Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVENIMENT

Iaşul ca salon (I)

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Literalmente, un „salon de carte” comportă ideea unei săli de lectură. În tradiţia noastră culturală este asociat ideii de cenaclu, club de elită, mondenitate, poate şi hemiciclu academic, catedră universitară. Oricum, ceva colocvial, predispus dialogului, creativităţii, şi mai puţin mercantil, în opoziţie cu tot mai agresivele târguri de carte, adecvate conceptului economiei de piaţă.
La originea ideii „Salonului de carte românească” stau câţiva intelectuali marcanţi, bibliotecari notorii, scriitori, în frunte cu Nicolae Busuioc, ex-directorul Bibliotecii judeţene „Gheorghe Asachi” din Iaşi, care în urmă cu 15 ani, de comun acord cu miniştrii, editorii şi bibliotecarii Chişinăului, au conceput, în atmosfera efervescenţei „renascentiste”, dar şi pe fundalul unei secete cumplite de carte românească, acest salon ca pe un duplex desfăşurat la Chişinău, în contextul sărbătoririi limbii române, iar la Iaşi de sărbătorile Hramului sub protectoratul Preacuvioasei Sf. Parascheva. Duplexul fiind la modă pe la mijlocul anilor ’80 (duplex televizat, duplex radiofonic, duplex de ziare etc.), evident că se proiecta arhitectura unui Salon cu două uşi, transparent şi bine ventilat în ambele sensuri, pentru un mai accelerat şi mai eficient rodaj al valorilor.
La început a funcţionat fără pene. Emulaţia a fost benefica, performanţele, surprizele şi discursurile erau pe măsura premiilor. Mai apoi, degringolada tranziţiei, funciara noastră lene balcanică şi resurecţia „fantomei roşii” în Basarabia au compromis şi acest proiect, suspendat acum la balustrada romanticelor „Poduri de flori” din care s-a născut.
Şi totuşi există! Dacă la Chişinău se află mai mult „în comă”, atunci la Iaşi, la cea de-a XV-a ediţie a sa (9-11 octombrie 2006), Salonul internaţional (?) de carte românească a întrunit nume importante, edituri prestigioase, lansări remarcabile, cu alte cuvinte, şi-a justificat pe deplin ideea de Salon, astfel încât directorului Centrului muzeal şi al Bojdeucii „Ion Creangă”, scriitorul Constantin Parascan, l-a supranumit, în „Breviarul” Salonului, „Congres internaţional al cărţii româneşti”!
Dacă ar fi să fie aşa ceva! Cu prezenţe distincte ale Bucovinei, Banatului sârbesc, Ardealului, Timişoarei, Galaţilor, Vasluiului, Constanţei, nemaivorbind de Republica Moldova, parcă ar fi să fie. Dar ignorat cu obstinaţie de bucureşteni şi de factorii de decizie ministerială şi administrativă a ţării, afară de mesajele lor plicticoase, mai că ne-ar veni a crede că – fără o reformare structurală de profunzime în direcţia instituţionalizării unui proiect de valorificare şi promovare a cărţii româneşti de pretutindeni – acest Salon cu aceiaşi actori în aceeaşi regie seamănă din ce în ce mai mult cu un album de familie reeditat anastatic, facsimilat. Repet, ideea în sine ca şi Salonul de la Iaşi sunt absolut necesare precum se vede, mai ales nouă, celor din afara hotarelor Ţării, şi mai ales acum, după stabilirea noilor reguli transfrontaliere la hotarele unei Uniuni Europene lărgite. Am vrea doar să vedem această instituţie orientată nu către ziua de ieri, ci către cea de mâine!
De altfel, întâlnirile au fost şi de data aceasta benefice, fructuoase, pline de emoţii, adeseori înrourate de lacrimi. O valiză de cărţi, autografe, imagini şi impresii de neuitat ne-au îmbogăţit biblioteca afectivă. A fost realmente o săptămână de sărbătoare, dar şi de muncă asiduă.
Despre Salon ce să mai spun? Sunt intelectuali care vin aici să-şi potolească setea de carte, să stabilească relaţii, să valorifice oportunităţi şi sunt şi din cei care se iubesc numai pe sine, monumentali, pe fundalul cărţilor, bibliotecilor, restului. Parcă i-aş fi văzut pe ici-pe colo, parcă ar fi fost prezenţi, însă prezenţi de parcă nici n-au fost...
În calitatea mea de moderator şi de protagonist al mai multor lansări, emisiuni, dialoguri constructive, am constatat, cu mici excepţii, prezenţa insuficientă a colegilor mei din stânga Prutului, pentru care această formulă a Salonului ar fi o extraordinară şcoală de studiu, informare şi limbaj.
 
* * *
Inegalabilele pledoarii ale maestrului Valentin Ciucă; rarisimele momente omagiale ale decanilor spiritualităţii ieşene Constantin Ciopraga şi Alexandru Husar; surprinzătorul vernisaj „Din lirica eminesciană” al unuia dintre cei mai buni caricaturişti români Mihai Pânzaru PIM; colocviile profesorilor constănţeni Ştefania şi Marin Mincu, asupra cărora vom mai reveni; masa rotundă de la sediul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi consacrată publicaţiilor de limba română sunt doar câteva din manifestările pe care am reuşit să le absorb.
Lansarea revistelor de la „Casa cu absidă” (10 oct.) a cuprins o gamă largă de participanţi, denumiri, proiecte. Directorul Muzeului Literaturii Române, Casa Pogor, poetul Lucian Vasiliu şi-a prezentat, în inconfundabila manieră ludic-metaforică, patriarhul publicaţiei româneşti, reînnoita Dacia Literară, de rând cu legendarele Convorbiri literare, a cărui redactor-şef este poetul Cassian Maria Spiridon, generos în spaţii de revistă şi zgârcit la vorbă.
Revista de istorie şi cultură Glasul Bucovinei, prezentată de acad. Alexandrina Cernov, ne-a apărut în faţa ochilor şi ni se dezvăluie pagină cu pagină (era să scriu, val după val!) ca o apă de Tisă răcoritoare, care adună în făgaşu-i zbuciumat glasurile răzleţite ale tuturor intelectualilor bucovineni: regretaţii Grigore Bostan şi Vasile Leviţchi, sucevenii Ion Cozmei şi Mircea A. Diaconu, cernăuţenii Mircea Lutic şi Ilie Luceac, poeţii dragi inimii mele Vasile Tărâţeanu, Simion Gociu, Ilie T. Zegrea şi Ştefan Hostiuc...
Săptămânalul Cronica, sub redacţia poetului Valeriu Stancu, preşedintele actual al Asociaţiei Scriitorilor Ieşeni, îşi deschide numărul din iunie a.c. cu o cutremurătoare „Elegie” de dor către Basarabia „neuitată”, semnată de Magda Isanos. Ar merita să fie reluată şi în spaţiul nostru.
Preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina (Serbia), poetul Lucian Marina, a prezentat un set întreg de publicaţii: Almanahul multilingv Most – Puntea, revista Lumina, ziarul Libertatea şi revista pentru copii, editată de Casa de Presă şi Editură Libertatea din Panciova (Serbia), Bucuria copiilor. Revista celor mici este plină de surprize nu doar pentru copii, ci şi pentru cititorii de toate vârstele. De rând cu scriitorii traduşi aici din alte limbi, îi regăsim pe Grigore Vieru, Arcadie Suceveanu, alături de primele încercări ale micilor cititori. Un cuvânt inspirat „Fascinaţia poetică” semnează Slavco Almăjan, din care reţinem: „Există oameni pe care nu-i interesează poezia. Îngheţată să fie, zic ei, restul vine de la sine. Dar nu e chiar aşa. Fără poezie omul creşte spiritual neproporţional cu viaţa: rămâne un milimetru mai mic” (!).
Numerele 1-2, respectiv 3-4 pentru anul 2006 ale revistei multilingve de cultură şi literatură Paradigma, a cărui director, şi implicit prezentator, este criticul şi poetul Marin Mincu, oferă spaţii generoase Generaţiei 2000, care include (nr. 1-2) şi o serie de tineri scriitori din Basarabia (suplimentul nr. 3 al Paradigmei). Mihail Vakulovski semnează o prezentare lapidară precedată de un Bun venit al lui Marin Mincu – Despre scriitorii basarabeni actuali. Sunt prezenţi cu grupaje de versuri, fragmente în proză Ştefan Baştovoi, Hose Pablo, Vlad Gatman, Pavel Păduraru, Ruslan Carţa, Oleg Carp, Andrei Gamarţ şi Alexandru Cosmescu. Pe lângă ecourile favorabile în jurul noului val de „milenarişti” („neapărat se cere citat ciclul de poeme Goodbye, lenin! al lui Ruslan Carţa pe măsură de tulburător”, zice Radu Vancu în nr. 3-4 al „Paradigmei”), întâlnim şi alte păreri: „Spiritul acesta de castă literară temporalizată îmi pare frivol şi oarecum la-ndemână, mai degrabă ca o circumspecţie nepermisă, ca un scut de protecţie ieftin şi perdant în cele din urmă, căci ceea ce ar trebui să primeze în orice act creator este ideea unei mărci personale – excesiv şi percutant personalizate axiologic. Chiar şi scriitorii juni vor pieri sau ba fiecare pe limba sa” (Ioana Cistelecan, idem).
 
* * *
1. Elena Leonte, Ionel Maftei, O istorie a culturii ieşene – în date (1400-2000), Editura Princeps Edit, Iaşi, f.a.
 
Istoria... reprezintă / recreează, în fapt, imaginea unei inestimabile şi organice emisfere spirituale a Întregului temeinic şi, respectiv, a Temeiului pentru Întregul românesc. Semnatarii acestui impunător îndreptar enciclopedic, bibliologul Elena Leonte, directoarea Bibliotecii judeţene „Gheorghe Asachi”, şi istoricul Ionel Maftei, deţinătorul Premiului Vasile Conta pentru colecţia în 5 volume de Personalităţi ieşene, au realizat o cronică selectiv-ordonatoare, în ecorşeuri şi microeseuri dense, a Iaşului văzut din timpuri imemorabile (convenţional limitate la 1400) „zilele de-aur a scripturilor române” şi urmărit prin documente, personalităţi, evenimente până în anul 2000 (26 oct. – Ziua inaugurării Statuii lui Titu Maiorescu lângă Universitatea „Al. I. Cuza”, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la înfiinţarea Universităţii Mihăilene). Pagină cu pagină se realizează mozaical un portret impresionant al principalei Cetăţi spirituale a Neamului şi a Ţării Româneşti – Iaşul, despre care Nicolae Iorga spunea: „trecutul nostru trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea”, iar Lucian Blaga – ardeleanul, confirmă că „Iaşul e o mare istorie a poporului român”.
Autorii ieşeni au surprins între copertele acestei Istorii... imaginea holografică multidimensională a unei veritabile Inimi, vii şi viabile, către care aleargă neobosit, prin spaţiu şi timp, mii de artere, nervuri, ţesuturi şi speranţe aciuate pe aripile Dorului, inclusiv din stânga Prutului, din imediata şi totodată atât de îndepărtata Basarabie: numele unor Iosif Naniescu, Gavriil Musicescu, Constantin Stere, Ion Inculeţ, Vasile Harea, Axinte Frunză sunt organic înscrise în acest univers (fără a mai vorbi de Hasdeu, Russo, Donici etc.).
Pentru cititorul avid, colecţionarul de „arheologii sentimentale”, cartea este un vademecum util şi un ghid sentimental printr-un imens labirint imaginar (muzeistic, cărturăresc, arheologic şi letoscriptic) al celei mai durabile totuşi Cetăţi de Scaun a culturii române – Cetatea Iaşului!
Iaşul – această oază de refugiu din „deşertul tătarilor” pentru românii basarabeni alungaţi de la vetrele lor în anii 1940-’41, după dictatul lui Molotov-Stalin, şi nu numai, a servit şi serveşte drept un adevărat cordon ombilical pentru renaşterea noastră spirituală, fapt demonstrat şi prin mărturiile sobre şi, în acelaşi timp, tulburătoare ale acestei binevenite Istorii..., care nu pretinde a umbri sau nega munca altor istorici şi Istorii de care Iaşul n-a dus lipsă niciodată, ci doar vine în completarea lor şi din necesitatea unei mai noi, imparţiale şi ordonate informări la zi asupra trecutului nostru.
 
* * *
2. Pierre Tiberghien, Cum să te cultivi, Editura Sapienţia, Iaşi, 2006, traducere din franceză de Al. Husar (100 pag.).
 
Prezentarea expresă a acestei cărţi în cadrul Salonului de carte românească de la Iaşi (2006) a fost pentru mine un risc nesăbuit şi o onoare incomensurabilă. Pe distinsul profesor-estetician, poet şi eseist Alexandru Husar îl cunoşteam, îndrăznesc să afirm, de pe la ’90 încoace, însă doar prin intermediul acestei cărţi am sesizat că mi se deschide hăt până departe o lume infinit mai vastă şi mai bogată, pe care noi, cei de aici, am ratat-o iremediabil şi irecuperabil, doar prin intermediul lecturilor mai oferindu-ni-se, sporadic, unele şanse...
Ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba, să ne întoarcem la carte. Traducerea în primul rând are o valoare lirică, un fel de „elegie desineză” asupra anilor de studenţie ai ilustrului traducător, deoarece a fost realizată încă în 1941 (!), în anul I al Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, după cartea recomandată de venerabilul Père Louis Barral, traducătorul lui Eminescu în franceză – Pierre Tiberghien, Comment se cultiver, Paris, 1937 (!). Din Argumentul traducătorului desprindem acest fragment evocator: „Vorbeau aici (în Aula „St. Augustin” – n.n.) între alţii, dr. Ilie Dăianu, Virgil Bogdan, fratele lui Bogdan Duică, Mircea Vulcănescu ne-a vorbit despre Pascal şi Sfântul Augustin, Basil Munteanu despre Andre Chenier, Emil Ciomac despre Mozart, Gala Galaction despre traducerea Bibliei”.
Deci cartea, pe lângă indiscutabila-i valoare paideică, mai este şi o emoţionantă vinietă universitară, şi un gest recuperatoriu, de recunoştinţă pentru un autor astăzi uitat, dar care, la vremea sa, a avut un considerabil impact formativ asupra contemporanilor. „Autorul, Pierre Tiberghien, spune Al. Husar, a fost 30 de ani profesor în învăţământul superior şi, paralel, în funcţii care l-au pus în relaţie cu tinerii din toate mediile sociale: trăind cu nobleţe printre ceilalţi, a înţeles problemele veacului său. Surprins de realitatea aşa-numitei «crize a culturii», căreia, alături de cunoscuţi gânditori ai vremii, a putut să-i pătrundă cauzele şi să-i propună unele necesare remedii, în pagini substanţiale, remarcă ravagiile culturii moderne, căutând să elucideze unele aspecte decisive în procesul de educaţie a tineretului din epoca sa”. Sunt cuvinte notabile şi este o carte care ar fi putut să fie scrisă cu acelaşi succes, chiar de către traducător, la rându-i profesor cu stagiu şi unul dintre cei mai erudiţi intelectuali ai Iaşului, discret manifestându-se şi în cazul de faţă.
Prin acest studiu, efectiv şi limpede expus, şi transpus româneşte, se întemeiază o adevărată metodologie a ştiinţei de a te cultiva. Prefaţa şi compartimentul Ce este cultura spulberă din start orice divagaţii, cartea în întregime fiind un model de sobrietate în travaliu. Sunt evitate definiţiile şi disertaţiunile extinse în asemenea cazuri, cum ar fi răspunsul la o întrebare fundamentală: ce este cultura? Pentru că se urmăreşte nu absolutul, ci simpla dorinţă de a fi cultivat: „Trebuie să opunem «ştiinţa acumulată» şi «ştiinţa asimilată» şi să rezervăm numele de cultivare numai inteligenţelor capabile a asimila”. Partea a doua Mijloacele culturii evident îşi deconspiră armele care sunt: Reflecţia; Asimilarea prin reflecţie; Emoţia artistică; Asimilarea prin artă şi Starea mistică, care accentuează sentimentul religiozităţii drept unul analog emoţiei estetice. Astfel, mistica este un mijloc de cultură, analogul celei al artei: „ea permite să asimileze în afara oricărui efort de reflecţie, prin dăruire lui Dumnezeu”. Cel de-al treilea compartiment Ocaziile de cultivare întregeşte acest concept metodic armonios, referindu-se la principalele, din perspectiva timpului, prilejuri de cultivare: lectura, învăţământul oral, redactarea (idem, scrisul), lecţia de memorie, învăţământul predat, literatura, ştiinţele, limbile, istoria, geografia, călătoriile, teatrul şi cinematograful, viaţa... A face din lectură „un taifas cu cartea” sau „a învăţa bine o limbă înseamnă a da viaţă sufletului tău prin contactul cu alt suflet” sunt doar câteva din înţelepciunile acestei cărţi.
Bergsoniană prin definiţie, sprijinită pe erudiţie şi experienţă verificată, cartea este un elogiu adus culturii, spiritului cultivat, muncii raţiunii şi luminii învingătoare de erezii şi fantome. Simplă ca raza, compactă şi densă, i-ar sta bine pe masa oricărui tânăr şi oricărui spirit care se vrea cu adevărat cultivat.
 
* * *
3. Alexandru Husar, Avem o misiune, Editura Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2004.
 
Autor al unor substanţiale studii de estetică, istorie, cultură şi civilizaţie europeană, precum ar fi Izvoarele artei sau Ideea europeană, dar şi a unor percutante pledoarii contra moldovenismului primitiv Lecţiile istoriei, cunoscute în spaţiul nostru prin adresările publice către preşedintele M. Snegur, profesorul Alexandru Husar vine către jubileul său de 85 de ani cu un florilegiu impresionant de realizări în poezie, eseu, traduceri, studii monografice, sinteze filozofice...
Noua sa carte Avem o misiune nu este însoţită de anumite adnotări, subtitluri ce i-ar specifica genul. Eseu filozofic, sociologic şi istoric? Suite de tablouri, cronologii socio-culturale din istoria românilor? Specificarea lipseşte, iar judecând după cuprins, de la Un mesaj umanist şi Bastionul Europei până la Visul universalităţii şi Un nou ideal, vedem cum se conturează ascendent un concept bine motivat şi închegat, de natură istoriografică, în genul descălecatului cronicăresc, în acelaşi timp, judecând după acribia notelor de la încheierea fiecărui capitol cu vădită tentă academică.
Investigaţia este polivalentă şi pe multiple planuri interdisciplinare, cu argumente riguros coordonate, verificate şi judicios interpretate, fiind în ansamblu rodul unei munci poate de-o viaţă, o viaţă călăuzită de o idee majoră, un gând suprem care conferă sens, alimentează speranţă şi legitimizează un efort de durată. Extrapolând, putem afirma că necesitatea unei idei majore, este vectorul coagulant al unei naţiuni. Toate aceste interpretări, raportate la alte dimensiuni, se regăsesc în Prefaţa autorului, scrisă cu durere, dar echilibrat, sesizând şi plusurile şi minusurile (eventual, criticile) unei pledoarii, poate întârziate, poate exasperate, în disonanţă cu starea şi timpul pe care îl traversăm: „Printr-un imprevizibil joc al istoriei, sacrificaţi în târgul de la Yalta, românii deveneau, pentru mai bine de o jumătate de secol, un popor moralmente strivit, demoralizat, lovit în toate speranţele sale spulberate, un popor cu aripi frânte”. Mai „avem o misiune” în aceste condiţii? Şi n-ar fi oare o imprudenţă sau un act de impietate să vorbeşti în asemenea împrejurări de vreo misiune istorică? Snobul pamfletar imediat ţi-ar taxa intenţiile drept misionarism, motivând că asocierea e de suprafaţă, pe când eroarea ar fi de fond. Or, nu există popor ce nu şi-ar asuma organic misiunea existenţei sale pe acest pământ. Eminescu a intuit resorturile istorice şi calea de orientare a propriului său popor: „el de la început până la ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa şi singura lui vină ar fi că s-a supus necesităţilor...”. În acest mod, spune autorul, „perspectiva istoriografică desluşită de Eminescu este una extrem de modernă”, iar însăşi ideea călăuzitoare devine „personajul şi eroul cărţii”. Admirabilă transformare care preface un studiu cvasiacademic într-un veritabil roman. Admirabilă şi intenţia nobilă „de a reda unui popor frânt încrederea în sine, respectul faţă de propriu-i trecut, de atâtea ori vrednic de aducere-aminte”.
Lăsând în seama cititorului pertinenţa concluziilor şi plăcerea unei lecturi antrenante, nu putem trece totuşi pe lângă această aserţiune finală vrednică de pana unui moralist al renaşterii sau a unui Tacit al vremurilor noastre: „Dacă, privind problema în studiu, o naţiune, necunoscându-şi menirea, se condamnă pe sine sau, cum spunea Papini, «o naţiune care nu are conştiinţa misiunii sale e sortită pieirii», am spune în legitimă apărare – trădând rezerve sau discredit, – că orice zâmbet sceptic poate părea frivol.
Privind problema în fond, noi una ştim: chiar dacă n-are o misiune, un popor demn şi-o asumă” (s.n.).
Îi mulţumim venerabilului prof. Al. Husar şi pentru acest adevăr şi pentru autograful care-l însoţeşte!
 
* * *
4. Rabindranath Tagore, Grădinarul, Editura Institutul European, Iaşi, 2006. Traducere de Al. Husar, cuvânt înainte şi notă bibliografică de George Popa.
 
Chintesenţă a întregii creaţii tagoriene şi una dintre cele mai reprezentative creaţii ale literaturii universale a sec. XX, acest poem dialogal, această suită de poeme, această proză vedantă care este Grădinarul laureatului Premiului Nobel Rabindranath Tagore este unul din cele mai traduse în limbile lumii şi a cunoscut cele mai multe traduceri în limba română. Dar versiunile anterioare s-au tălmăcit prin intermediul limbii franceze şi iată, pentru prima dată, Institutul European din Iaşi propune cititorului prima ediţie bilingvă „care include, paralel, textul în limba engleză tradus de autorul însuşi din bengali şi varianta românească”.
Creaţia marelui Tagore vorbeşte prin sine şi nu are nevoie de suporturi suplimentare. Pe drept cuvânt, subliniază prefaţatorul George Popa, el însuşi un virtuos tălmăcitor din lirica poetului: „Alături de volumele Ofranda lirică, Lebăda, Fugitiva şi Coşul cu fructe, culegerea de faţă, în tălmăcirea distinsului estetician şi scriitor, profesorul Alexandru Husar, întregeşte cu noi nuanţe cunoaşterea universului vizionar al celui mai de seamă reprezentant modern al multimilenarei spiritualităţi hinduse”.
Din inima mea răsare icoana dorinţelor mele
şi-mi dănţuie în faţă.
Strălucitoarea vedenie îmi fuge din ochi ca un vis.
Eu încerc s-o cuprind cu fermitate, ea se dă însă în lături
şi mă lasă în drum.
Caut ceea ce nu pot afla şi aflu ceea ce nu caut...
Este un act de elevată cultură şi de înalt profesionalism, dar şi de mare curaj, coroborat cu haru-i poetic şi îndelungata-i experienţă de-o viaţă dăruită cărţilor, această traducere, care este o nouă performanţă de creaţie a acestui spirit exemplar pentru tineri, profesorul şi poetul Alexandru Husar.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog