Seminarul teologic din Chişinău. Pentru ediţiile Bibliei tipărite la Sankt Petersburg în 1819 menţionează: „Mitropolit sovetoval Peterburgskomu komitetu izbrat’ orighinalom dlea izdania Biblii na moldavskom iazâke iazâk exempleara transilvanskogo izdania” (p. 356). Biblia a fost corectată de arhimandritul Varlaam din Iaşi, care cunoştea bine limbile greacă şi română („греческий и волоский языки”, pag. 359).
Traducerea Bibliei „moldoveneşti” – scrie cneazul A. Goliţân – e o compilaţie între ediţiile Bibliei de la Bucureşti, editată în Muntenia în 1688, şi cea de la Blaj, editată în Transilvania în 1795 (pag. 362), cu rectificarea unor greşeli gramaticale. Limba acestei traduceri e „moldo-valahă” („на молдо-валахскомъ языке”) (p. 363) şi „e destinată popoarelor ce locuiesc în Basarabia, Moldova şi Valahia” (p. 363).
 
George Coşbuc (1866-1918):
„Să fim români cu sufletul nu cu vorba, să iubim ce-i al nostru şi să-l păstrăm ca ochii din cap.”
circa 1900
(Din Manuscrise, mapa VII, Biblioteca Academiei Române.)
Un îndemn valabil şi pentru basarabeni: suntem cine suntem cât timp vorbim limba română a lui Eminescu, Blaga, Coşbuc, Vieru.
 
Pavel Kruşevan, şovin rus, născut în Basarabia (1860-1914):
„Limba română şi scrisul românesc puţin câte puţin încep să se afirme în Moldova şi Valahia în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, extinzându-se de la vest spre est şi înlăturând limba şi scrisul slavonesc.” („Румынский языкъ и писменностъ начинаютъ мало-по-малу возникать въ Молдавiи и Валахии со второй половины XVI века, распространяясь съ запада на востокъ и вытесняя славянскiй языкъ и писменностъ...”)
1903
(În Бессарабия. Географическiй и справочный сборникъ, издание газеты Бессарабецъ, под редакцiеi П. А. Крушевана, Moscova, 1903, p. 101.)
Deşi atât P. Kruşevan, cât şi celălalt autor al cărţii, N. M. Zozulin, sunt românofobi, ei folosesc pentru moldoveni doar termenul de români, iar limba vorbită de moldoveni, valahi şi transilvăneni o numesc limba română. Conform acestora Moldova şi Valahia sunt Principatele Române, domnitorilor Moldovei ei le zic domnitori români, Vasile Lupu ş.a. tipărind cărţi româneşti („румынские книги”), autorii menţionând în mod special faptul că „Молдаване или румыны составляют главную часть населения Бессарабской губернии...” („Moldovenii sau românii formează majoritatea populaţiei guberniei Basarabia...”, pag. 175).
 
Calistrat Hogaş (1848-1917):
„Moldovenii au lucrat, cel puţin, cât şi ceilalţi români, la formarea limbii literare.”
1910
(Din articolul Moldovenisme.)
 
Leonid Kasso, ministru al instrucţiunii publice din Rusia (1865-1915):
„Izvoarele de drept basarabene nu s-au admis pentru întreaga Basarabie, ci numai pentru părţile locuite de români...”.
A existat o perioadă, de la secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea, când se părea că poporul român dispăruse în mijlocul acestor invazii şi că este imposibil să-i urmărim soarta. În pofida vicisitudinilor, acest popor a continuat să trăiască, după cum dovedeşte tipul naţional tenace, limba cu două treimi de cuvinte de origine latină precum şi nomenclatura satelor şi oraşelor.
Pravilele lui Vasile Lupu au fost tipărite în limba românească în 1646 sub denumirea Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti.
(Din lucrarea, scrisă de Leonid Kasso (născut în Ciutuleşti, Soroca), editată în 1912, tradusă în româneşte în 1923 de Al. Varzar. Şi în celelalte lucrări ale sale: „Россия на Дунае и образование Бессарабской области” (Moscova, 1913), „Гавриил Бэнулеску, екзархъ Молдовлахийский и митрополит Кишиневский” (1894) ş.a., Leonid (Lev Aristilovici) Kasso, ministrul Instrucţiunii Publice al Rusiei ţariste, vorbeşte despre locuitorii Moldovei şi Valahiei ca fiind unul şi acelaşi popor („pумынский”), despre populaţia acestora că ar fi românească („румынскoe населениe”), despre limba vorbită de moldoveni şi valahi că ar fi română („pумынский”), iar despre mitropolitul Basarabiei G. Bănulescu-Bodoni menţionează a fi fost „un apărător al naţionalităţii româneşti” etc.)
 
Zamfir Ralli Arbore (1848-1933):
„Românii de peste Prut se adresează românilor din regat: Vrem să fim români! Voi nu aveţi dreptul de a nu ne asculta! Datori sunteţi să ne ascultaţi! Nu este şi nu poate fi român acela care cu inima uşoară jertfeşte fiinţa românească a peste două milioane de români subjugaţi! Avangarda românilor care au stăvilit în curgere de secole puhoiul popoarelor barbare au fost românii din Basarabia, santinela neadormită a lumii civilizate...”
1915
(Zamfir Ralli Arbore, 1915, în lucrarea Liberarea Basarabiei.)
Scriitorul basarabean a fost întemniţat pentru activitate antirusească în fortăreaţa Petropavlovsk. Emigrează în Elveţia (1871), apoi se stabileşte în România (1878), unde va desfăşura o susţinută activitate gazetărească şi scriitoricească.
 
Nikolai Durnovo (1876-1936), Rusia:
„...copiii unui sat de pe malul Nistrului... ieşiţi din şcoală şi scufundaţi în lumina soarelui, se jucau şi bâlbâiau româneşte.... Unul dintre copii ne-a dat o lecţie bună, mie şi profesorului, acest băieţaş ne-a descoperit el nouă legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis fereastra de etnografie şi folclor...”
1915
N. Durnovo a vizitat Basarabia în anii 1910-1915, concluzionând: „Acuma, când îmi aduc aminte de copilaşul acela, mă pun şi scriu într-a mia oară că Basarabia trebuie să fie românească”.
 
Alexe Mateevici (1888-1917):
„Unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului... N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca şi cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (...) Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească...”
1917
(Din discursul ţinut la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia. 25-27 mai 1917.)
 
Declaraţia studenţilor basarabeni:
„Basarabia noastră este ţară românească, întocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut locuite de fraţii noştri. De 106 ani ea a fost ruptă de la sânul mamei noastre, Moldova, şi dată pe mâna străinilor care ne-au asuprit şi ne-au batjocorit cum au vrut, luându-ne orice drept la viaţa naţională şi omenească. Noi, sub stăpânirea rusească, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ce îi trebuie unui popor pentru ca să poată înainta. Pământurile ni s-au luat de străinii colonizaţi aici, drepturile avute în vechea Moldovă ne-au fost răpite pe rând de veneticii aşezaţi printre noi. Din poporul băştinaş ce-am fost am ajuns „cap de bou” luaţi în râs de toţi, chiar în casa şi în ţara noastră. Aşa de bine au ştiut străinii să ne dezguste de noi înşine şi de fraţii noştri, încât mulţi moldoveni s-au lepădat de neam şi au ajuns să-i socotească duşmani pe înşişi fraţii noştri români. (...) Rusia nu ne-a dat (...) decât întunecime şi robie, iar vremurile de slobozenie de acum ne-au adus numai anarhie. Noi vrem o Românie a tuturor românilor.”
1918
(Din Declaraţia studenţilor români din Basarabia pentru unirea tuturor teritoriilor româneşti într-un singur stat, România Mare, care a fost difuzată cu mai bine de două luni înainte de evenimentul istoric de la 27 martie 1918, la 24 ianuarie 1918.)
 
Lucian Blaga (1895-1961):
„Toţi românii anonimi care, de-a lungul secolelor noastre primordiale, au creat limba românească, au colaborat la poezia lui Eminescu.”
„...Limba este întâiul mare poem al unui popor.”
1925
 
Constantin Stere (1865-1936):
„Pe vremea aceea în şcolile din Basarabia nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii lor materne nici chiar între ei.”
1931
Scriitorul de la Cubolta se referă aici la perioada ocupării Basarabiei de către Rusia ţaristă de dinainte de 1918 (În preajma revoluţiei, vol. II).
 
„Din neagra străinătate”:
„Нам нужна молдавская школа. Село Mолдавское, Азово-Черноморского края, населено исключительно бессарабцами. В селе одна начальная школа (420 учащихся) с преподаванием на русском языке. Дети почти совершено не владеют русским языком, и поэтому по школе успеваемость составляет не более 50-60%.
Вопрос о молдованизации школы ставился не раз, но до сих пор результатов нету. Надеюсь, в этом поможет нам журнал «Красная Бессарабия». Одновременно прошу написать нам, можем ли мы и как организовать общество бессарабцев в нашем селе и что нужно для этого сделать. Сообщите нам также, какая литература есть на молдавском языке латинским шрифтом и как можно ее выписать. Сообщите и о румынской литературе. Всем этим колхозники сильно интересуются.
С тов. приветом, К. Спиру, с. Молдавское.”
1935
(Журнал «Красная Бессарабия». Москва, 1935, n. 5, стр. 24.)
 
Ruben Budagov (1910-2001), Rusia:
 
„Numai pentru faptul că I.V.Stalin aminteşte „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă.”
1957
Cunoscutul lingvist rus publică această opinie în revista moscovită „Voprosâ iazâkoznania”, 1957, nr. 2, pag. 154. Şi alţi savanţi ruşi: Vladimir Şişmariov, Victor Vinogradov, Dmitri Mihalci, Samuil Bernştein, Raymund Piotrowski împărtăşesc aceeaşi părere.
 
Carlo Tagliavini (1903-1982), Italia:
„...pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat... cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României.”
1959
Carlo Tagliavini, savant romanist de renume mondial (Italia). A fost profesor la Universitatea din Padova. (Referinţele la „pretinsa limbă moldovenească” sunt inserate în lucrarea Originile limbilor neolatine. Introducere la filologia romanică, Bucureşti, 1977, p. 289.)
 
Nichita Stănescu (1933-1983):
„Patria mea este limba română.”
1976
Unul din cei mai importanţi poeţi de după cel de-al doilea război mondial, care a vizitat Republica Moldova în 1976, afirmând că a „făcut cel mai lung drum ca să ajungă de Acasă – Acasă”, aflându-se şi aici în miezul Limbii Române.
 
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova:
„...Mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională (...) prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin din 31 august 1989...”
1989
Din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la Chişinău de către Parlamentul Republicii Moldova la 27 august 1991.
 
Grigore Vieru (n. 1935):
„Limba prezintă rezultatul unui îndelung efort colectiv. Ea este religia poporului. Ne-am creştinat întru Hristos prin ea. O competiţie între limbi ar jigni pe Bunul Dumnezeu, în faţa căruia ele stau sub semnul egalităţii ca fiice ale Sale.”
„Fără Limba Română n-aş fi ajuns poet.”
1989
 
Ion Constantin Ciobanu (1927-2001):
„Sintagma limba română e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie odată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor.”
1989
 
Ion Druţă (n. 1928):
„Pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul. Pământul ni l-a dat soarta, istoria este rodul trecerii noastre prin lume, iar limba, zice-se, e darul Celui de Sus, căci, după cum se spune, la început a fost cuvântul.”
1989
„Cum o numim până la urmă? Fireşte limba română... După ce am călătorit prin alte imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţiunii...”
1996
(Din eseul Răscrucea celor proşti, din cartea Ora jertfirii, 1998.)
 
Ion Dumeniuk (1936-1992):
„Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt peste Nistru – Limba cea Maternă, care e ROMÂNĂ.”
1992
Ion Dumeniuk, ucrainean de naţionalitate, a combătut mereu teoriile false despre existenţa „limbii moldoveneşti”. A ctitorit revista Limba Română începând cu aprilie 1991.
 
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova:
„Denumirea corectă a limbii noastre este limba română.”
1994
(Hotărârea Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994 şi Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 28 februarie 1996.)
 
Eugeniu Coşeriu (1921-2002):
„...A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică, din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural.”
„Din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu constituie o limbă, alta decât limba română, nici un dialect al limbii române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici un grai autonom în cadrul dialectului daco-român...”
„Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea-credinţă, e o fraudă ştiinţifică.
O limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai dialectul daco-român, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală.”
1994
Unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului XX. S-a născut în comuna Mihăileni, Basarabia. Specialist în lingvistica generală şi romanică. A fost ales membru onorific al mai multor academii din lume. Şef de catedră la Tübingen (Germania).
 
Petru Cărare (n. 1935):
Deci, vrerea mea sub zare-albastră
S-o ştie lifta cea păgână:
Eu nu mă las de limba noastră,
De limba noastră cea română.
1994
 
Mircea Snegur (n. 1940):
„Este lesne de înţeles că noţiunea de „limbă maternă” din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic... Limba română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scrise.”
1995
(Din mesajul lui Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova la acea oră, prezentat Parlamentului agro-comunist, ca iniţiativă legislativă.)
 
Valeriu Rusu (n. 1935), Franţa:
„Fiecare popor a dat umanităţii şiruri de creatori – în domeniul artei, ştiinţei, literaturii, tehnicii etc. –, însă limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumosului şi al binelui.
Şi, ca români, nu vom pune niciodată suficientă lumină în această constatare, căci puţine neamuri şi-au înfrăţit destinul lor precum noi, primii ostaşi la fruntariile Latinităţii, orientaţi spre Orient, dar apărând, prin jertfa noastră, Occidentul.”
1996
Lingvistul Valeriu Rusu (născut în comuna Mihăileanca, Hotin, Basarabia), autor al unor studii monumentale despre Limba Română, membru al Academiei de Ştiinţe din Aix-en-Provence (Franţa).
 
Stanislav Semcinski (1931-2001), Ucraina:
„În primii ani după ocuparea Basarabiei, în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de „limbă românească”. În 1816 la Chişinău a văzut lumina tiparului „O carte de rugăciuni”, apărută în „româneşte”. În 1817 a fost editat în „româneşte” şi „Ceaslovul”. În sfârşit, în 1827 la Sankt Petersburg iese de sub tipar „Gramatica rusească şi românească” a lui Ştefan Margellă.”
1995
 
Serghei Kapiţa (n. 1930), Rusia:
„...Academicianul Piotrowski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismului politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta însă depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut. Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă de prin părţile Sorocii, aşa încât atunci când ne retragem în căminul nostru familial mai vorbim şi româneşte...”
1999
Serghei Kapiţa, academician al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, locuieşte la Moscova. Este fiul fizicianului Piotr Kapiţa, laureat al Premiului Nobel (1978), care s-a mândrit dintotdeauna cu descendenţa sa românească.
Fragmentul de mai sus este preluat dintr-un interviu realizat de Alexei Rău (reprodus de InfoHis, nr. 2, 2004).
 
Nicolae Corlăteanu (1915-2005):
Testament
„...Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii, copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr. Astăzi timpurile s-au mai schimbat, trec anii... şi eu îmi amintesc tot mai des de versurile mântuitoare ale lui Ienăchiţă Văcărescu:
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.
Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice, de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi şi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, una singură şi se numeşte limba română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.). (...) Limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi.
Eu cred, cred sincer în izbânda limbii române şi a neamului românesc!
Dixi et salvavi animam meam!
2005
„Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română.”
2005
Academicianul Nicolae Corlăteanu a fost cel mai de seamă lingvist care a activat în Basarabia de după 1944, recunoscut ca atare şi de către guvernarea comunistă. A fost un fidel apărător al „limbii moldoveneşti”, într-o perioadă când glotonimul limba română era interzis vorbitorilor basarabeni.
Guvernările procomuniste de după 1990 au încercat să-l facă adept al teoriilor lor aberante privind naţiunea moldoveană şi limba moldovenească, dar Nicolae Corlăteanu şi-a făcut onest datoria de lingvist şi cetăţean: în Testamentul lui ştiinţific, datat 27 aprilie 2005, cu puţin timp înainte de moarte deci, el spulberă mitul aşa-zisei „limbi moldoveneşti” care nu există: „Limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre”, atenţionează marele savant.
 
Raymund Piotrowski (n. 1922), Rusia:
„...ocrotirea şi susţinerea prestigiului limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ...”
2006
Profesorul de la Universitatea din Sankt Petersburg, Raymund Piotrowski este unul dintre lingviştii cei mai importanţi şi cu autoritate din Federaţia Rusă, elev al academicienilor ruşi V. Şişmariov şi R. Budagov, care s-au referit şi ei în lucrările lor la faptul că basarabenii nu vorbesc o „limbă moldovenească”, că limba lor e română.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog