Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TOPONIMIE ŞI ISTORIE

Cahulul în timp şi spaţiu

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Patria, în accepţiunea contemporană, este asociată cu ţara de origine şi, bineînţeles, cu locurile de baştină, cu satul sau oraşul în care ne-am născut. Iubirea faţă de neam şi patrie izvorăşte din dragostea faţă de meleagurile natale. Nostalgia leagănului copilăriei şi tinereţii noastre ne alină sufletul până la adânci bătrâneţe. De fapt, cu patria cea mică începe cunoaşterea şi înţelegerea lumii.
În curs de secole toponimul Cahul a desemnat diferite realii topo-geografice: lacul Cahul, situat pe Dunăre, în sudul Basarabiei, menţionat documentar încă din sec. al XVI-lea; râul Cahul, ce se varsă în Dunăre prin lacul Cahul, atestat frecvent în documentele din sec. XVI-XVIII şi, bine cunoscut până în prezent, oraşul Cahul, întemeiat în prima jumătate a sec. al XIX-lea; judeţul Cahul, existent ca unitate teritorial-administrativă majoră în sec. al XIX-lea şi în perioada anilor 1918-1940 şi 1998-2003; raionul Cahul, organizat după cel de-al doilea război mondial, desfiinţat şi apoi reorganizat de câteva ori în ultimele patru-cinci decenii.
Situat în sud-estul Republicii Moldova, între 45°21’40’’ şi 46°01’15’’ latitudine nordică şi 28°05’ şi 28°30’ longitudine estică, actualul raion Cahul se mărgineşte în partea de vest cu România, la nord cu raionul Cantemir, la nord-est cu Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuză, la est cu raionul Taraclia şi la sud cu Ucraina (regiunea Odesa). Suprafaţa raionului este de circa 1230 km2 şi reprezintă 3,63% din suprafaţa ţării.
Reşedinţa raionului este oraşul Cahul, întemeiat în anul 1835 pe vatra satului Frumoasa, cunoscut din sec. al XVIII-lea, în apropierea căruia s-a aflat un sat mai vechi, Şcheia, menţionat documentar la începutul secolului al XVI-lea. Ca unitate administrativ-teritorială, raionul Cahul cuprinde 55 de localităţi, dintre care: 1 oraş (Cahul), 36 de comune şi 18 sate. Localităţile cu cea mai mare vechime documentară sunt: Andruşul (1458), Crihana Veche (1502), Giurgiuleşti (1484), Larga Veche (1469), Luceşti (1597), Roşu (1502), Bubuiogii (azi Slobozia Mare, 1518), Zârneşti (1494) ş.a.
Geografie.Teritoriul raionului reprezintă un complex variat de zone fizico-geografice şi naturale. Relieful coboară în trepte de la nord spre sud, cuprinzând în partea centrală Câmpia Cahulului, la nord porţiuni din zona deluroasă Colinele Tigheciului, la est depresiunile râurilor Cahul, Salcia şi, parţial, a râului Ialpug, iar la sud extremitatea de sud-vest a Câmpiei Cahulului. Cele mai mari înălţimi au între 190 şi 205 m. Câmpia joasă din nordul Dunării, lângă comuna Giurgiuleşti, atinge cota de aproximativ 100 m.
Clima teritoriului este temperat-continentală, cu unele mici diferenţe în funcţie de relief şi de dispoziţia reţelei hidrografice. Temperatura medie anuală e de 100 C (+220 C în luna iulie şi -20 C în luna ianuarie). Verile sunt fierbinţi şi secetoase, iar iernile reci, cu viscole. Vânturi frecvente dinspre vest şi nord-vest. Precipitaţii atmosferice reduse şi vara şi iarna, cele medii anuale însumând 400-420 mm.
Reţeaua hidrografică o alcătuiesc câteva râuri şi mai multe râuleţe şi pâraie, care au direcţia de la nord spre sud şi de la nord-est spre sud-vest, orientate, respectiv, spre cursurile fluviilor Dunăre şi Prut. În Dunăre, prin lacuri-limane, pe teritoriul Ucrainei, se varsă râurile Cahul, cu afluenţii Ungura, Bujorul, Cahuleţ, Cioriţa, Bulboaca, Găunoasa, Valea Stejarului şi Ialpug, cu principalii afluenţi Cârsăul Mare, Ialpugel, Scumpia, Salcia Mare, Lunga, Sasâiar ş.a. Prutul acumulează apele râuleţelor Larga, Hălmagea, Andruşul, Baraghina, Otmana, Recea, Tătarca. Acest fluviu izvorăşte din Carpaţii Orientali şi se varsă în Dunăre la sud-vest de Giurgiuleşti. Dimensiunile fluviului: lungimea– 967 km (695 km în limitele Republicii Moldova), volumul scurgerii de apă – 2900 mln. m3, viteza – 1,5 m / sec. pe cursul mediu şi 0,7 m / sec. pe cursul inferior, lăţimea văii – 2-10 km, lăţimea albiei– 50-180 m, adâncimea maximă – 7 m, adâncimea medie – 3 m. În lunca fluviului, pe cursul lui inferior, s-au aflat, până nu demult, numeroase lacuri, bălţi şi heleşteie, care, în urma lucrărilor de ameliorare din anii 1960-1970, au fost în mare parte secate. Dintre lacurile păstrate până astăzi, mai importante sunt Beleu şi Manta.
Solurile, în centru, în sud şi nord-est, sunt în cea mai mare parte de cernoziomuri tipice humificate şi carbonatice, iar în nord – de cernoziomuri slab humificate, carbonatice şi levigate. Toamna şi primăvara sunt frecvente eroziunile şi alunecările de teren. Ploile rapide spală stratul fertil al solului, pe pantele repezi ale dealurilor formându-se numeroase râpi.
Resursele naturale de subsol sunt neînsemnate: argilă, nisip, roci de calcar. Izvoare cu ape minerale potabile şi curative se întâlnesc pe valea râuleţelor Frumoasa (Cahul) şi Larga (Chircani – Goteşti). Au fost descoperite nu demult şi zăcăminte de petrol (Văleni) şi gaz natural (Baimaclia – Victorovca, azi în raionul Cantemir).
Vegetaţia este destul de variată. Odinioară „Bugeacul era o stepă bogată în păşuni, în ierburi ce adunau păstorii de prin alte ţinuturi, din Ardeal, de unde au venit foarte mulţi mocani şi au rămas aici formând gospodării proprii” (JC, p. 11). Pe vremuri Codrii Tigheciului îşi aşterneau covorul verde secular până aproape de Dunăre, drept dovadă sunt micile crânguri de pe culmile înalte din apropierea satelor Andruşu, Badicu, Doina, Borceag, Frumuşica, precum şi rediurile şi huceagurile de prin găvanele şi hârtoapele înfundate de pe văile râurilor Cahul, Salcia Mare, Salcia Mică, Ialpugel. Aceste locuri se numesc până în prezent Pădurea Andruşului, Codreţul, Frunzariul, Valea Stejarului, Rădiacul. Pe văile râurilor se întâlnesc păduri de salcie şi plop. Sunt şi plantaţii de salcâm. Lunca Prutului abundă în plante erbacee acvatice: stuf, papură, rogoz. În cea mai mare parte a suprafeţei raionului se cultivă cereale, plante tehnice, viţă de vie, pomi fructiferi, legume. Dintre pomii fructiferi se bucură de condiţii bune de dezvoltare mărul, prunul, caisul, gutuiul.
Fauna este şi ea bogată şi variată. Pădurile sunt populate de diverse specii de mamifere (mistreţul, căprioara, vulpea, bursucul) şi păsări (corbi, coţofene, fazani). În zona cu dealuri vieţuiesc rozătoarele (iepurii, ţistarii, veveriţele). Apele curgătoare şi stătătoare dispun de o bogată faună ihtiologică: crapul, carasul, ştiuca, şalăul, somnul, plătica, baboiul. În lunca Prutului, cu numeroase lacuri, bălţi şi iezere, şi-au găsit habitatul păsările de apă: barza albă, stârcul, lişiţa, bâtlanul, raţa (mare, mică şi sură), pelicanul, lebăda.
Istorie. Descoperirile arheologice atestă prezenţa omului pe aceste meleaguri încă din timpul comunei primitive. Vestigiile trecutului datează din Neolitic până în Evul Mediu. Reminiscenţe ale unei străvechi prezenţe umane (sec. VII-III î. Hr.) au fost depistate în localităţile Cahul, Crihana Veche, Cucoara, Giurgiuleşti, Manta, Zârneşti ş.a. (Arnăut. Vestigii, p.196-279). Urme ale geto-dacilor s-au păstrat în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Teritoriul Moldovei de Sud a făcut parte din regatul getic condus de Burebista (82-44 î. Hr.).
În sec. II-I î. Hr., pe un vast teritoriu, de la munţii Balcani, Carpaţii Apuseni şi Tisa superioară până la Bugul de Sud şi Marea Neagră, se formase o civilizaţie geto-dacică unitară. Locuitorii băştinaşi populau regiunile colinare şi de câmpie, utilizând pământurile roditoare pentru culturile agricole şi creşterea vitelor. Cele mai multe aşezări se aflau în apropierea râurilor şi lacurilor, aici apa servindu-le pentru irigaţii şi treburi gospodăreşti. Aşezări mari, de tip orăşenesc, erau puţine, însă populaţia întreţinea legături comerciale cu orăşenii din vechile colonii greceşti nord-pontice şi din oraşele romane de mai târziu.
Teritoriul de la gurile Dunării a făcut parte şi din regatul geto-dacic al lui Decebal (87-100). După cucerirea Daciei de către romani acest teritoriu intră în componenţa provinciei romane Moesia Inferioară. Aici, ca şi în întreaga Dacie romană, a avut loc romanizarea populaţiei băştinaşe, cunoscută din sursele vechi cu denumirea de carpi. Aceştia continuau să se ocupe cu agricultura, creşterea vitelor, meşteşugăritul. În oraşele romane, în schimbul produselor agricole, ei procurau unelte de muncă, obiecte de uz casnic. În localităţile rurale, printre geto-daci, se aşezau cu traiul şi colonişti romani. Pentru a comunica cu autorităţile locale şi cu cetăţenii romani, populaţia geto-dacică a fost nevoită să înveţe limba latină. Un rol important în procesul romanizării l-au avut armata şi propagarea creştinismului, care se efectua în limba latină. Cu populaţia rurală comunicau în latină administratorii, preoţii, negustorii, meseriaşii. Pe teritoriul unor sate din raionul Cahul s-au găsit obiecte de cult (statuiete, cruciuliţe etc.). Deci, odată cu limba, geto-dacii au preluat de la romani şi unele tradiţii, obiceiuri, credinţa.
Din perioada dominaţiei romanilor în nordul Dunării de Jos datează valurile de pământ cu şanţuri adânci, construite în scopul apărării regiunilor din afara hotarelor Daciei, împotriva carpilor şi triburilor nomade, care atacau Imperiul Roman dinspre nord şi nord-est. Unul dintre ele, fiind aproape de Dunăre, începe de la Loenşteni (România), trece Prutul pe la Vadul lui Isac (raionul Cahul) şi se termină pe malul de vest al lacului Sasâc (reg. Odesa, Ucraina). Aceste valuri au fost atribuite ipotetic împăratului Traian (98-117), cuceritorul Daciei, fiind denumite Valurile lui Traian. Un alt val − Valul lui Traian de Sus, spre deosebire de Valul lui Traian de Jos − începe de la Prut, de lângă oraşul Leova, şi se termină la Nistru, lângă satul Chiţcani. Pe partea stângă a Prutului, de la Giurgiuleşti până aproape de Ungheni, a existat un al treilea val de apărare, despre care ne amintesc astăzi numele unor locuri ce reprezintă fragmente din străvechile fortificaţii: Pe Cetate (Giurgiuleşti), Şanţurile (Cahul), Valul (Chircani), Valul lui Traian (Goteşti).
Cercetările arheologice efectuate în această regiune probează existenţa multor aşezări sedentare ale populaţiei autohtone pe tot parcursul mileniului întîi. Numele lor nu sunt cunoscute pentru că nu s-au păstrat documente din acele vremuri îndepărtate. Doar denumirile localităţilor mari (oraşe, cetăţi) au rămas memorabile peste veacuri: Cetatea Albă (derivată prin traducere din grecescul Asprocastron „Cetatea Albă”, ca şi slav. Bialograd, germ. Weissenberg), Lycostomo, devenit ulterior Chilia. Mai mult, majoritatea lor au fost distruse în timpul invaziei triburilor nomade, acestea fiind destul de frecvente şi deosebit de năprasnice. Pe aici şi-au făcut loc spre apus, prin stepele Bugeacului şi Câmpia Dunării, goţii, hunii, avarii, protobulgarii, care mai târziu au fost urmaţi de pecenegi, uzi, cumani, tătarii mongoli. Unii s-au aflat doar în trecere pe aceste locuri, alţii au poposit vreme îndelungată sau au rămas pentru totdeauna, fiind, în cele din urmă, asimilaţi de populaţia băştinaşă.
Sursele istorice medievale ne furnizează date şi informaţii bogate şi variate asupra zonei cercetate. În prima jumătate a sec. al XIV-lea, Basarab I (1310-1352), întemeietorul Ţării Româneşti, extinde graniţele de est ale statului până la gurile Dunării. De aici denumirea de Basarabia a părţii de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Mai târziu, această regiune intră în componenţa statului feudal Ţara Moldovei. Alexandru cel Bun se declară domn al Moldovei (1400-1432) „de la Munte până la Dunăre şi Mare”. Pe atunci o parte a pământurilor alcătuiau proprietatea funciară a statului, iar altă parte – a mănăstirilor şi ţăranilor liberi.
Până în zilele noastre s-au păstrat multe hrisoave domneşti care atestă apartenenţa acestor proprietăţi. Unele din ele reprezintă documente de donaţie sau de confirmare a ocinelor, altele sunt acte de cumpărare-vânzare a moşiilor şi satelor. Astfel, la 13 iunie 1436, Ilie şi Ştefan voievozi dăruiesc lui Mihail Stângaciu mai multe sate, printre care şi „la Chegheci, pe pârâul Fântânilor unde a fost Oană Albu şi, mai sus, Măneşti, şi, la Chegheci, locurile din pustie mai jos de Prun, la Fântâna Păducelului, şi, mai jos, Fântâna Mare,... ca să-i fie lui uric, cu dreptul scris de noi mai sus, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor şi strănepoţilor... şi întregului lor neam, neclintit niciodată, în veci. Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele lor vechi, pe unde au folosit din veac” (DRH, A, Moldova, veac. XIV-XV, vol. I, p.210-212). Aceiaşi voievozi dăruiesc lui Cristea Negrul şi fratelui său Giurgiu un iazăr pe Prut, anume Iazărul Cerlenul” (nume tradus în slavoneşte după cel original Roşu; Ibidem, p. 242). Un alt iezer pe Prut, Blişceatul, adică Gemenele, „cu toate gârlele sale, şi, la Chigheci, o prisacă, anume Prisaca lui Brumar, cu poiană” este dăruit de Ştefan voievod mănăstirii Moldoviţa la 11 februarie 1447 (Ibidem, p. 385).
În 1502 iulie 2, Ştefan cel Mare donează mănăstirii Putna mai multe sate, moşii şi părţi de moşii din preajma Prutului: iezerul Cerlenul (Roşu – n.n.), satul Balinteşti şi cu seliştea lui Manea, în gura Frumuşiţei, cumpărat de la nepoţii lui Cristea Negru, cu 500 de zloţi tătăreşti; satele Fărceni, pe Frumoasa, din jos de Troian, Şcheia de la gura Frumoasei, Fântâna Măceşul, din capătul de jos al iezerului Cerlenul (Roşu), cumpărate de la Neagoe logofăt cu 330 de zloţi tătăreşti; o bucată de loc din hotarul Boiştii, ce se află mai jos de gura Boiştii; satul unde a fost Fălcin, pe Frumuşiţa, mai jos de Andrieş, cumpărat de la nepoţii lui Duma Mădoiul cu 100 de zloţi tătăreşti.
Toponimie. În documentele din sec. XV-XVII, pe valea Prutului, precum şi în regiunile apropiate din estul acestui râu sunt menţionate numeroase sate, majoritatea cu nume româneşti: Măneşti, lângă Zârneşti (1436), Oană Albu, lângă Zârneşti (unde a fost ~, 1436), Rentea, lângă Zârneşti (1459), Sângureni, lângă Larga Nouă (1473), Zerneşti (Zârneşti, 1494), Leuşteni (1495), Balinteşti, lângă Roşu (1502), Fărceni, lângă or. Cahul (1502), Mădoieşti, lângă Roşu (1502), Plopul, lângă Roşu (1502), Oană Lărjanu, lângă Chircani (unde a fost casa lui~, 1507), Trifeşti, lângă Văleni (1520), Tomeşti, lângă Tartaul de Salcie (1529), Gocimăneşti, lângă Roşu (1548) ş.a.
Şi microtoponimia este prezentă în documentele vremii: Prisaca lui Brumar, lângă Larga Nouă (1447), Movila cea Mare, lângă Cotihana de azi (1425), Covurlui, lac la Dunăre, unit cu lacul Cahul (1445), Gemenele, iezere în lunca Prutului, lângă Larga Nouă (1447), Seliştea lui Grad, la obârşia văii Crihana (1441), Ilp, lac (Ialpug, 1448), Pârâul Fântânilor, lângă Roşu (1436), Gârla lui Andrieş, lângă Roşu (1459), Bogata, baltă şi gârlă, lângă Zârneşti (1459), Poiana lui Brumar, lângă Larga Nouă (1473), Larga, râu, afluent al Prutului la Chircani (1469), Pruteţ, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1459), Suha, pârâu, afluent al Largăi (1473), Boiştea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502), Cărhana, gârlă şi vale, la Crihana Veche (1502), Frumoasa, râuleţ pe teritoriul or. Cahul (1502), Frumuşiţa, pârâu, în satul Roşu (1502), Seliştea lui Manea, lângă Roşu (1502-1503), Rentea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502), Roşu (Cerlenul), iezer, lângă satul Roşu (1502,1503), Tâlharu, gârlă lângă Roşu (1502), Troian, val de pământ, lângă or. Cahul (1502), Valea lui Stravici, lângă Crihana Veche (1502), Valea Neagului, lângă Roşu (1502), Zancea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502) ş.a.
Multe dintre aceste nume de locuri şi localităţi apar menţionate şi în documentele de mai târziu (sec. XVI-XVIII), la cele vechi adăugându-se numeroase alte toponime româneşti, care probează în această regiune o continuă viaţă sedentară a populaţiei băştinaşe: Bălacea, gârlă (1609), Becheni, selişte (1608), Beleu, lac (1518), Becile, iezere (1520), Bogatul, iezer şi grind (1513, 1560), Briţcani, sat pe Prut (1548), Bubuiogi, sat pe Cahul (1518, 1554), Buhuşeni, sat pe Salcia Mică (1560), Bursucul, gârlă lângă lacul Beleu (1543, 1568), Capul Dumbrăvii, nelocalizat (1548), Cicicani, lângă Tătăreşti (1610), Faur, sat lângă Tartaul de Salcie (1548), Fântâna Nucului, pe Salcia Mică (1548), Giurgiuleşti, sat la gura Prutului (1593), Gurbăneşti, nelocalizat (1624), Hlabnic, lac lângă Roşu (1502, 1529), Maluri, loc pe Salcia Mică (1529, 1560), Păcurăreşti, sat la gura Largăi (1604), Răduroasa, pârâu la Ialpug (1527, 1554), Scărişoara, iezercan în lunca Prutului (sec. XVI-XVII), Săliştea, sat pe Prut (1543), Şipote, izvoare lângă lacul Beleu (sec. XVI-XVII), Topileana, gârlă lângă lacul Beleu (1520, 1568), Ţăpeni, sat pe Ialpug (sec. XVII), Urecheşti, sat pe Cahul (1617), Vadul Trifeştilor, la Prut (1520, 1546), Vidra, gârlă lângă lacul Beleu (1543, 1568), Vlădeşti, sat la Prut (1604), Zubrea, sat unde a fost Zubrea, lângă Roşu (1425) ş.a.
Unele dintre locurile şi localităţile acestea şi-au pierdut denumirea: fie au fost redenumite, fie au dispărut înseşi obiectele geografice respective, însă foarte multe din ele şi-au păstrat numele peste veacuri, acestea aflându-se în circulaţie până în zilele noastre: Rentea, Zârneşti, Boiştea, Gemenele, Andrieş (Andruşu), Bogata (Bogatu), Larga, Cărhana (Crihana), Frumoasa, Roşu, Zancea, Bălacea, Beleu, Bubuiogi, Bursucul, Giurgiuleşti, Vidra (Hidra, Hidrariu) ş.a. Este şi aceasta o dovadă a permanenţei şi continuităţii în timp a unei populaţii sedentare româneşti în sud-vestul Basarabiei.
Populaţia locală a cunoscut dezastrul invaziilor străine, distrugerile pricinuite de crâncenele războaie cu turcii şi tătarii. În sec. al XV-lea, pentru a cuceri cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, turcii trec de mai multe ori Dunărea şi Prutul, dar adesea se văd nevoiţi să se retragă sub presiunea oştirilor moldovene. După căderea fortăreţelor sudice osmanii pun stăpânire şi pe regiunile din împrejurime, localnicii fiind supuşi unor dăjdii şi biruri grele. În 1486, în luptele de la Catlabug şi Şcheia oastea lui Ştefan cel Mare obţine victorii asupra fortăreţelor otomane (Chirtoagă, TC, p.193). În aprilie 1547, în războiul antiotoman, Ioan-Vodă cel Viteaz, trădat de boieri şi de cazacii ucraineni, pierde bătălia de la Roşcani, lângă Cahul, fiind ucis apoi de turci.
Pe atunci, stepele Bugeacului erau invadate de hoardele tătarilor nohaici. Iată ce scrie în legătură cu aceasta Dimitrie Cantemir: „Bugeacul s-a dat ca loc de aşezare tătarilor nogaici, dintre care unii se numesc tătari din Bugeac, ceilalţi tătari din Bielgorod. Căci pe la anul... 1568, la porunca lui Selim al II-lea, când hanul tătarilor încerca să lege Donul cu Volga, mai mult de treizeci de familii de tătari nogaici... s-au dus în Crimeea cu toţi ai lor. Dar, fiind aceasta prea mică pentru ai cuprinde pe toţi, li s-au dat alte locuri de aşezare în câmpia Bugeacului” (Cantemir, DM, p.29).
La început tătarii, fiind puţini, s-au aşezat în regiunea Akkermanului şi de-a lungul ţărmurilor Mării Negre. Mai târziu însă, când de peste Nistru au început să se reverse valuri noi şi noi de tătari, sultanul turcesc le dădu pentru locuire şi restul Bugeacului. Înmulţindu-se, nohaicii nu s-au mulţumit doar cu locurile de stepă, ei s-au răspândit spre apus, până dincolo de râul Ialpug. Din acele timpuri îşi trag originea unele sate din cuprinsul actualului raion Cahul: Badicu, Baurci, Chioselia, Taraclia, Tartaul ş.a. Iniţial, în limba de origine, numele lor circulau cu alte forme: Badâk, Kioseli, Taraklî, Tartuulu. Ulterior toponimele străine au fost adaptate fonetic la legităţile limbii române.
După războiul ruso-turc din 1806-1812 tătarii au fost evacuaţi în Crimeea şi stepele Donului, iar turcii – izgoniţi de pe teritoriul Moldovei. Basarabia este alipită la Rusia. Autorităţile ţariste declară pământurile libere din Bugeac drept proprietate a statului. Curând, aici sunt aşezaţi bejenari bulgari şi găgăuzi veniţi de peste Dunăre, precum şi ţărani ruşi şi ucraineni, strămutaţi din guberniile apusene ruseşti. După 1814 iau fiinţă primele colonii germane, care, spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi la începutul sec. al XX-lea, prin reformele agrare din 1868 şi 1906-1912, pun temeliile noilor aşezări de colonişti nemţi. În timpul reformei agrare din anii 1918-1924, efectuată de instituţia de stat „Casa noastră”, iau fiinţă aici mai multe sate, între care: Frumuşica, Cuciurgoaia (azi Spicoasa), Trifeştii Noi, Tudoreşti ş.a.
Organizarea administrativ-teritorială.În formaţiunea actuală, cu unele modificări, raionul Cahul datează din perioada postbelică (1945-1950). În evul mediu, părţi din acest teritoriu făceau parte din ţinuturile Chigheci (Tigheci) şi Greceni. Din componenţa acestora făceau parte satele actuale: Andrieş (Andruşu, 1502), Bubuiogi (devenit mai târziu Slobozia Mare, 1518, 1556), Frumoasa (pe locul or. Cahul, 1502), Cârhana (Crihana,1502), Giurgiuleşti (1593), Văleni (1543), Zerneşti (Zârneşti, 1494) ş.a. Acestea pe lângă o mulţime de aşezări care au dispărut sau care şi-au schimbat numele: Fălcin (1502, 1520), Fărceni (1502), Frumuşelul (1453), Gurbăneşti (1624), Lărgeni (1604), Leuşteni (1495), Mădoieşti (1502), Măldăreşti (1609), Negrileşti (1621), Păcurăreşti (1604), Pieleşu (1502), Rădeni (1593), Râşcani (1469), Seliştea (1543), Stângăceni (1533), Şcheia (1502), Tomeşti (1529) ş.a.
Recensământul din 1772-1774, păstrat incomplet, atestă în ţinutul Greceni 12 localităţi: Frumoasa, Cârhana (Crihana), Manta, Vadul Isac (Vadul lui Isac), Grecenii, Pelineiu, Zărneştii, Baurci, Larga, Goteştii, Macrii, Paicul (MEF, VII / 1, p. 159-160; VII / 2, p. 213-222). „Condica liuzilor” din 1803 conţine şi unele informaţii de ordin social şi economic (CL – 1803, p. 252-253).
 
Nr. crt.
Sate
Proprietari
Liuzi
(bir-nici)
Bir trimes-trial (lei)
Bir anual (lei)
1.
Vadul lui Isac
Răzeşesc
93
339
1356
2.
Pelineii-Moldoveni
Iordache Balş, vistiernic
84
215
860
3.
Manta
Răzeşesc
73
339
1356
4.
Frumoasa
Clirosul din Bucovina
94
350
1400
5.
Zărneşti
Mănăstirea Bărnova
54
249
996
6.
Larga
Constantin Sturza, comis
69
260
1040
7.
Vlădeşti
Constantin Sturza, comis
16
34
136
8.
Goteşti
Petrache Cazimir, păharnic
61
268
1072
9.
Slobozia Goteştii
Petrache Cazimir, păharnic
8
23
92
10.
Ţiganca
Grigore Costache, spătar
16
45
180
11.
Pelineii-Bulgari
Neferi
38
150
600
12.
Grecenii
Neferi
68
170
680
13.
Baurcii
Neferi
33
150
600
 
Basarabia din primele decenii ale sec. al XIX-lea era divizată în 9 ţinuturi: Hotin, Soroca, Iaşi, Orhei, Hotărniceni, Tighina (Bender), Codru, Greceni, Ismail. Fiecare cuprindea mai multe ocoale. Recensământul din 1817 includea pentru ţinutul Greceni două ocoale (Prut şi Cahul) şi un număr de 39 de sate, dintre care mai multe neatestate anterior: Roşu, Ciobalaccia (de Larga), Tartaul (de Larga), Burlacu, Aluatu, Acbota (Albota), Hagichioi, Baimaclia, Borceag, Ciucur Meşe, Tatar-Baurci (Tătăreşti), Căiet (Câietu), Luceşti ş.a.
Ţinuturile îşi trag originea din perioada formării statelor feudale, când teritoriile lor se împărţeau în ţări, voievodate, ţinuturi. Din cuprinsul Moldovei făcea parte Ţara de Sus, cu ţinuturile din partea de nord-vest, şi Ţara de Jos, cu ţinuturile din partea de sud-est. Prin legea din 1864, cunoscută ca legea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Principatele Române se adoptă ca unităţi administrativ-teritoriale judeţele, cu subunităţile lor numite plase. Acestea s-au păstrat şi în perioada de dominaţie ţaristă în Basarabia, pentru care în limbajul autorităţilor ruseşti se utilizau termenii uezd şi voloste.
Conform legii din 1864, judeţul Cahul, unul dintre cele trei judeţe (Cahul, Bolgrad şi Ismail) retrocedate Principatului Moldova de către Rusia, avea în componenţa sa trei plase: Coştangalia, Cotul Morii şi Tigheci. Plasa Coştangalia cuprindea majoritatea satelor din actualul raion Cahul: Andruşul de Jos, Andruşul de Sus, Badicul Moldovenesc, Badicul Rusesc (Rumeanţev), Baurci-Moldoveni, Borceag, Burlacu, Chioselia Mare, Chircani, Cotihana, Crihana (Veche), Găvănoasa (cu Greceni), Gigâlboaia (azi Lopăţica), Hutulu, Larga, Luceşti, Manta, Moscovei, Paicu, Pelinei (-Moldoveni şi -Bulgari), Roşu, Taraclia de Salcie, Tartaul de Salcie, Tatar-Baurci (Tătăreşti), Terteşti (Tretieşti), Trifeşti, Vadul lui Isac, Zărneşti (Zârneşti) (T-1864, p.21). Comunele Brânza, Câşliţa, Colibaşi, Giurgiuleşti, Hagi-Abdul (A.I. Cuza) şi Văleni ţineau de jud. Bolgrad, plasa Cahul-Prut (T-1864, p.11).
În 1918 tradiţionala organizare administrativ-teritorială pe judeţe şi plase a fost reluată. După anul 1945 teritoriul Basarabiei a fost divizat în raioane. În 1998 s-a revenit la judeţe, dar numai până în 2003, când s-a trecut din nou la organizarea administrativ-teritorială pe raioane.
Populaţia. Poziţia geografică şi condiţiile naturale favorabile, cu pământuri cultivabile şi păşuni mănoase, cu râuri, lacuri şi bălţi bogate în peşte, cu crânguri şi păduri nu prea întinse, au asigurat în această zonă o viaţă sedentară şi activitate umană variată din cele mai vechi timpuri.
Geto-dacii carpi au populat aceste meleaguri, le-au apărat şi au făcut ca neamul lor să rămână în istorie până în era noastră. Alături de ei, în vestitele colonii, au locuit grecii antici, apoi, în oraşele şi castrele nord-pontice şi dunărene, s-au aşezat legiunile romane, cu mulţimea de administratori, negustori, meseriaşi. Şi băştinaşii, şi cei veniţi de peste mări şi ţări au convieţuit timp îndelungat, întreţinând strânse legături comerciale, economice şi culturale. Drept dovadă sunt documentele vremii şi vestigiile arheologice.
Triburile nomade, care s-au revărsat dinspre est, nu s-au reţinut prea mult prin aceste locuri, urmându-şi calea lor mai departe, spre apus. Doar cumanii, în sec. al XI-lea, într-un număr redus, au rămas aici, prin locurile de stepă, asimilaţi ulterior de băştinaşi. Ceilalţi, în marea lor majoritate, s-au strecurat prin Câmpia Dunării şi au ajuns până în Balcani şi în Câmpia Panoniei, unde au avut acelaşi destin. De pe urma cumanilor, în spaţiul pruto-nistrean ne-au rămas numele unor râuri şi lacuri: Cahul, Ialpug, Covurlui, Călmăţui, Ciuhur, Ciuluc ş.a. Acestea ni s-au transmis peste veacuri prin generaţiile străbunilor noştri români, prezenţi ca populaţie autohtonă permanentă în toate timpurile de după romanizarea geto-dacilor.
Numele de localităţi cu aspect turanic − Baimaclia, Baurci, Ciobalaccia, Tartaul, Taraclia ş.a. − sunt de dată mai recentă şi aparţin ca formaţiuni onimice tătarilor nohaici. Aceştia, năvălind de peste Nistru, au populat stepele Bugeacului timp de aproape trei secole (XVI-XVIII). Dar şi în timpul dominaţiei turco-tătare populaţia băştinaşă a rezistat presiunilor şi oprimării străine, menţinându-se în istorie.
După 1812, printr-un ukaz ţarist, pământurile libere au fost date spre locuire bejenarilor sud-dunăreni (bulgari, găgăuzi) şi coloniştilor germani, precum şi ţăranilor ruşi şi ucraineni aduşi din guberniile Rusiei. De pe atunci îşi trag originea multe sate cu populaţie alogenă.
Dispunem de informaţii incomplete şi imprecise asupra populaţiei localităţilor fostului judeţ Cahul. Pentru satul Frumoasa, ulterior oraşul Cahul, datele informative se reduc la următoarele: 1771− 95 gospodării, 1774– 115 gospodării, 1819– 1500 locuitori, 1845– 3070 loc., 1859– 4300 loc., 1897– 7077 loc., 1904– 7738 loc., 1923– 12000 loc., 1930– 11370 loc., 1940– 11800 loc., 1979– 33100 loc., 1989– 43000 loc., 2000– 45500 loc., 2004– 42510 loc.
În toate timpurile, majoritatea populaţiei din această zonă o alcătuiau românii. La recensământul din 1817 în localităţile din ţinutul Greceni locuiau circa 2039 de familii sau 10195 locuitori (ţărani, mazili, ruptaşi, preoţi, diaconi ş.a.), dintre care 75 la sută, ca în întreaga Basarabie, erau români moldoveni (Ciobanu, Basarabia, p.69). După aproximativ 100 de ani numărul populaţiei s-a dublat, dar nu numai pe seama sporului natural, ci şi în rezultatul populării teritoriului cu bejenari sud-dunăreni, colonişti germani şi ţărani ruşi şi ucraineni aduşi din alte regiuni şi gubernii.
Recensământul din 1930 prezintă următoarea situaţie demografică şi etnografică a judeţului Cahul: 196693 locuitori, dintre care 100714 români, 35299 găgăuzi, 28565 bulgari, 14740 ruşi, 8644 germani, 4434 evrei, 1466 ţigani, 619 ruteni (ucraineni), 503 greci, 247 cehi, 100 polonezi, 37 turci, 36 armeni, 21 unguri, 9 sârbo-croaţi, 1259 de alte naţionalităţi şi de naţionalităţi neindentificate (R-1930, p.100-101).
După datele recensământului din 1989, raionul avea o populaţie de 90082 de locuitori, dintre care 60006 români, 9379 ucraineni, 11034 ruşi, 1747 găgăuzi, 6058 bulgari şi 1858 persoane de altă naţionalitate. La acelaşi recensământ oraşul Cahul, cu un număr de 42904 locuitori, avea următoarea structură etnică: 21086 români, 6728 ucraineni, 9794 ruşi, 1245 găgăuzi, 2572 bulgari şi 1479 persoane de altă etnie (DSM, I, p. 144).
Economia. Condiţiile geografice şi naturale au favorizat în spaţiul danubiano-nord-pontic dezvoltarea unei economii multilaterale. Din cele mai vechi timpuri populaţia băştinaşă practica cele mai diverse ocupaţii: prelucrarea pământului, creşterea vitelor, vânătoarea, pescuitul. În scopuri agricole erau utilizate mai cu seamă terenurile din preajma râurilor şi lacurilor, acestea servindu-le oamenilor la irigaţii, morărit, transport, în gospodăriile casnice. Defrişarea pădurilor, prin utilizarea poienilor şi rariştilor, au sporit în permanenţă suprafeţele destinate culturilor agricole. Se cultivau cereale (grâu, secară, porumb, orz, ovăz), legume, pomi fructiferi, viţă de vie.
Agricultura. Câmpiile întinse, şesurile râurilor constituiau condiţii pentru creşterea vitelor şi păşunat. Pe la odăi şi câşle se creşteau vite cornute mari şi cai. Deosebit de dezvoltat era oieritul. Satele mari dispuneau de sute de mii de ovine şi caprine. Bugeacul le-a servit mocanilor ardeleni drept loc de iernat cu numeroasele lor turme de oi. Produsele animaliere (carnea, brânza de oi, lâna, pieile) se colectau şi se transportau în târgurile şi oraşele din ţară şi nu rareori se exportau peste hotare, în ţările vecine (Austria, Polonia, Germania ş.a.). În marile oraşe şi porturi produsele agricole erau transportate cu carele, cu şlepurile pe Prut şi Dunăre. Râurile mari le-au servit localnicilor şi ca permanente căi de comunicaţii, spre oraşele nordice (Fălciu, Huşi, Iaşi) şi cele sudice (Galaţi, Reni, Ismail, Chilia). De-a lungul Prutului, din loc în loc, se aflau mici staţii de ambarcare pe şlepuri şi vaporaşe, funcţionau poduri mobile (plutitoare: bacuri, dubasuri, brudine) şi poduri stabile, construite din metal şi piatră (la Giurgiuleşti, Cahul, Cania). Pe maluri de râuri erau instalate multe mori de apă, pive (pentru împâslirea ţesăturilor de lână), velniţe sau povarne (pentru fabricarea rachiului şi spirtului), zalhanale (abatoare) şi mici fabrici de preparare a salamurilor afumate.
Se circula şi la distanţe mari cu trăsurile şi cu diligenţele, pe şleahuri mari şi drumuri de ţară se aflau tot felul de hanuri, denumite pe alocuri şi făgădăie, ratuşuri, acestea apărute mai cu seamă pe lângă vechile staţii de poştă, a căror menire era odihna călătorilor, schimbul cailor de poştă sau de menzil, reparaţia vehiculelor. Cele mai cunoscute erau şleahurile de pe văile râurilor Prut, Cahul, Ialpug, precum şi cele de pe culmile de dealuri (Şleahul Baimacliei, Şleahul Renilor). De-a lungul lor s-au păstrat până astăzi denumirile de locuri ce evocă existenţa unor asemenea localuri şi aşezăminte: La Poştă, Dealul Poştei, Podul Poştei, Făgădău, La Ratuş, Ratuşul, Hanul cel Mare, Hanul Roşu.
Până odinioară lunca Prutului adăpostea o mulţime de lacuri, bălţi, iezere, heleşteie, gârle. Se prindea din belşug crap, caras, ştiucă, somn, plătică, şalău, biban, ţipari (chişcari), raci. Unele specii de peşte îşi aveau habitatul în lacuri şi bălţi anume, precum ne vorbesc şi denumirile ce le purtau: Crapul, Cărasul, Plătica, Bibanul. De locul de habitare a unor păsări şi animale ne amintesc hidronimele: Bătcăria (batcă „pelican”), Lebedinca, Gâscariul, Barcul Cucoarelor (barc „baltă; lac”), Hidra (Vidra), Hidrariul. Pescăriile, cherhanalele împânziseră tot cuprinsul bălţilor Prutului şi Dunării. Cu peştele prins în lacuri şi bălţi se hrănea tot Bugeacul, rămânea şi pentru mănăstirile şi schiturile îndepărtate, pentru restaurantele şi cabanele din regiunile precarpatice, unde era transportat cu carele trase de boi sau de câte două perechi de cai. La Tecuci, la Focşani, la Tazlău, la Covasna... Peşte proaspăt, pus cu gheaţă şi peşte sărat, uscat la soare...
Pădurile, ce se ţineau lanţ de la nord spre sud, prelungind altă dată Codrii Lăpuşnei până aproape de Dunăre, le-au fost de folos oamenilor şi ca surse de lemn pentru construcţii şi de foc, şi ca locuri de vânătoare şi pentru albinărit. Documentele vremii atestă pentru unele sate prisăci cu sute de stupi, ce produceau puduri de miere şi ceară, acestea constituind şi produse mult căutate, marfă de desfacere în ţară şi peste hotare. Lemnul de pădure era întrebuinţat şi pentru prepararea mangalului, a cărbunelui de lemn semiars, folosit în târguri şi oraşe la fierării şi croitorii, la călcatul hainelor cu ajutorul fierului de călcat cu cărbuni. Şi această îndeletnicire şi-a găsit reflectare în toponimie: Cărbuna, Cărbunăria, Căborniţa, Bocşele (bocşă „cuptor pentru arderea cărbunelui de lemn”), Măngălăria, Vetrele de Cărbune.
Viticultura era una dintre cele mai productive ramuri ale agriculturii. Nu există sat sau cătun, care să nu fi avut în trecut, ca şi astăzi, mai multe parcele de vie, livadă sau grădină de zarzavat. După cum mărturisesc documentele vechi, satele şi moşiile se donau, se vindeau sau se cumpărau cu tot cu vii, cu iazuri, mori, prisăci, velniţe. La începutul sec. al XIX-lea, în Basarabia, aproximativ 20% din pământurile lucrate le alcătuiau viile şi livezile. În 1901 viile şi grădinile cu pomi fructiferi acopereau o suprafaţa de circa 100 mii desetine (DGB, p.18). Cele mai multe plantaţii de vii se aflau în judeţele Ismail şi Cetatea Albă. De suprafeţe viticole mari dispuneau satele prutene: Vadul lui Isac – 140 ha, Manta – 190 ha, Frumoasa – 136 ha, Crihana – 140 ha, Larga – 90 ha, Baurci-Moldoveni – 48 ha. Cele mai bune vinuri se obţineau de pe moşiile fraţilor Caravasile (Cahul-Frumoasa) şi Crăciunescu (Crihana) (Neamţu, TF, p. 209).
Industria. Până în sec. al XIX-lea, mari centre industriale în sudul Basarabiei nu au existat. Funcţionau doar mici întreprinderi navale, de construcţii şi de prelucrare a materiei prime agricole în oraşele maritime şi riverane (Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni). Şi în sec. al XIX-lea industria reprezenta o ramură slab dezvoltată a economiei. În fond, aceasta se reducea la satisfacerea necesităţilor curente ale populaţiei. În centrele urbane îşi fac apariţia primele fabrici şi uzine: turnătorii de fontă, de cherestea, de cărămizi şi olane, de obţinerea sării din apa de mare, de unt, de panificaţie. În satele din judeţele Ismail şi Cahul funcţionau mori cu abur şi cu tracţiune de cai, oloiniţe, tăbăcării, boiangeri, ateliere de prelucrare a lânei, cărămidării, fierării, lemnării, cojocării, croitorii. Prin anii ’30 ai secolului trecut oraşul Cahul avea trei mori (Caravasile, Domoncoş, Niunin), două oloiniţe (Arabagi, Goldenştein), câteva fabrici de cărămidă, dubălării, boiangerii, cojocării.
Comerţul. Pe vremuri, în interiorul regiunii comerţul se efectua între orăşeni şi săteni. Ţăranii îşi vindeau roadele câmpului şi produsele alimentare în schimbul uneltelor agricole, instrumentelor meşteşugăreşti şi obiectelor casnice. Pieţe şi iarmaroace se organizau în oraşele şi târgurile din zonă. Deschiderea noilor căi de comunicaţie a favorizat comerţul cu centrele economice şi comerciale mai îndepărtate. Pe Mare şi pe Dunăre se făcea legătură între oraşele din Moldova, Crimeea şi din ţările apusene. De la Cetatea Albă, prin Tighina, de-a lungul Nistrului, trecea drumul intercontinental Marea Neagră – Marea Baltică. Documentele vremii atestă mai multe drumuri interne, care legau oraşele sudice cu cele din nord (Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Suceava). Unul dintre ele se numea Drumul Peştelui, pentru că pe el era dus cu carele spre regiunile muntoase peştele prins în bălţile dunărene şi prutene. Altuia, cu direcţia inversă, dinspre nord spre sud, pornind de la ocnele carpatine, i s-ar fi zis Drumul Sării. De sare aveau nevoie şi crescătorii de vite şi mocanii din Bugeac, şi pescarii bălţilor, pentru prepararea peştelui sărat.
Pe Prut şi Dunăre se transportau cu şlepurile, spre Reni şi Galaţi, producţia agricolă: cereale, miere, brânză, fructe, legume.
Un mare venit în caznaua statului îl aducea exploatarea bălţilor, prin producerea şi comercializarea peştelui şi stufului. În perioada 1932-1936 s-a produs şi s-a comercializat: în bălţile Crihana-Manta – 616316 kg de peşte, în valoare de 6 986 381 lei; în bălţile Cahul-Roşu – 844726 kg de peşte, în valoare de 9020589 lei. Se producea anual 60 de vagoane de lână, în valoare de 42 mln. lei. Valorificarea stufului crescut în bălţile Prutului, de la Chircani până la Văleni, realiza un venit anual de 20-25 mii lei. Valoarea brânzei de oi se estima anual la 1 mln. lei, iar a caşcavalului produs în judeţ la 3 mln. lei (JC, p.31-33).
Cultura, învăţământul. Activităţile culturale în acea perioadă erau şezătorile şi horele, reprezentaţiile unor trupe teatrale ambulante, spectacolele puse în scenă de elevii şcolilor şi liceelor din Cahul. La Cahul funcţiona în anii ’30 ai secolului trecut un cinematograf. A existat şi o tipografie, care după 1918 a tipărit mai mulţi ani ziarul Cahulul. În iunie 1940, la tipografia „Rapoport”, a apărut primul număr al revistei Cahulul literar. În 1948 în oraş funcţionau 8 şcoli, dintre care 2 medii şi 2 medii necomplete (de 7 ani). În perioada 1945-1965 se deschid pe rând Şcoala pedagogică (1945), Şcoala de medicină (1946), Şcoala internat nr. 1 (1961), Sovhozul-tehnicum hidroameliorativ (1964).
 
Surse bibliografice
Arnăut. Vestigii          = Arnăut, T., Vestigii ale sec. VII-II a. Chr. în spaţiul de la răsăritde Carpaţi, Chişinău, 2003.
Cantemir, DM            = Cantemir, Dimitrie,Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992.
Chirtoagă, TC            = Chirtoagă, I., Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (Secolul al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea), Chişinău, 2004.
Ciobanu. Basarabia   = Ciobanu, Ştefan, Basarabia, Chişinău, 1993.
CL – 1803       = Condica liuzilor pe 1803 // „Uricariul”, Iaşi, vol. VIII, 1886.
DGB   = Arbore, Z., Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 2001.
DRH   = Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, 1975, vol. I şi urm.
DSM   = Dicţionar statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
JC       = Creţu, V., Judeţul Cahul. Economic. 1927-1937, Cahul, 1938.
MEF   = Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I-IX, 1961-2004.
Neamţu, TF    = Neamţu, I., Treimea cea de o fiinţă,Iaşi, 1991.
R – 1938         = Recensământul general al populaţiei României, Bucureşti, vol. I, partea I, 1938.
T – 1864          = Tabloul de toate comunele rurale din ţară. Ediţie oficială, Bucureşti, 1864.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog