Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Receptarea literaturii italiene în spaţiul cultural basarabean

Sergiu PAVLICENCU

Alte articole de
Sergiu PAVLICENCU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Receptarea firească a literaturii italiene şi a celei universale în Basarabia a fost întreruptă de două ori, în 1812 şi în 1940, când accesul la produsele culturale româneşti a fost interzis, iar receptarea literaturilor străine, inclusiv a celei italiene, nu se putea realiza decât prin filieră rusească. După 1940 a fost inventată o „nouă” limbă romanică de est– „limba moldovenească”, în care urma să se scrie şi o „nouă” literatură, şi să se traducă ori să se comenteze opere din literaturile străine. Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a întrerupt procesul de receptare firească, în limba română, a literaturii italiene, deoarece cititorii din Basarabia ocupată de ruşi nu au mai avut acces la carte românească. Cu toate acestea, mulţi basarabeni reuşeau să achiziţioneze cărţi în limba română, dar nu de la Chişinău, ci din alte oraşe ale fostei U.R.S.S., de la Odesa până în cele din Siberia. S-ar putea spune că, pe de o parte, receptarea literaturii italiene a continuat „clandestin” prin intermediul traducerilor şi cercetărilor literare realizate în România, iar pe de altă parte, că basarabenii, însuşind limba rusă, au început să citească literatură italiană inclusiv în traduceri ruseşti. Receptarea literaturii italiene prin intermediul traducerilor şi comentariilor publicate la Chişinău în „limba moldovenească” a fost mult mai modestă, din cauza lipsei de traducători profesionişti cunoscători ai limbii italiene.
Într-un studiu mai vechi despre receptarea literaturii spaniole în spaţiul cultural românesc, în urma sintetizării diverselor puncte de vedere asupra receptării unei literaturi naţionale în alt spaţiu cultural, în primul rând, a opiniilor reprezentanţilor esteticii receptării („şcoala de la Konstanz”), dar şi a predecesorilor acestora (printre care l-am situat şi pe spaniolul Damaso Alonso, autorul lucrării Poezie spaniolă. Încercare de metode şi limite stilistice [1950]), am propus un model de cercetare şi o tipologie a studiilor despre receptare care pot fi reduse la următoarele trei grupuri: 1)studii despre receptarea la nivelul traducerilor, care răspunde instanţei cititorului comun; 2) studii ce reflectă receptarea la nivelul interpretării critice, incluzând lucrările criticilor şi cercetătorilor din literatura receptoare despre literatura emiţătoare; 3) studii ce investighează receptarea prin creaţii originale, când receptorul este, la rândul lui, producător de opere inspirate din literatura emiţătoare sau care abordează teme sugerate de aceasta.
Un punct de vedere asemănător are şi hispanistul Paul Alexandru Georgescu, divizând receptarea ca fenomen (a unui autor, a unei opere sau a unei întregi literaturi naţionale) în trei niveluri: cel al informaţiei (traducerile), cel al interpretărilor critice şi cel al creaţiei originale. La acestea s-ar mai putea adăuga nivelul transdisciplinar– receptarea unor opere literare în artele plastice, muzica sau cinematografia unei alte ţări decât cea de origine.
Acest model de cercetare a receptării unei literaturi naţionale în alt spaţiu cultural poate fi folosit şi la descrierea receptării literaturii italiene în Basarabia pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea. După 1989 se revine la o stare asemănătoare celei din perioada interbelică, cititorii basarabeni având din nou acces la traducerile din literatura italiană efectuate direct în limba română şi la ceea ce s-a scris şi se scrie în România despre literatura italiană. Totodată, în spaţiul basarabean continuă receptarea literaturii italiene şi prin intermediul traducerilor ruseşti.
Din literatura italiană nu s-a tradus prea mult în „limba moldovenească”. Cu excepţia traducerilor realizate în anii ’50, preponderent din literatura pentru copii şi adolescenţi (Collodi, Rodari, Giovanioli ş.a.). Începând cu anii ’60, am putut să urmăresc personal aproape toate traducerile care au apărut la Chişinău până la sfârşitul anilor ’80. Majoritatea acestora se făceau nu din italiană, ci din rusă. Cei mai mulţi traducători nu cunoşteau alte limbi străine decât rusa, şi traduceau operele scriitorilor italieni după versiunile ruseşti. Exista o lege conform căreia orice text tradus în limba rusă putea fi tradus şi în orice altă limbă a popoarelor fostei U.R.S.S. Printre cele mai importante traduceri de acest fel pot fi evidenţiate următoarele: un volum de poezie italiană în tălmăcirea lui Anatol Ciocanu, altul din lirica lui Petrarca în versiunea lui Pavel Darie şi un volum de poezie italiană contemporană în traducerea scriitorilor Iulian Filip şi Vasile Romanciuc, toate traduse din limba rusă. Tot din rusă au fost traduse nuvelele lui Luigi Pirandello, precum şi un volum de nuvele italiene contemporane, intitulat Dragoste la Bologna. Din romanul italian s-a tradus Ciociara de Alberto Moravia, Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi Viaţa nouă de Dante.
Un eveniment important l-a constituit publicarea la Chişinău în anul 1968 a Divinei Comedii tradusă de George Coşbuc. Această ediţie a fost posibilă datorită eforturilor unuia dintre puţinii cunoscători din acea perioadă ai literaturii italiene– Nicanor Rusu, autor al prefeţei la cele trei volume (Infernul, Purgatoriul şi Paradisul). La nivelul interpretărilor, în afară de câteva eseuri semnate de Mihai Cimpoi şi câteva articole ale subsemnatului, în RepublicaMoldova nu s-a scris nimic demn de menţionat despre literatura italiană. Există doar o schiţă „ştiinţifico-populară”, gen practicat pe larg în perioada sovietică, despre Dante Alighieri, apărută în 1965, autorul ei fiind acelaşi Nicanor Rusu. E de menţionat că acesta a fost, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, singurul italienist basarabean. N-a avut un destin prea fericit după revenirea în Basarabia în 1944. Din păcate, la Chişinău nimeni nu a studiat activitatea acestei personalităţi. Cu câţiva ani în urmă, la o sesiune de comunicări din cadrul Zilelor Dante la Chişinău, care au devenit de mai bine de zece ani o tradiţie, am prezentat o evocare despre Nicanor Rusu, din care reproduc aici câteva pasaje.
S-a născut la 22 iulie 1910 în satul Chetrosu (Drochia), într-o familie de ţărani. Între 1918 şi 1922 învaţă la şcoala din satul Sauca (Donduşeni). Din 1922 până în 1930 este elev la gimnaziul de băieţi din Chişinău, iar în perioada anilor 1930-1937 îşi va continua studiile la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, unde învaţă limbile franceză, italiană, spaniolă. Între 1932-1933 îşi face serviciul în armata română, la Craiova. În 1937 susţine examenul de licenţă la franceză şi este numit profesor de franceză la gimnaziul din Buzău. În 1938 susţine examenul de licenţă la italiană. Student fiind, participă la un concurs cu tema Cum este zugrăvit oraşul Roma în literatura română, primeşte un premiu care îi permite să plece în 1936 în Italia, la Peruggia, la cursuri de trei luni, iar în 1938 va mai merge la Siena. (Nicanor Rusu a fost discipolul lui Iorgu Iordan, care aminteşte de el în memorii.) Între 1939-1940 este asistent la catedra de limbi romanice a Universităţii din Iaşi, de unde pleacă la Roma pentru studii de doctorat. În 1941 susţine teza de doctorat la Universitatea din Roma cu tema Limba lui Giovanni Verga. În 1942 revine ca asistent la Universitatea din Iaşi, dar este mobilizat, până în 1944, în armata română. Întors acasă în 1944, este reţinut şi trimis într-un lagăr de prizonieri. Eliberat în 1948 din lagăr, se întoarce în R.S.S. Moldovenească şi este numit învăţător de „limba moldovenească” în şcoala rusă din Otaci. Din 1949 până în 1955 este învăţător de „limba moldovenească” şi limba franceză în satul Navârneţ (Făleşti), iar în perioada anilor 1955-1958 lucrează ca metodist şi şef de cabinet la Institutul de reciclare a învăţătorilor din Chişinău. Este invitat apoi, în calitate de cercetător ştiinţific inferior, la Academia de Ştiinţe, funcţie pe care o onorează până în 1965. În 1962 i se confirmă titlul de candidat în ştiinţe filologice şi îşi începe activitatea universitară la catedra de limbi romanice a Universităţii din Chişinău. Din 1969 este conferenţiar universitar la catedra de filologie spaniolă, unde predă limba spaniolă şi ţine un curs facultativ de limba italiană. În 1980 s-a pensionat. S-a stins din viaţă în 1990 la Chişinău.
Nimeni nu a studiat viaţa şi anvergura intelectuală a acestei personalităţi importante din Basarabia, nu se ştie aproape nimic despre activitatea sa de până la 1944, despre lucrările publicate în această perioadă. Eleonora Cărcăleanu îl aminteşte în monografia sa Leopardi în România ca autor al unor traduceri din creaţia poetului italian. Nu se ştie nimic nici despre teza sa de doctorat...
Publicarea la Chişinău a cărţii lui NicanorRusu despre Dante Alighieri a constituit un adevărat eveniment editorial. Dedicată memoriei academicianului V.F.Şişmariov, un romanist care a susţinut mai mulţi cercetători basarabeni, inclusiv în problema denumirii corecte a limbii vorbite în R.S.S.M., această carte nu se evidenţiază printr-o interpretare nouă a vieţii şi operei lui Dante, dar a reprezentat, în acea vreme, o sursă importantă pentru cei ce se interesau de creaţia lui Dante în condiţiile în care nu aveau acces la studiile despre Dante publicate în România. Pentru ca acest volum să poată vedea lumina tiparului, NicanorRusu a fost nevoit să facă trimiteri la mai mulţi cercetători ruşi ai literaturii italiene şi universale, la clasicii marxism-leninismului, la Lunacearski. Autorul a trăit toată viaţa cu frica de a nu fi exilat în Siberia şi nu excludea alternativa suicidului.
În ceea ce priveşte situaţia de azi în acest domeniu, trebuie să recunoaştem că tinerii basarabeni care au absolvit secţiile de italiană ale universităţilor din Iaşi, Cluj şi Bucureşti, n-au perseverat în cercetare, preferând funcţii mai bine plătite în diverse O.N.G.-uri sau firme străine. Sperăm că vor veni timpuri mai bune pentru italieniştii universitari şi pentru cei implicaţi în cercetare, care se vor interesa şi de destinul unor personalităţi cum e regretatul discipol al universităţii ieşene Nicanor Rusu.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog