Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARTE PLASTICE

Pictura sfioasă

Vladimir BULAT

Alte articole de
Vladimir BULAT
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Privită în ansamblul său, pictura Elenei Bontea vădeşte o coerenţă circulară, programatică. Artista face parte din acea tagmă de creatori care nu afirmă răspicat că au găsit definitiv şi indubitabil calea, ci o caută continuu. Consecvent. Căutarea aceasta, tenace şi mereu surprinzătoare, punctează un traseu artistic perfect recognoscibil. Bontea şi-a găsit „tema” şi „laitmotivul” parcă dintru început.
Făcându-şi apariţia pe scena artistică cam după anul 1960, deşi absolventă a Facultăţii de Istorie şi Teorie a Artei, în 1966, Elena Bontea s-a remarcat printr-o traiectorie creatoare strict individuală. Cu mici şi insignifiante excepţii, inevitabile, se pare, ea a fost atrasă de universul lucrurilor fragile şi umile, de experienţa palpabilă şi estetică a contactului cu ele. Există un ascendent în propria biografie care a determinat, psihologic vorbind, o relaţie foarte specială, aproape imposibil de îmbrăcat în vocabule, cu lumea obiectuală din imediata proximitate a artistei: vase, ulcele, vaze, fructe, flori, scoarţe şi ţesături vechi... Într-o vreme, artista însăşi a făcut tapiserie. Dexteritatea pentru ţesut a deprins-o la una din mănăstirile de maici din Moldova (la Tabora, înainte ca aceasta să trăiască drama desfiinţării). Tot acolo şi-a descoperit, se pare, şi gustul pentru dinamica cromatică. Cert este că, din chiar debutul creaţiei sale, experienţa trăirii interioare a jucat un rol determinant.
Gradul de stilizare şi abstractizare (uneori) la care a ajuns artista în picturile sale, deopotrivă în cele din anii 1970, dar şi în cele de astăzi, atestă un proces de „distilare” şi „metamorfozare” profund asumat şi susţinut. E ca un metronom neobosit. Am văzut câteva lucrări, de la finele anilor 1970, neexpuse în expoziţii – ca nişte „probe de laborator” –, din care reiese limpede că artista nu a stat deoparte atunci când lumea artistică consemna turbulenţele sociale şi mai ales pe cele estetice ale vremii. A făcut artă pop în adevăratul sens al acestui concept. „Era” Beatles şi flower-power a consemnat-o aşa cum s-a priceput. Trebuie să conştientizăm că acest escapism plastic, produs într-o societate ostilă şi destul de rigidă, vorbeşte despre un spirit lăuntric foarte liber, deopotrivă inventiv şi sfios. In jurul său prolifera, la cote maxime, „realismul socialist”, conformismul, schizofrenia, ticăloşia, filistinismul, trivialitatea, obscenitatea etică...
A produs de-a lungul deceniilor şi câteva compoziţii tematice de dimensiuni mai mari: Decretul despre pământ (1970), Malanca – teatru popular (1973), Tragedia din Drăgăneşti (1974-1975), Bucuria muncii (1975), Balada „Mioriţa” (1977), Călătorie în basm (1981), Cântecul toamnei (1984) ş.a. care reconfirmă, dincolo de efortul – deloc convingător, ce-i drept – de a se înscrie în tipicul specific picturii de gen, sensibilitatea artistei pentru picturalitate, finalmente, pentru pictura pură. Atitudinea ei nu este diferită atunci când pictează nişte flori efemere sau un basm. Orice pretext este bun pentru experienţe cromatice. „Problema creării unor valori coloristice ca exponent ideologic şi estetic al operei de artă o preocupă pe Elena Bontea încă de la sfârşitul anilor ’60”, observă cu fineţe criticul Gheorghe Mardare, în textul pentru catalogul expoziţiei personale a artistei, în anul 1985.
Creaţia ei nu pare a avea un început; analizată retrospectiv, nu se pot intui reculuri sau indecizii, bâlbe sau compromisuri. Pictura Elenei Bontea convinge prin stilul său împlinit încă din anii în care se vorbea intens despre existenţa, la Chişinău, a unei „scoli moldoveneşti de pictură”, alături de Ada Zevin, Valentina Rusu-Ciobanu, Ludmila Ţoncev, Inessa Ţâpin, Sergiu Galben, Dimităr Peicev, Sergiu Cuciuc ş.a. O generaţie foarte compactă, inventivă, temerară în preferinţa sa pentru „autoritatea” absolută a cromaticii.
Pictura Elenei Bontea nu intenţionează să perturbe câtuşi de puţin percepţia şi habitudinile ochiului contemporan, nu-l agasează şi nici nu-l şochează în nici un fel, asta face act de prezenţă, matură, în măsura în care receptorul este într-o concordanţă dorită cu ea. Prin urmare, îşi aşteaptă, mereu sfioasă şi cumsecade, spectatorul. Este chiar „proiecţia” materializată (ca o „hartă psihologică”?) – transformată în imagine recognoscibilă – a unui artist împătimit de vibraţia coloristică, armonie, echilibru, de texturi plastice. Dacă ar fi să caracterizez întreaga operă a Elenei Bontea, printr-un minimum de cuvinte, aş spune frust: „extaz latent”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog