Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONSTANTIN CIOPRAGA – 90

Constantin Ciopraga: liniştea şi neliniştea formei

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Constantin Ciopraga este, indiscutabil, un autor de istorie literară clasică, pe care o construieşte în temeiul personalităţii,adică al datelor şi codurilor ontologice (autohtonitatea, „echilibrul între antiteze”, conştiinţa clasică, deschiderea spre universal, relaţia complexă om – natură, estomparea tragicului, polivalenţa dorului, prioritatea solarului faţă de nocturn, tentaţia stilului narativ, continuitatea, aspiraţia rotundului, dominaţia sacrului).
Edificând această istorie literară de tip clasic, Constantin Ciopraga preferă temeiul solid, în-temeierea de esenţă heideggeriană, loc-uirea într-o casă a literaturii, bine fixată în spaţiu şi arhitectural temei-nic construită. E, în acest demers, o analogizare cu operele şi universurile artistice concepute de asemenea ca o construcţie. Studiul monografic despre Sadoveanu începe cu constatarea „construcţiei perfect sferice” a unei „reconfortante alternanţe de ritmuri: de la citadin la rural, la natură şi istorie” („Numeroase fapte şi tipuri se repetă într-o nouă distribuţie de motive, fără ca paralelismele să jeneze”. Vezi Mihail Sadoveanu,Sinteză critică, 1966, p. 29).
Şi în Cuvântul înainte la prima sa sinteză (Literatura română între 1900 şi 1918)este anunţat principiul programatic-cheie: racordarea, într-o istorie literară, a epocilor, curentelor şi creatorilor, deducerea de structuri din stiluri şi forme, crearea de perspective şi interpretarea fenomenelor în funcţie de nivelul variabil al unui anumit moment.
În Personalitatea literaturii române se vorbeşte, de asemenea, despre o sumă a multitudinii de conştiinţe individuale, de constituirea simpatetică, în structuri ample, a creaţiilor reprezentative printr-un proces de complementaritate şi întregire reciprocă. „De la prototipurile arhaice, cu aerul lor nativ, elementar, până la mostrele artei moderne, între scrieri foarte distanţate circulă un fluid spiritual mai mult sau mai puţin sensibil. De la Varlaam şi până la Sadoveanu urechea unui rafinat va distinge, nu fără emoţie, o rezonanţă colectivă” (Personalitatea literaturii româneo încercare de sinteză, Iaşi, 1973, p. 14).
Amfiteatrul cu poeţi(2002) se construieşte din personalităţile columnare, dar şi din scriitori mai modeşti, cu „voci de acompaniament”, toţi aceştia luaţi împreună constituind un întreg complex având aspiraţia generală a sincronizării cu fenomenul contemporan in statu nascendi,a înscrierii dintr-o perspectivă sau alta în fluxul creator pan-uman.
Constantin Ciopraga a promovat mereu acest principiu al temporalităţii deschise. Promotorul temeiului are conştiinţa lucidă a invariantei acestuia, dar şi a variantelor construcţiei. Formele instituţionalizate se dezafectează mereu sub semnul noilor paradigme, sensibilităţi şi al achiziţiilor curente în arhitectură, artele plastice, muzică şi filozofie, precum ar fi în epoca interbelică bergsonianismul, freudismul, existenţialismul în formele sale incipiente.
Formulei de criză complexă i se suprapun „inchietudini marcând viaţa interioară curentă”: repere cu suport existenţial ca piscul şi abisul, în conotaţii diverse, traduc la Arghezi, la Blaga şi Barbu stări cicloide care, de la romantici încoace, nu încetează să preocupe. „Reînnoirea conceptului de poezie stimulează combustia, tensiunea, pasionalitatea devastatoare în balans cu reflexivitatea. Epoca îşi creează cronicarii de care avea nevoie...” (Amfiteatru cu poeţi,ed. a II-a revăzută, Iaşi, 2002, p. 11-12).
Semnalarea inchietudinii ce marchează viaţa interioară curentă nu e întâmplătoare şi trebuie legată de o altă inchietudine, pe care o produce şi istoria literară ca sistem, ca o construcţie bazată pe o „idee normativă” kantiană sau pe postulatul hegelian al devenirii conştiinţei de sine (în istorie).
Constantin Ciopraga are conştiinţa că istoria nu este individualizarea unor valori generale şi nici un flux discontinuu fără rost, ci creaţie de noi forme care au o notă puternică de necunoscut, de imprevizibil: „Raportarea operei literare concrete la o scară de valori nu este astfel nimic altceva decât corelativul necesar al individualităţii ei” (vezi Rene Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii,Bucureşti, 1967, p. 339). Seria evoluţiilor se poate stabili, aşadar, numai printr-o raportare la un sistem de valori sau norme, care se desprind doar dintr-un proces evolutiv, din istoria ca atare.
Principiile normative ale istoriei clasice sunt perturbate de neliniştea cauzată de ceea ce Derrida denumeşte „o ameninţare istorico-metafizică a temeliilor: „Tocmai în epocile de dislocare istorică, atunci când suntem izgoniţi din loc,se dezvoltă pentru ea însăşi această pasiune structuralistă, care este în acelaşi timp un fel de furie experimentală şi un schematism proliferant” (Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa,Bucureşti, 1988, p. 20). Apare „poetica structurală” barochistă, „structura destrămată”.
Conţinutul, care e energia vie a sensului, este neutralizat de structuralişti, spre a fi obţinută mai eficient o totalitate opusă evident totalităţilor determinate ale istoriei clasice. Rămâne însă problema limbajului, care este una cu sensul, şi a formei, care aparţine conţinutului. De aceea, Jean Rousset admite totuşi „rolul în artă al acestei funcţii capitale care este imaginaţia”. Se revine astăzi la conceptul kantian al frumosului, al ideii estetice ca „reprezentare inexponibilă a imaginaţiei (în jocul ei liber)”.
Opera imaginaţiei creatoare ne întoarce spre „lăuntrul invizibil al libertăţii poetice”, spre „originea oarbă a operei”. Ar fi vorba „de o ieşire în afara lumii, spre un loc care nu este nici un ne-loc,nici o altă lume, nici o utopie şi nici un alibi. Creaţie a unui univers ce se adaugă universului”.
Pornind de la acest „nimic esenţial, totul poate să apară şi să se producă în limbaj”. Se conturează posibilitatea scriiturii şi a inspiraţiei în genere, căci „numai absenţa pură – nu a unui sau altui lucru, ci a tot, în care se anunţă orice absenţă – poate să inspire, altfel spus, să lucreze, apoi să spună la lucru”. Cartea se caută, dincolo de „genialitatea oricărei bogăţii”, dincolo de „conţinutul ei propriu şi prim”: „Cartea pură, cartea însăşi, trebuie să fie, prin ceea ce în ea este cel mai de neînlocuit, acea «carte despre nimic» pe care o visa Flaubert. Vis în negativ, în gri, origine a Cărţii totale care a bântuit şi alte imaginaţii”(op. cit.,p. 23).
Cum depăşeşte istoricul nostru literar aceste dileme; cum se împarte între liniştea şi neliniştea limbajului în raport cu inchietudinea structurii?
În cazul lui Sadoveanu observă că ineditul marelui prozator „nu ţine uneori de evenimentele povestirii, cât de stilul evocării, de punerea în scenă, de bogăţia limbajului” (Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 29). Şi în cazul Hanu Ancuţeise specifica faptul că „Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţe cristalizate în formule, când diversitatea expresiei figurale” (Ibidem,p. 61). În totalităţile determinate ale istoriei clasice, limbajul se impune ca element mai important decât evenimentele şi fabulaţia.
Pe de altă parte, va observa că la Voronca impresiile dezarticulate, tipic fragmentariste traduc delirul, drama rostitorului anxios care nu mai poate să-şi găsească identitatea. Dincolo de limbajul gongoric, eseistul Voronca formulează propoziţii memorabile: „Orice vers e o sumă de noi posibilităţi, o altă soluţie a ecuaţiei primare”, dar are şi explicitări teribiliste şi difluenţe: „Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare absurdă: târnăcop, bumerang, salt întrecând în înălţime toate performanţele mondiale (...). Poemul ţipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbreşte, zgârie, înspăimântă sau calmează...” (op. cit.,p. 463).
Între liniştea sadoveniană a formei şi neliniştea aventuristă de tipul celei a lui Voronca şi Vinea, între chietudinea şi inchietudinea sistemului istoriei literare clasice, Constantin Ciopraga păstrează un echilibru între sinteze, urmărind înliteratură – ceea ce îi reuşeşte şi în calitate de poet şi prozator – arta ca rostire (prin limbaj) a fiinţei.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog