Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Apelativul hoţ şi variantele sale onomastice

Nicolae RAEVSCHI

Alte articole de
Nicolae RAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Cuvântul ce figurează în titlul articolului de faţă are o istorie specifică. De la el s-au format termenul antroponimic Huţu cu var. Guţu şi cel etnonimic – huţul. În continuare vom examina aceşti termeni în ordinea indicată.
Hoţ. Pentru conceptul avut în vedere, limba rom., în aspect diacronic, cunoaşte mai multe lexeme – fur (< lat. fur), lotru (< v. sl. *ëîòðú), astăzi ambele arhaisme, tâlhar (< ung. tolvaj) etc., precum şi hoţ, a cărui provenienţă nu a fost încă determinată. Relevăm mai întâi opiniile referitoare la problema dată pe care le găsim în literatura lingvistică de profil.
Potrivit lui Hasdeu, I, p. 294, termenul despre care tratăm e o creaţie expresivă. Philippide, p. 64, punea originea acestui cuvânt în raport cu etnonimul germ. got. Pentru Cihac, II, p. 141, sursa căutată ar fi sl. zloděi „răufăcător”. În viziunea lui Densusianu, GS, IV, p. 153, în cazul analizat am avea un radical sl. *chop- la care s-arfi ataşat suf.-ĭcĭ, de unde ar fi rezultat *hopţ, iar apoi, prin dispariţia lui p din grupul , greu de pronunţat, -hoţ. Printr-un prototip sl. (hot) explică lexemul studiat şi Scriban.
În LLM, 1966, nr. 1, p. 66, ca etimon pentru hoţ a fost propus mediobg. târziu *хосъ, cu aproximativ acelaşi sens, legat, sub raportul provenienţei, de formele slavone atestate õîóñà / õîñà „tâlhărie”, õîóñú „gloată” [Mikl., p. 1101]. Reluăm aici această interpretare, completând-o cu unele probe noi şi aducându-i unele rectificări. Privitor la planul expresiei, notăm că mediobg. *хосъ, admis drept prototip pentru rom. hoţ, ar fi un descendent al unui termen v. sl. *õ@ñú, identic ca semnificaţie, neatestat însă nici el în izvoarele scrise. Pe de altă parte, existenţa în slava veche a unui atare lexem ar fi confirmată de mai multe dovezi: de forma (cu grupul nazal on) din Lexicon-ul lui Suidas (sec. X) χoνςά (honsa) care înseamnă „hoţi”1, dederivatul xωvσάpιoι cu sensul de „soldaţi trimişi să prindă limbă, cercetaşi” atestat la Cecaumenus (sec. XI) [Mihăescu, ibid.], de exemplul õ@ñàðú „tâlhar” [DRH, D, I, p. 321] şi õúíñàðè „ostaşi în dobândă” [DERS, p. 104] din slavona rom.; de bg. хъш (cu ъ din @) „răzvrătit bulgar care în perioada jugului turcesc locuia în Romania” [Бернштейн, р.812], precum şi de croat. gusa „tâlhar” [Mikl., ibid.]. În afară de aceasta, trebuie să avem în vedere faptul că, după cum se consideră în genere, etimonul cuvântului sl. despre care vorbim e got. hansa „gloată” [Vasmer, ibid.], deci cu @ din an. Cf. şi slavon. ê@ïîíà „cântar” [< lat. (libra) campana „(cântar) din Campania”], în care @ e la fel din an. Se poate deci admite că slava veche a cunoscut cuvântul *õ@ñú„tâlhar” şi numai din întâmplare lexemul dat nu figurează în texte.
Pentru problema de care ne ocupăm un atare termen v. sl. este de importanţă determinantă, întrucât numai prin el putem explica formele mediobg. *хъсъ, *хъсъ, *хосъ care, la rândul lor, sunt etimoane ale unor cuvinte rom. – ale antropon. Hâns(ea) [Const., p. 438], Hăţ(ul) [Const., p.294] etc. şi, ceea ce este esenţial pentru problema examinată, al apelat. hoţ. Unul dintre punctele de orientare în cazul acesta este reflectarea neuniformă a nazalei v. sl. @ în mediobg. şi anume: ca ъ, apoi ca ъ, о, а şi chiar ca y. Al doilea e faptul că reflexele mediobg. indicate le găsim în împrumuturile de origine sl. bg. sigură din idiomul nostru. Slava bg. influenţează limba rom. pe un parcurs îndelungat, astfel încât în vocabularul rom. vor pătrunde elementele sl. bg. de diferite vârste – unele din perioada sl. v. (sec. IX-XI), altele – din perioada mediobg. (sec. XII-XIV), în cadrul perioadei din urmă delimitându-se două etape – mediobg. timpurie şi târzie. De aceea socotim necesar să prezentăm tabloul de ansamblu al evoluţiei nazalei @ în slava bg., stadiile sale cronologice, variaţiile dialectale, precum şi modul cum se adaptează fonetismele respective la sistemul limbii rom.2. O astfel de expunere sinoptică ne va ajuta să identificăm etimoanele cuvintelor rom. menţionate mai sus – Hâns(ea), Hăţ(ul), hoţ – şi ale altora de genul lor. Propriu-zis, vom cita cuvintele rom. şi etimoanele lor care conţin nazala v. sl. @ sau reflexele acesteia din mediobg. timpurie (ъ) şi târzie (ъ, о, а, şi у)3. Astfel, sub unghiul de vedere prezentat, se disting şase categorii de termeni în dependenţă de procesele fonetice respective ce au loc în domeniul lingvistic sl.
În ceea ce priveşte limba rom., este vorba despre cuvintele în care constatăm:
1) tratamentul un / um < v. sl. @ (ǫ): dumbravă < ä@áðàâà, golumb „porumbel” (reg.) < ãîë@áü, scund < ñê@äú;
2) tratamentul în / îm < mediobg. timpuriu ъ(< @): crâng < êð@ãú, mândru < ì@äðú, tâmp < ò@ïú;
3) tratamentul î / ă < mediobg. târziu ъ (< ъ): câş4 < къс „scurt” (cf. slavon. ê@ñú „bucată”), gâscă < гъска (cf. v. sl. *ã@ñü „id.”), sâsâiac < ñúñåê[Геров, V, p. 302] (cf. slavon. ñ@ñhêú „id.” [Mikl., p. 980]); antropon. Căştuleană [Dmitriev, II, p. 132] [< bg. къшта „casă” + rom. (căs)uleană], Căştunulac [Dmitriev, ibid.] [< bg. къшта „casă” + rom. (că)tun...];
4) tratamentul o < mediobg. târziu o (< @/ъ): colb < maced. клобо5 „rotocol” [Толовски, р. 215] (cf. bg. act. кълбо, mediobg. timpuriu êë@áî), coştereaţă < bg. *коштерица (cf. bg. act. atest. къшта „casă”, slavon. ê@øòåðèöà, v. sl. ê@øòà „colibă” [Mikl., p. 329]), potecă < bg. *потека (cf. bg. act. atest. пътека „id.”, v. sl. ï@òü „cale”);
5) tratamentul a < mediobg. târziu a (< @): Cajba (topon.) < maced. гажва6,7 „cujbă” [Толовски, p. 81] (cf. bg. гъжва „legătură”, „condon”; slavon ã@æâèöà „vărguţă de salcie” [Mikl., p.150]; cf. şi var. cujbă, tratamentul 6, precum şi termenii gânj, vânj), Dab(ului) (Recica ~) [Iordan, p. 98]8 < maced. даб „stejar” [Толовски, р. 82] (cf. bg. дъб „id.”, дабник „stejăriş” [БЕР, I, p. 453], v. sl. ä@áú „stejar”), naracliţă „mânecar” <maced. нараквица „id.” [Толовски, р. 292] (cf. v. sl. ð@êà „mână”), Pat(na) (hidronim în Bucovina)9 < maced. nam „cale” [Толовски, р. 353] (cf. bg. път „id.”, v. sl. ï@òü „id.”), Zab (antrop.) [Const., p. 468] < maced. зaб „dinte” [Толовски, р. 114] (cf. bg. зъб „id.”, забец „ghimpe” [БЕР, I, p.661], v. sl. ç@áú „dinte”);
6) tratamentul u < mediobg. târziu y (< @): cujbă / gujbă < maced. гужба „id.” [Толовски, р. 81]; scr. гужва, гужба „id.” (cf. Cajba).
Fonetismele sl. (1), (2) şi (3-6), acestea din urmă luate în bloc, au o determinare cronologică. În cazul fonetismelor (3), (4), (5) şi (6)10, mediobg. târzii, e vorba mai mult despre diferenţieri dialectale.
Să vedem acum care dintre cele şase fonetisme posibile – ale v. sl. *õ@ñú şi ale descendentelor sale mediobg. timpurii şi târzii – se identifică în limba română. După cum arată cercetările, idiomul nostru asimilează descendente ale v. sl. *õ@ñú cu fonetisme din perioada mediobg. timpurie (în / îm < ъ) şi târzie, acestea – cu două variante (î / ă < ъşi o < o)11.
Deci, în total, etimoanele cuvintelor rom. avute în vedere vădesc trei tipuri de vocalisme – ъ, ъşi o. Adaptarea sunetelor indicate la condiţiile fonetice rom. nu reprezintă cazuri aberante, ci fenomene regulate pe care le întâlnim, am arătat deja, şi în alte cuvinte de origine sl. bg. cu atare fonetisme din idiomul nostru.
Tratamentul în/ îm (2): Hâns, hânsar. Compararea cuvintelor, clare sub raportul provenienţei, crâng, mândru, tâmp conţinând grupul fonetic în / îm ce redă vocalismul mediobg. timpuriu ъ(< v. sl. @) cu topon. Hâns [Const., p. 438], în care constatăm acelaşi grup fonetic în, ne conduce spre concluzia că termenul în chestiune Hâns are ca etimon mediobg. * õ@ñú(= *õúñú). De la Hâns, în limba rom. s-a creat derivatul antropon. Hânsea [Const., ibid.]. Un tratament identic al vocalismului mediobg. timpuriu ъ/úíîl atestă şi rom. hânsar care reproduce forma õ@ñàðú / õúíñàðü din slavona rom. [DRH, D, I, p. 321; DERS, p. 104]. De la termenul din urmă hânsar vom avea la fel derivate – antropon. Hansarul şi Hănsărel, precum şi topon. Hănsăreşti [Const., p.295]. Aşadar, prin fonetism mediobg. timpuriu se explică termenii rom. Hâns şi hânsar.
Tratamentul î/ ă (3): Hăţul12, Hăsărel. Ca şi în cazul precedent, o confruntare între cuvintele rom. de provenienţă mediobg. sigură cu î / ă (< ъ) în structura lor fonetică – câş, gâscă, sâsâiac, prăjină, râşniţă, răcodele „lucruri de mână” [CADE] (cf. slavon. ð@êîähëè ~ „id.” [Mikl., p. 816]) – şi radicalul lexemului apelat. hăţaş „tâlhar” [DA] şi al antropon. Hăţ(ul), Hăţ(ea) etc. [Const., p. 294] ar dovedi existenţa în limba rom. veche a termenului *hăsu având ca etimon mediobg. târziu *хъсъ. Într-un anumit fel, forma presupusă *hăsu pare a fi confirmată şi de termenul bg. atestat хъш . (Consoana finală în bg. хъш se explică prin sistemul fonetic rom. Într-adevăr, în idiomul nostru masculinele în -s la plural substituie acest sunet prin -ş: pas – paşi, rus – ruşi, urs – urşi. Deci termenul bg. хъш reproduce forma de plural *hăşi a rom. *hăsu. Ceea ce ar însemna că vorbitorii bulgarofoni vor împrumuta forma rom. de plural, pe care vor interpreta-o ca formă de singular. Pentru exemple analoage, cf. rom. haiduc [sing.] < ung. hajdúk [pl.]13, v. rus. фрязь [sing.] < фрязи [pl.] [Vasmer, IV, p. 208]14). Al doilea termen rom. de genul în discuţie, la fel neatestat în formă liberă, apare ca radical hăsăr- al antropon. Hăsărel [Const., p.295]. Deci etimonul cuvântului acesta este mediobg. târziu *хъсаръ (< хънсаръ).
Tratamentul o (4): hoţ. Mai sus am vorbit despre cuvintele rom. Hânsea, hânsar etc. având la bază etimonul mediobg. timpuriu хъсъ, cuъ(< v. sl. @) redat în idiomul nostru prin în/ îm, precum şi despre cuvintele Hăsărel, Hăţul etc. deduse din mediobg. târziu *хъсъ, сu ъ reprodus în sistemul fonetic rom. ca î / ă. Să discutăm în acelaşi mod şi vocalismul cuvântului hoţ pentru care, după cum am mai notat, propunem, la fel ca şi în cazul precedent, un etimon mediobg. târziu, dar cu o (<v. sl. @)*хосъ. Observăm că în limba rom. vocala originară rămâne practic intactă. Tratamentul în cauză – o < o – nu e un fenomen singular în fonetica rom.: un asemenea o îl constatăm şi în cuvintele colb, coştereaţă, potecă etc., în ale căror etimoane mediobg. târzii o este la fel unul dintre reflexele v. sl. @. Deci examinată în acest cadru larg, vocala o din structura cuvântului hoţ găseşte, credem noi, o interpretare plauzibilă.
Trecem acum la investigarea celorlalte componente ale formei cuvântului hoţ. În ceea ce priveşte consoana iniţială h, totul e limpede, întrucât acest sunet este identic cu cel al presupusului etimon *хосъ. O chestiune aparte e cea legată de ţ final al lexemului studiat. Admitem că o perioadă de timp termenul în cauză circula în limba română sub forma *hosu, cu s originar care în variantele sale etimologice– Hăs(ărel) etc. – va rămâne stabil. În susţinerea ipotezei emise aici ar veni şi antropon. Gosea15,16 [Const., 286], cu s, dacă termenul acesta s-ar afla în relaţie genetică cu *hosu – hoţ. De la o vreme însă s din *hosu va fi substituit prin ţ şi astfel va lua naştere forma nouă a termenului cercetat – hoţu. Cum ar putea fi explicată o atare schimbare? Pentru a veni cu un răspuns la întrebarea formulată trebuie să ţinem seama (1) de semantica unităţii de vocabular de care ne ocupăm şi de (2) faptul utilizării sale, ca termen cu o funcţie strict determinată, într-un mediu lingvistic specific – graiurile de nord şi nord-est ale dialectului moldovean din perioada veche a limbii române.
Procedând la examinarea primei premise, vom arăta că termenul avut în vedere atestă un conţinut care, în anumite împrejurări, se poate organiza după principiul polarizării semantice, la fel ca şi cuvintele haiduc, pandur, volintir, fr. brigand, lat. latro(onis) etc. – cu accepţii de „oştean...” [„mercenar”] şi „tâlhar” ce se opun una alteia. Cf. şi rus. пехотинец > rom. pohonţ / pahonţ. Vom argumenta cele afirmate aici pe baza unui termen de acelaşi tip hânsar. Înţelesul „negativ”, etimologic, al cuvântului indicat – de „tâlhar”17 – îl constatăm într-un hrisov slavo-român de la Alexandru Aldea din 1436, în care domnitorul muntean îi ceartă pe braşoveni pentru faptul că îi adăpostesc la dânşii pe toţi hoţii şi tâlharii, în original: „...ãäå äà åñò òàòü è õ@ñàðú, u âàñ ïðèáåãà...”18 [DRH, p.321]. Înţelesul al doilea, „pozitiv” – de „oştean”– îl cunosc cronicile noastre de sec. XVII şi XVIII, precum şi alte scrieri vechi româneşti. Astfel, la Grigore Ureche, p. 207, citim: „Iară Pârvul, pârcălabul Sorocii, s-au îndemnat cu hânsarii şi cu alţii carii au vrut de bună voie şi i-au ajunsu (pe cazaci) la Perieslavu”. După cum ne mărturiseşte Dimitrie Cantemir, p. 132, pe timpul său hânsarii nu făceau „slujbă la oaste”, ci „erau doar cu vechiul nume de ostaşi”, îndeletnicindu-se cu prelucrarea pământului. Un document citat de DA ne spune că hânsarii sunt oameni liberi, nu plătesc impozite. Despre hânsari ne oferă unele informaţii şi Neculce. Dintr-un fragment al letopiseţului său (p. 138) aflăm că domnitorul Constantin Cantemir iartă pe cei vreo „patruzeci şi mai bine de codreni tălhari” ce „ţiné drumurile în Ţara de Gios” şi organizează din ei o ceată de oşteni pentru lupta împotriva invadatorilor leşi şi cazaci. Pe aceeaşi pagină Neculce povesteşte că „Miron logofătul, fiind staroste la Putna, au făcut siimeni şi hânsari ş’au început... a răsâpi tâlharii”. Accepţia aceasta „pozitivă”, de „oştean...” pare să se fi conturat în limba rom.19. După cum vedem, în exemplul analizat sensul de „oştean...” derivă de la cel de „tâlhar”20.
Se poate prezuma că o polarizare semantică similară a cunoscut şi lexemul *hosu / hoţu. Vom analiza în parte fiecare dintre cele două accepţii presupuse ale sale. Ca şi în cazul împrumutului hânsar, semnificaţia etimologică a termenului *hosu / hoţu pare să fi fost cea „negativă”. Ea se deosebea însă întrucâtva de sensul actual al cuvântului dat. Bănuim aceasta, având în vedere câteva considerente: înţelesul lexemului hoţ într-o scrisoare a boierilor munteni din 1599 – e vorba despre contextul „...că de greci... şi de alţi hoţi, ci ne-a(u) venit de ne-au fost domni, ne-amu săturatu...” [DocIns., p.112]; termenul bg. хъш care, ulterior, va însemna „răzvrătit ce lupta împotriva turcilor, avându-şi locul de trai în România”, dar care într-un trecut mai îndepărtat trebuia să fi avut sens de „haiduc...”; precum şi chiar expresia din limba actuală hoţ de codru21. În fine, vom mai remarca faptul că în textele din sec. XVI, studiate de Densusianu, II, găsim fur (p. 315), lotru (p. 306) şi tâlhariu (p. 315), nu însă şi termenul hoţ. Nu am constatat cuvântul acesta nici în „Pravilele lui Vasile Lupu” care, după cum se ştie, conţin paragrafe speciale referitoare la noţiunea în cauză. De aceea credem că iniţial lexemul *hosu / hoţu în limba rom. veche avea un conţinut identic cu sensul principal al termenului hânsar despre care am vorbit deja, ceea ce ar însemna că sensul de astăzi al cuvântului hoţ se cristalizează în ultimele veacuri ale istoriei noastre22.
Accepţia a doua, nouă, „pozitivă” a termenului *hosu / hoţu e de „paznic la hotar”. Ea a luat naştere odată cu apariţia statului. Se ştie că în zonele muntoase ale Moldovei multe obşti săteşti nu au fost aservite. În părţile de nord şi nord-est membrii obştilor aveau sarcina de a apăra marginile ţării. Mai târziu, pentru conceptul indicat se vor crea alţi termeni– străjer, plăieş etc. Deci prin sec. XIV-XV, cuvântul *hosu/ hoţu poseda două sensuri – unul, etimologic, cu extensiune generală, care, uşor modificat, se va menţine până astăzi, şi altul, regional, şi, să zicem aşa, episodic – de „paznic la hotar”, „străjer” –, care cu timpul va dispărea, lăsând însă anumite vestigii în nomenclatura onomastică şi etnografică.
Chestiunea a doua despre care trebuie să tratăm priveşte factorul pur lingvistic ce pare să fi condiţionat înlocuirea sunetului s din forma *hosu prin ţ. Credem că e vorba despre mediul specific în care evoluează graiurile moldoveneşti de nord şi de nord-est în evul mediu târziu– despre bilingvismul local rusino-român. În special, probele toponimiei [Raevschi, p. 234-244], dar şi cele de alt gen, demonstrează că în acest areal, începând mai ales de prin sec. XII, idiomul rom. contactează cu vechea rusă de sud-est – viitoarea ucraineană. Propriu-zis, în atingere vin sectoarele periferice ale celor două domenii lingvistice şi etnice. Până la urmă, obştile săteşti rusine, identificabile pe baza oiconimelor de provenienţă est-sl., din spaţiul nostru, în marea lor majoritate, se vor romaniza, evident, parcurgând o îndelungată etapă de dualism lingvistic. În asemenea împrejurări, graiurile moldoveneşti îşi vor însuşi unele fenomene lingvistice din ucraineană. Şi aici ajungem la un element esenţial al ipotezei noastre. Presupunem că, sub influenţa rusină, s din cuvântul *hosu va fi substituit prin ţ şi astfel se va crea forma actuală a termenului rom. hoţ. Motivaţia unei atare interpretări e faptul că trecerea lui s (c) în poziţie intervocalică la ţ (ц) reprezintăo caracteristică specifică pentru unele graiuri ucr. de sud-vest [ЕСУМ, I, p. 483]. Vom cita o serie de exemple ce ilustrează procesul indicat:
брусак „torbă”                > бруцак „id.” [ЕСУМ, I, p. 286],
бусень „cocor”                > буцян „id.” [Жилко, р. 172],
бусий „beat”                    > буцою „id.” [ЕСУМ, I, p. 306],
гасати „a sări”               > гацати (?) [ЕСУМ, I, p. 483],
граса „sapă”                    > граца „id.” [ЕСУМ, I, p. 586],
rom. gresie (!)                  > ucr. грецул „id.” [ЕСУМ, I, p. 592],
кусий „scurt”                   > куций „id.” [ЕСУМ, III, p. 165],
мосувати „a întări”        > моцуватися [Грiнчеко, р.984-986],
присяга „jurământ”         > прицяга „id.” [ЕСУМ, I, p. 483].
De observat că trecerea lui s la ţ (ц) în cazul rom. gresie, devenit în ucr. грецул, e deosebit de edificatoare sub raportul în discuţie. Elocvente ar fi şi antropon. rom. Henţ, Henţea, Hânţeşti... [Const., p.294], Hânţar23 [Grămadă, p.211], dacă le considerăm forme-perechi pentru termenii apelativi şi onomastici deja analizaţi Hâns, Hânsea, Hânsăreşti, hânsar.
Apariţia variantei hoţu nu va duce la bifurcarea termenului pe care îl studiem în două lexeme. Considerăm că un anumit răstimp forma nouă, cu ţ, va avea ambele accepţii – cea etimologică, care, din graiurile moldoveneşti, se va extinde în întregul areal dacoromân, perpetuându-se până în prezent, şi cea de „paznic la hotar”, spaţial restrânsă. Varianta a doua însă nu se va menţine, aşa cum am mai subliniat, fiind, probabil, înlăturată de sinonimul „străjer”.
Hoţu, Hoţul / Huţu, Huţul / Guţu, Guţul – nume propriu. Propriu-zis, se va pierde doar unul dintre cele două planuri ale variantei avute în vedere – cel al conţinutului. Corpul său fonetic însă va dăinui în continuare, dar cu un sens radical transformat. Pentru mulţi dintre foştii „paznici la hotar”, termenul hoţu / hoţul... va rămâne ca o caracteristică pur denotativă, fără a indica un conţinut conceptual individual, deci se va transforma dintr-un apelativ într-un nume propriu, de familie24. Astfel de modificare a apelativelor în antroponimice este un fenomen firesc. Bunăoară, substantivele rom. aprod, armaş, călăraş, ceauş, ispravnic, jitar, mazâl, panţir, pârcălab, postelnic, scutar, scutelnic, vătaf, volontir (volintir), vornic, zapciu şi multe altele, într-un trecut mai îndepărtat, erau apelative cu accepţii obişnuite pentru asemenea unităţi de vocabular. Astăzi însă aceste lexeme există practic numai ca nume de familie, exceptând, bineînţeles, situaţiile când sunt raportate la realităţile pe care le desemnau altădată.
În ceea ce priveşte termenul de care ne ocupăm, etapa sa antroponimică o găsim amplu reflectată în Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774 [Dmitriev]. Vom sublinia din capul locului că, aşa cum era de aşteptat, cele mai multe nume de familie în discuţie se constată în zonele de nord şi nord-est ale vechii Moldove. Cităm cuvintele-bază şi derivatele lor. În paranteze, dăm numărul ocurenţelor. Ţinutul Hotinului [Dmitriev, II, p. 112-183]: Hoţu (3), Huţul (23), Huţuleac (2), Huţulescul, Huţuluc; Uţul (6), Uţan, Uţanu, Uţanul, Uţuleac (3); Guţul, Gaţan (?), Goţan, Gutuleac25. Ţinutul Cernăuţului [Dmitriev, I, p. 370-458]: Huţul (26), Huţan (11), Husan26, Huţuleac (4), Huţincă, Hoţoalcă, Huţschii. În celelalte ţinuturi pentru care avem liste ale locuitorilor, astfel de antroponime apar foarte rar. Ţinutul Romanului [Dmitriev, II, p.256-288]: Hoţul, Huţul, Hăţăscul27, Guţul (4), Guţăş, Ţinutul Putnii [Dmitriev, I, p.261-335]: Hăţul (2), Hâţul (2); Găţăscul (2), Guţăscul. Ţinutul Botoşanii [Dmitriev, II, p.184-209]: Huţul (2), Guţul (2), Guţencu. Ţinutul Câmpulung-Suceava [Dmitriev, I, p.242-260]: (Irina, Anuţa) Hoţoaie (2), Huţuleac (3). Ţinutul Orhei-Lăpuşna [Dmitriev, II, p.400-473]: Guţul (4), (Vasâlachi a) Oţii. Ţinutul Tecuciului [Dmitriev, I, p.536-605]: Huţul, Guţul (2). Ţinutul Dorohoiului [Dmitriev, I, p. 486-535]: Huţul, Huţan. Ţinutul Neamţului [Dmitriev, II, p.6-73]: Hăţul, Goţul. Ţinutul Hârlăului [Dmitriev, II, p.223-256]: Hăţu.
Multe dintre numele citate mai sus le întâlnim şi astăzi în nomenclatorul antroponimic românesc. Fără a intra în detalii, e suficient să parcurgem lista de familii din cartea de telefoane (a. 1998), editată la Chişinău, pentru a confirma cele susţinute aici. Notăm exemplele tipice din sursa pomenită şi derivatele lor, mai puţin obişnuite: Guţu (foarte multe), Guţul (foarte multe), Guţan (multe), Guţanu (multe), Guţol, Guţuleac (multe); Goţ, Goţco, Goţenco, Goţoanga, Goţulea, Goţuleac, Goţulenco (multe), Goţulscaia; Hoţinschi, Huţu (un singur exemplu). Termenii onomastici Gansinschi, Ghenzul şi Ghinsari / Gânsari neaduc în memorie formele cu nazală *hânsu şi respectiv hânsar. Aşadar, antroponom. Huţu/ Guţu are la bază apelativul hoţu „paznic la hotar”, „străjer”.
Referitor la forma termenilor onomastici relevaţi, vom nota următoarele. În condiţiile dualismului lingvistic rusino-român din zonele marginale de nord şi nord-est ale Moldovei, varianta hoţu – hoţul „paznic la hotar”, devenită apoi antroponim şi termen etnografic, va cunoaşte noi schimbări ale planului expresiei – trecerea lui o din prima silabă la u, oscilaţia h / g, pierderea semnificaţiei articolului ul etc. Astfel se explică procesul hoţul > Huţu / Huţul, Guţu / Guţul etc. care presupune un mediu glotologic specific.
Rezumândcele expuse până acum, vom sublinia încă o dată că etimonul rom. hoţ e mediobg. *хосъ „tâlhar”, „haiduc”. Vocala o din prototipul său este unul dintre reflexele v. sl. @ din perioada mediobg. la fel ca şi sunetul corespunzător o din cuvintele colb, coştereaţă, potecă etc. În limba rom., la etapa iniţială, termenul discutat avea forma *hosu, menţinând semantica bazei sale sl. În Moldova cuvântul *hosu va găsi o largă utilizare în ţinuturile ei de nord şi nord-est. În condiţiile lingvistice din raionul nominalizat termenul acesta va dezvolta o variantă nouă – hoţu –, cu ţ pentru s. Forma primară veche, trebuie să credem, va ieşi din circulaţie. La rândul său, varianta hoţu, pe lângă sensul său etimologic de „tâlhar”, care, uşor schimbat, se va conserva până în zilele noastre, va degaja, printr-un fel de polarizare semantică, încă o accepţie – cea de „paznic la hotar” –, cu răspândire redusă şi existenţă vremelnică. De la cuvântul hoţu cu sensul din urmă se va crea numele de familie Huţu cu variantele sale, precum şi termenul etnografic huţúl.
Rom. huţúl / ucr. гýцýл – termeni etnografici. Accepţia de „paznic la hotar” al lexemului hoţu nu va dăinui nici în spaţiul în care românii vor fi slavizaţi. Însă aici cuvântul în cauză va atesta o modificare de alt gen: el va deveni un termen etnografic, cu forme practic identice în rom. şi ucr. Referitor la originea huţulilor, au fost emise mai multe opinii. După Miklosich (şi Kałužniacki), p. 48-50, huţulii sunt români ucrainizaţi. O atare viziune va fi împărtăşită de Brückner, Skok etc. Cf. Ivănescu, p. 311; Iordan, p. 274; ЕСУМ, I, p. 630. Cât priveşte termenul ucr. гýцýл, acesta, potrivit lui Miklosich, ibid., p. 10, provine din rom. hoţ. Interpretarea autorului vienez este cea acceptabilă. În cazul dat trebuie să admitem că are loc o schimbare de motivaţie semantică specifică: „români liberi cu funcţii de pază la hotar” > „ucrainofoni din zonele muntoase respective ce se deosebesc prin felul de viaţă, port etc.”. Alte tâlcuiri – prin tribonimul est-sl. уличи [Ivănescu, p. 313-314], prin germ. guta „got” [v. Vasmer, I, p.479] etc. – nu ne par reale. Cf. şi ELR, p.256-257.
Să relevăm acum schimbările pe care le va suferi cuvântul rom. hoţul în limba ucr. În primul rând, vom nota că substantivul analizat va căpăta răspândire la forma hotărâtă în care, de la o vreme, ul, nefiind simţit ca atare de către românii acum ucrainizaţi, se va desemantiza şi se va contopi cu fostul radical într-o unitate indivizibilă, neanalizabilă sub aspectul determinării – гóцул. O altă schimbare ce nu e prea clară rezidă în apariţia variantei cu accentul pe finală – гуцýл. Vom avea deci trei variante – гóцул, гýцул, гуцýл [ЕСУМ, I, ibid.]. Trecerea lui o neaccentuat la y, dacă silaba următoare conţine o vocală închisă identică, e un fenomen caracteristic pentru unele graiuri ucr. de sud-vest. Cf. ucr. вужý [Жилко, р.191] < вожý „duc”, кужýх [Жилко, ibid.] < кожýх „cojoc”. Vom sublinia că în ucr. de sud-vest se constată şi graiuri în care o devine y şi sub accent [Жилко, р.220]. În fine, ultima schimbare ce pare să se explice prin fonetica ucr. vizează consoana iniţială a unor variante ale termenului rom. hoţul. La origine, h din forma indicată era o posterolinguală fricativă sonoră. Probabil prin influenţă rusină va apărea şi varianta cuvântului hoţul, cu h faringal etc. Consoana g în formele Guţul, Guţăscul etc. trebuie pusă şi ea pe seama unei rostiri sau ortografierii est-sl. Cf. şi: Iordan, p.273, nota 1 la subsol.
 
Note
1 Autorul grec explică termenul χoνσά prin nume de agent: χoνσά: παρά βoυλγάρoις ’oι κλέπται „χovσά: la bulgari – hoţi” [Vasmer, IV, p. 285; Mihăescu, p. 154]. În Lexiconul lui Miklosich, citat mai sus, termenii corespunzători, fiind de redacţie sârbă şi rusă, au în structura lor fonetică oy (şi o) pentru v. sl. @. În slavona românească există şi forme cu @. În ansamblu, pe baza datelor din slavonă, cuibul derivaţional al termenului õîóñà / õîñà „jaf” se prezintă astfel:
õîóñà „jaf” [Mikl, p. 1101]
õîóñüíèêú „tâlhar” [ibid.], pl. õîóñíèöû
õîóñèòè „a jefui” [ibid.]
ïîõîóñèòè „id.” [Mikl., p. 651]
îóõîóñèòè „id.” [Mikl., p. 1080]
õîóñîâàòè [Mikl., p. 1101]
õîñà „jaf” [Mikl., ibid.]
õ@ñú „tâlhărie” [Mihăescu, p. 154]
õ@ñàðú „tâlhar” [Mihăescu, ibid.].
* Poate şi *õ@ñüöü.
2 Două dintre tratamentele nazalei în cuvintele de provenienţă sl. bg. din limba rom. – un /um şi în / îm (care sunt cele mai reprezentative) – au fost identificate şi descrise în lingvistica rom. Cf. Densusianu, I, p. 178-179, 218; Rosetti, p.296-297, 344-348. Celelalte reflectări ale vocalei v. sl. date (v. infra) nu au solicitat încă o atenţie specială a cercetătorilor.
3 Referitor la nazala @ şi reflectarea ei în domeniul sl. bg., v. Младенов, §51. De observat că în alfabetul sl. bg. nu există un semn grafic pentru redarea vocalei ъ, de aceea vocala dată e notată tot prin @.
4 Consoana finală ş se explică prin forma de pl. câşi.
5 Fonetismul o (< v. sl. @) la nord de Dunăre ar putea fi calificat ca o arie periferică a domeniului lingvistic sl. bg. de până la romanizarea slavilor bg. din spaţiul indicat.
6 Pentru interpretarea vocalismului a (< v. sl. @) la nord de Dunăre v. nota precedentă.
7 În unele cuvinte din limbile sl. se constată varierea к-g). Cf. bg. круша„pară”, scr. крэшка„id.” – rus. груша„id.”
8 Cf. şi Dabul (antrop.), Dăbeşti, Dăbuleni [Const., p. 256].
9 Pentru semantism cf. cele arătate de Iordan, p. 49, cu privire la Putna.
10 Fonetismul sl. meridional y (u) e de fapt scr.
11 Cf. şi alte exemple de cuvinte sl. bg. cu radical etimologic comun având în structura sa nazală v. sl. @ care pătrund în limba rom. la diferite etape ale slavei bg. şi ale căror forme rom. redau mai mult sau mai puţin fidel schimbările fonetice, cronologice şi spaţiale, produse în domeniul lingvistic sl. bg.: (unele pilde au fost citate deja):
1) radicalul etimologic v. sl. ä@á – „stejar”: v. sl. ä@áüöü „stejărel” > rom. dumbeţ (plantă) , mediobg. timpuriu *Ä@áîâèöà (hidrom.) > rom. Dâmboviţa, mediobg. târziu (maced.) даб „stejar” > rom. Dabului [Recica ~]; Dabul [Const., p.256];
2) radicalul etimologic v. sl. ï@ò - „cale”: mediobg. timpuriu ðàñï@òè ~ „răscruce” > rom. răspântic, mediobg. târziu *потека „cărare” > rom. potecă, mediobg. târziu (maced.) nam „cale” > rom. Patna (hidron.);
3) radicalul etimologic v. sl. ð@ê – „mână”: v. sl. ïîð@÷èòè „a încredinţa” > a porunci, mediobg. timpuriu ïîð@÷èòè„id.” > a porânci, mediobg. târziu (maced.) нараквица „mânecar” > rom. naracliţă „id.”.
12 Referitor la ţ din structura acestui cuvânt, v. infra, p.
13 Forma ung. de sing. e hajdú.
14 Forma v. rus., etimologică, de sing. e фрягъ.
15 Pentru oscilaţia h – g v. infra, p.
16 Termenul legat derivaţional de Gosea – Gosan şi Gosariu (cf. hânsar, p...), citaţi de Const., ibid., ar fi şi ei probe pentru supoziţia admisă.
17 La Miklosich, p.1101, õîóñàðü apare numai cu sensul de „tâlhar”.
18 Textual: „...unde este vreun hoţ şi tâlhar, la voi pribegeşte...”.
19 Cf. însă gr. Χωνσάριος (p....) şi ung. huszar „călăraş” (sec. XV); „tâlhar” (<scr. xусар „tâlhar”) [Сороколетов, р. 259].
20 Există şi situaţii când dezvoltarea semantică e de direcţie inversă. De pildă, accepţia primară a fr. brigand „tâlhar” e de „pedestraş” [Bloch-Wartburg, p.89.]. Cf. şi rom. pohonţ.
21 Pe baza atestărilor în slavona din Ţara Românească care sunt şi cele mai vechi – antropon. Hoţilă (a. 1577, 1578, 1579) şi Hoţul (a. 1594) [DERS, p.108]– nu putem judeca despre sensul apelat. hoţu.
22 Pentru diferenţa semantică dintre membrii cuplului hoţ – tâlhar din rom. actuală cf. lat. fur – latro, fr. voleur – brigand, rus. вор – разбойник.
23 În aceste cuvinte s e substituit prin ţ, nefiind intervocalic?
24 Articolul ul (u) îşi va pierde conţinutul său, devenind un sufix antroponimic.
25 Forma Hânsăniuc (p. 131) confirmă odată în plus existenţa v. sl. *õ@ñú (v. supra, p....). Numele Hasuc (p. 149) nu e clar. Dacă admitem că e o variantă a lui *hosu, cu suf. -uc, atunci s în forma aceasta ar fi etimologic, iar a – o a şasea reflectare a lui @.
26 În forma dată s originar nu e substituit prin ţ?
27 Pentru primul ă v. supra, p....
 
Referinţe bibliografice
1. Hasdeu – B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, I-II, Bucureşti, 1873-1875.
2. Philippide – A. Philippide, Opere alese, editate de G. Ivănescu şi Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, 1984.
3. Cihac – A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane, II. Eléments slavs, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais,Fracfort s/M, Berlin, Bucarest, 1879.
4. GS – Grai şi suflet, revista Institutului de filologie şi folclor, publicată de Ov. Densusianu, I-VII, Bucureşti, 1923-1937.
5. Scriban – A. Scriban, Dicţionarul limbii româneşti,Iaşi, 1939.
6. LLM – Limba şi literatura moldovenească,Chişinău, 1958...
7. Mikl. – Fr. Miklosich, Lexicon palaeslovenico-graeco-latinum, Viena, 1862.
8. Vasmer  – М. Васмер, Этимологический словарь русского языка, I-IV / Traducere din limba germană, cu completări de O. N. Trubaciov, Moscova, 1964-1973.
9. Mihăescu – H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966.
10. DRH – Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între ţările române, I, Bucureşti, 1977.
11. DERS – Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374–1600), Bucureşti, 1981.
12. Бернштейн – С. Б. Бернштейн, Болгарско-русский словарь, Moscova, 1953.
13. Const. – N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963.
14. Densusianu – O. Densusianu, Istoria limbii române, I–II,Bucureşti, 1961.
15. Rosetti – A. Rosetti, Istoria limbii române, I. De la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1978.
16. Младенов – Стефан Младенов, История на българския език, Sofia, 1979.
17. Геров – Н. Геров, Речник на български език с тъллкувание речите на български и на русски, I-V, Plovdiv, 1895-1904; Допълнение (Т. Панчев), Plovdiv, 1908.
18. Толовски – Д. Толовски, В. М. Иллич-Свитыч, Македонско-русский словарь, Moscova, 1963.
19. Iordan – J. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
20. БЕР – Български етимологичен речник, I / Redactor: Вл. И. Георгиев, Sofia, 1971.
21. Grigore Ureche – Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1971.
22. Dimitrie Cantemir – Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1975.
23. DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, tomul II, partea I, Bucureşti, 1934.
24. Ion Neculce – Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1974.
25. Сороколетов – Ф. П. Сороколетов, История военной лексики в русском языке, Leningrad, 1970.
26. Bloch-Wartburg – Oscar Bloch-Walther von Wartburg, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, 1975.
27. DocIns. – Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea/ Text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru; Introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, 1979.
28. Raevschi – N. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii, Chişinău, 1988.
29. ЕСУМ – Етимологiчний словник украпнськоп мови, I-III, Chiev, 1982-1989.
30. Жилко – Ф. Т. Жилко, Нариси з дiалектологiп украпнськоп мови, Chiev, 1966.
31. Грiнченко – Б. Д. Грiнченко, Словарь украпнськоп мови, Chiev, 1925.
32. Grămadă – N. Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, II, Iaşi, 1996.
33. Dmitriev – P. G. Dmitriev, Moldova în epoca feudalismului, I-II. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772–1773 şi 1774, Chişinău, 1975.
34. Carte de telefoane – Carte de telefoane, Chişinău, 1998.
35. Miklosich-Kałužniacki – Fr. Miklosich, Über die Wanderungen der Rumunen in den dalmatischem Alpen und den Karpaten, Viena, 1879.
36. Iordan – I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
37. Ivănescu – G. Ivănescu, Originea huţulilor şi a tuholţilor / Analele Universităţii din Timişoara, 1963, nr. 1, p. 311-314.
38. ELR – Enciclopedia limbii române / Autori: Mioara Avram, Jana Balacciu-Matei, I. Fischer, I. Gheţie, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Aurora Peţan, M. Sala, Camelia Stan, Andra Şerbănescu, Mirela Theodorescu, I. Toma, Domniţa Tomescu, Laura Vasiliu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Rodica Zafiu / Coordonator: M. Sala, Bucureşti, 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog