Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONSTANTIN CIOPRAGA – 90

„Consider că basarabenii pe care i-am cunoscut mă întregesc pe mine”

Maria SAHAREANU

Constantin CIOPRAGA

Alte articole de
Maria SAHAREANU
Constantin CIOPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

– Stimate domnule Profesor, ştiu că V-aţi petrecut cea mai mare parte a vieţii la Iaşi, oraş a cărui „panoramă culturală” (vorbele Dumneavoastră) întotdeauna V-a fascinat. Cum explicaţi această „densitate” culturală a Iaşului?
– Există un spaţiu spiritual ieşean inconfundabil. Iaşul a reprezentat în fond Moldova, fiindcă toate personalităţile care s-au format în Iaşi au avut în vedere unitatea de relief, de limbă, de istorie a acestei părţi de pământ. Când la 24 ianuarie 1859 a fost ales Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti, cu câtva timp înainte, la 5 ianuarie 1859, Mihail Kogălniceanu, care îi era prieten, i-a spus: „Măria Ta, nu uita că ai să domneşti peste 2 milioane de români”. Basarabia atunci era pierdută. Acelaşi sentiment al unităţii şi al legăturii cu trecutul l-a avut şi generaţia de la 1918. Iaşul a fost leagănul celor trei Uniri: prima Unire sub Mihai Viteazul la 1600, a doua Unire – în 1859 şi a treia Unire – în 1918. Iaşul ca leagăn al istoriei, al tradiţiilor, al năzuinţelor noastre a avut norocul unor mari figuri de intelectuali şi de oameni politici, mari vizionari. S-ar putea spune fără greş că la Iaşi istoria s-a măsurat prin oamenii ei de geniu, care au fost fie poeţi, fie oameni de teatru, fie oameni politici, astfel încât cine vorbeşte despre Iaşi, trebuie să vorbească despre un orizont, aş spune, clasic. Este o lume aşezată, care nu s-a grăbit să enunţe teorii artificiale. Ieşenii, marii ieşeni, începând cu cronicarii care reprezintă o epocă şi continuând cu secolul romantic, secolul lui Eminescu. Eminescu a fost un mare romantic, dar forma lui de expresie este una clasică, absolut clasică, pe când la Sadoveanu sentimentul unităţii naţionale în întregul ei, acest sentiment la care meditau înaintaşii, a devenit o formă de expresie, de reprezentare magnifică. Dacă cineva dintre străini ar vrea să cunoască mentalitatea, istoria, mitologia, privirea noastră asupra existenţei, trebuie să meargă la Sadoveanu. Pentru basarabeni, în mod special, Sadoveanu este mare, fiindcă într-un roman din tinereţe, de la 1904 – Neamul Şoimăreştilor –, a creat câteva mari figuri de luptători, printre care Tudor Şoimaru, figuri care sunt un fel de embleme ale cugetului moldovenesc. Nu basarabean, moldovenesc pe ansamblu, fiindcă până la 1812 nu exista Moldova şi Basarabia, era Moldova, Moldova lui Ştefan cel Mare.
– Mai are câteva personaje cu profiluri distincte, între care şi „uncheşul de la Soroca”...
– Da, da, el însuşi, Sadoveanu, spune: „La 50 de ani mă simt ca un stejar de la Orhei”. N-a spus stejar din Munţii Neamţului, din apropierea Neamţului sau din Vrancea, a spus „stejar de la Orhei”. În 1921, deci la puţin timp de la Unire, Sadoveanu a făcut o vizită în partea de nord a Basarabiei şi a redactat două naraţiuni, una se numeşte Orhei, a doua – Soroca. Aceste cărţi denotă că Sadoveanu era interesat şi de problemele limbii din această parte de ţară. Într-un volum de însemnări ale lui Sadoveanu, care rămăsese în manuscris (pe care l-am alcătuit acum doi ani), am găsit notate o sumedenie de nume din Basarabia, vorbe de duh, vorbe obişnuite, elemente mitologice care l-au impresionat. Astfel, în aceste zile, la Soroca, aflându-mă în vizită, am fost absolut încântat să descopăr o stradă „Mihail Sadoveanu”. E recunoştinţa sorocenilor faţă de memoria marelui profesor, preocupat la 1921 de destinul moldovenilor de aici.
– Ce este, cum explicaţi „misterul creaţiei” despre care vorbiţi: un dar de la Cel de Sus sau o stare cultivată prin cunoaştere şi lectură? Dumneavoastră cum Vi l-aţi „însuşit”? Or, mama şi tatăl Dumneavoastră, precum povestiţi, „au fost oameni ai pământului, departe de lumea cărţilor”?
– Aufost, şi folosesc o expresie poate prea uzată, oameni ai pământului, oameni care au cultivat pământul: oieri şi ţărani. Mă simt profund legat de înaintaşii mei, legat de cei de acum o sută de ani, de cei de 300 de ani, care odihnesc cu toţii acum, în ţintirimul de la Paşcani, lângă părinţi, bunici şi stră-străbunici, care cu toţii au rămas locului, nici unul nu a plecat până acum 40-50 de ani, nici unul dintre ei nu a plecat din acest tărâm de care s-au simţit profund legaţi. De Paşcani e profund ataşat şi Sadoveanu, care a preluat din copilăria de la Paşcani elemente simbolice, elemente emoţionale: modul în care a privit natura, apa Siretului, aerul, orizontul, trecutul, toate acestea sunt legate de tărâmul de la Paşcani, de care eu însumi am fost marcat definitiv, oriunde m-am dus. Deşi stau la Iaşi de o viaţă, când mă întorc la Paşcani, îmi spun: „Sunt din nou acasă”. La această concluzie, care mi se pare corectă, ar trebui să ajungă toţi românii. Privesc cu înţelegere către acei care pleacă în lume, în Europa, peste ocean, până în Australia, dar mă tulbură gândul că aceştia ar putea înceta să mai fie români. După o generaţie, după două, ei nu vor mai vorbi limba română, urmaşii lor nu vor mai şti că au fost români, aşa încât câştigul lor subiectiv este în realitate o mare pierdere.
– Este o ruptură aproape inevitabilă pe care mulţi nu o conştientizează. Şi e păcat... Dar vreau să revenim la misterul creaţiei. Este un har sau omul şi-l poate însuşi, dacă este perseverent?
– Este sigur că valoarea unor opere sau capodopere ţine de acel ceva unic pe care l-am primit de Sus, de la Dumnezeu. Dacă aceste calităţi narative, descriptive, de sugestii şi comunicare sunt date sub aspect genetic, e nevoie însă şi de un cadru formativ. La dumneavoastră în Basarabia se vorbeşte în contradictoriu despre prozatorul Ion Druţă. Părerea mea e că Druţă este un autodidact. E un povestitor antrenant, însă i-a lipsit modelarea la timp, modelarea sistematică prin şcoală.De aceea romanele şi alte scrieri ale lui pot fi citite cu interes, dar ele sunt cam prolixe, cam înghesuite, sunt aglomerate cu o sumedenie de elemente nereprezentative, elemente care împiedică fluenţa, curgerea uşoară a povestirii. Sadoveanu, ca să ne întoarcem la un mare prozator, un foarte mare prozator, a fost puternic influenţat de memoria populară, de imaginaţia colectivă, de mitologie, însă el a fost şcolit. Sadoveanu a avut norocul unor mari profesori de la Liceul Naţional din Iaşi, fiind şi un cititor foarte atent. Am fost în posesia câtorva sute de pagini de însemnări, aflând că a citit mult din literatura universală, în special din literaturile franceză şi rusă, adică a mers spre modelele mari. Un scriitor autentic trebuie să se afle permanent în miezul limbii poporului pe care îl reprezintă. Nu poţi merge prea departe cu limba şi cu învăţătura din copilărie. Nu eşti scriitor român autentic dacă trăieşti în America. Eşti scriitor român numai legat de pământul, de aerul, de soarele locului natal. Dacă ne-am referi la câţiva mari scriitori români, la Eminescu, la Creangă şi iarăşi la Sadoveanu, observăm cât de mult a contat contactul cu limba, cu orizontul apropiat, contactul cu înaintaşii. Sadoveanu este un rememorativ, un scriitor care îşi aduce aminte. Un volum al lui se numeşte Ţi-aduci aminte?. Această memorare sau întoarcere în trecut nu este o formă de paseism îngust, dimpotrivă...
– Citind autobiografia Dumneavoastră, am întâlnit frazele „şase ani în uniformă militară”, „războiul şi prizonieratul care m-au maturizat pretimpuriu”. Ce se ascunde îndărătul acestor fraze?
– Aş spune că seninătatea, echilibrul, forţa unui individ ţin de elementele acumulate în copilărie. Când am încetat să mai fim copii, începem să murim. Murim nu la modul fizic, murim sub raport emoţional. Dacă nu ne încântă un răsărit de soare, cântecul unei păsări, un pom înflorit, dacă nu ne bucurăm ca în copilărie, asta înseamnă că începem să murim. Şase ani în uniformă militară, un an de şcoală militară, de ofiţer, un an de front în două etape, o dată la Odesa şi alta pe Don, şi apoi patru ani de prizonierat. Când am ajuns pe front, când am văzut morţi – umanitatea zguduită, decimată, răscolită –, am început să pierd din naivitatea, din candoarea, din ingenuitatea de până atunci a vârstei. Până la 24 de ani mă consideram un adolescent. M-a impresionat, în special, prizonieratul, mi-a schimbat optica, adică m-am maturizat mult prea repede. Când m-am întors din prizonierat, împlineam 28-29 de ani, dar aveam o altă viziune asupra existenţei. Latura dramatică a omului ajuns la o anumită extremitate, dimensiunea umană trecând peste limita normală, toate acestea m-au făcut să cred că existenţa este o suită, un şirag de elemente din care puţini mai ies curaţi şi neatinşi. Mă refer, evident, la ceea ce ţine de modelele morale.
Războaiele, oricare ar fi ele, pentru orice pretext, reprezintă un fel de nebunie. Omul nu e făcut pentru războaie, e făcut pentru dezvoltare paşnică, în lumină, în echilibru.
– Osteneala vieţii Dumneavoastră s-a axat pe actul de creaţie din epoca interbelică, zisă şi de aur, a naţiunii române. Care a fost destinul literaturii, culturii române sub un regim ateu? A reuşit să-l influenţeze, să-i modifice mesajul?
– Regimul comunist nu a reuşit să modifice (esenţial) acest destin, fiindcă existau două Românii. În timp ce în adunări domina stăpânirea, o stăpânire necruţătoare, în interioritatea fiecărui individ exista altceva, exista replica. Atât în familie, în micile colectivităţi, cât şi în cea mare, care reprezintă poporul, au existat aceste manifestări de dublă reacţie faţă de stăpânire. Cred că religia, ortodoxia a avut în acest interval un rol foarte important. Până la ’89 am fost de câteva ori la Înviere, dar nu la Iaşi. Aici nu puteam merge, pentru că imediat se comenta. Am fost la mănăstirea Neamţ, la Putna, la toate marile mănăstiri din Moldova. Constatam acolo de fiecare dată un spectacol extraordinar, ca la Sadoveanu în Fraţii Jderi, care începe cu o întâlnire a lui Ştefan cu poporul, cu mulţimea. Erau mii şi mii de oameni care vedeau în Dumnezeu, în credinţă o supapă, o formă de întărire de la un an la altul. Şi, impresionant, am văzut chiar după revoluţie basarabeni care veneau la mănăstirea Neamţ şi fiindcă nu au putut veni înainte, veneau acum special ca să se purifice. Cred că religia este o formă de purificare a omului. În biserică, la mănăstire omul devine mai om.
– Dar cum V-aţi simţit Dumneavoastră ca om de creaţie sub acest regim?
– Au fost nişte înfruntări cotidiene. Lecţiile, cursurile pe care le ţineam trebuiau văzute de ochii unor reprezentanţi ai puterii. Important era să găsesc o formă de expresie care să nu bată la ochi, să nu fie denunţată ca anticonstituţională, să spunem aşa, antiregim. Am găsit o supapă, scriind despre mari creatori din trecut, şi asta a mers, a prins bine. Am fugit de actualitate, unde erau de spus lucruri neconvenabile, şi am creat, mai exact, am recreat, pentru că nu am fost eu primul, o viziune mai actuală, mai nouă asupra unor mari artişti din trecut. Au fost de două-trei ori judecăţi de astea publice, la care eram învinuit că am scris despre cutare şi cutare..., dar, slavă Domnului, am ieşit cu bine, mi-am putut continua activitatea. Se ştie că orice asemenea chemare în faţa organelor, în faţa manifestărilor publice cu trei-patru sute de oameni putea fi fatală.
– Vorba cronicarului: nu vremurile sunt sub noi, ci noi suntem sub vremi...
Cunoaştem disputele în jurul baladelor Mioriţa, Meşterul Manole. Le percepeam până la o anumită vreme drept valori fără de seamăn, iar astăzi optica se schimbă. Mai este sacrificiul o virtute pentru poporul care a creat aceste balade?
– Problema s-a discutat pe toate feţele în ultimii 60-70 de ani. Un rol important în „elucidarea” problemei a avut Lucian Blaga, care vedea în spaţiul mioritic o formă de existenţă ondulatorie a poporului român: dealul şi valea, urcuşuri şi coborâşuri, adică momentele de exuberanţă, de luminozitate şi bucurie erau alternate cu momente de mâhnire, de tristeţe, de dramă. Acest aspect a fost combătut în vechiul regim, fiindcă se manifesta sub semnul fatalismului. Fatalismul nu ar fi benefic şi nu este caracteristic poporului român – asta a fost teza celor care vroiau să răstoarne imperiul lui Blaga. Totuşi Blaga nu s-a exprimat la modul absolut... În Orizont şi stil, vorbeşte de primatul sângelui, deci nu mioriticul propriu-zis, nu supunerea în faţa destinului sunt caracteristice poporului român, ci chemarea care ne vine prin glasul sângelui, prin vocea înaintaşilor pe care nu am ascultat-o direct niciodată. O simţim în noi, este o formă metafizică de înţelegere a existenţei, simţim o forţă care vine din necunoscut, din abisal, dintr-un trecut foarte îndepărtat şi neclar cu care noi suntem părtaşi. Adică preluăm elemente, impulsuri din trecut, care nu sunt neapărat forme de fatalism, de fatalitate. Fatalismul este pus în genere pe seama obedienţei, pe seama ascultării, supunerii orientalilor, a indienilor în special, faţă de normele absolute, care sunt normele religiei, de cele mai multe ori, sau sunt norme rescrise, care s-au acumulat, s-au relevat graţie unor indivizi, unor cercetători sau iluminaţi, care vroiau să găsească o explicaţie a omului. Or, la întrebarea: ce este omul? nu s-a găsit deocamdată răspuns. Sunt mii de răspunsuri contradictorii, care se leagă unul de altul fără să se găsească o unitate.
– Rămâne taină până la urmă. Cum credeţi, există o similitudine între ceea ce se întâmplă în Mioriţa şi sacrificiul lui Iisus Hristos?
– Da, s-a vorbit suficient şi despre asta. Mioriticul din punctul meu de vedere este o formă de transcendenţă, ne ridicăm de la faptul brut, consumat, faptul dramatic înspre Dumnezeu. Este o formă de trecere de la pământ, de la stâna cu oi şi de la cântecele acestea ale pământului spre cer. Transcendentul în cazul de faţă este o formă de mântuire, o formă de purificare, şi asta nu poate decât să ne încânte.
Ciobănaşul este cel care găseşte o explicaţie a frumuseţii vieţii ce sfârşeşte în jertfă: la mormântul meu vor cânta vânturi o sută, iar la moartea mea va cădea o stea – toată această integrare în cosmic este o formă de seninătate, o formă de împăcare cu lumea. Nu este vorba doar de fatalism, ci de o formă de înscriere în legile eterne ale cosmosului.
– Întregul nostru folclor se află, se pare, într-un declin de imagine. Unii nu înţeleg de ce ne tânguim atâta, de ce ne plângem de jale prin cântece, prin doine, prin balade...
– Folclorul este mitologia noastră, adică găsim în el, în substanţa lui, manifestările metafizice şi manifestările vizibile ale vieţii de fiecare zi, în forme uneori surprinzător de frumoase, în forme absolut relevante. La Dacia literară de după 1840 Mihail Kogălniceanu a dirijat literatura română către folclor şi a făcut un act de cunoaştere a trecutului nostru, un act de pătrundere în intimitatea şi în adâncimea sufletului nostru, în firea noastră. Nu putem rămâne la formele folclorice, formele primare, genuine, formele obişnuite, trebuie să ne ridicăm de la bazele folclorice la interpretări, la construcţii moderne, la construcţii actuale. Şi conceptul de modern este ceva foarte relativ, adică ceea ce era modern între cele două războaie, astăzi e considerat ca vechi. Modernul de astăzi va fi peste 30-50 de ani depăşit. Ideea de tradiţie este în realitate o suită de reînceputuri. Ce a fost tradiţie pare că nu mai are nici o valoare, dar noi reîncepem, inconştient sau conştient, de la o tradiţie, şi această tradiţie pe care astăzi o practicăm, mâine va fi legată de un alt concept, de alte forme. Folclorul este o cale bătută pe care trebuie să mergem, să privim în dreapta şi în stânga şi să preluăm sugestii, nu tendinţe şi forme constituite o dată pentru totdeauna. Folclorul rămâne aşadar un fel de atracţie, un fel de miraj. Pornim de la Mioriţa, despre care veni vorba, şi ajungem la Baltagul lui Sadoveanu, care este o capodoperă. După părerea mea, aceasta este cea mai bună operă a lui Sadoveanu. Adică Sadoveanu a imprimat mitului folcloric o semnificaţie profund umană – Vitoria Lipan, Nichifor Lipan şi celelalte personaje – fiul Vitoriei şi fiica, reprezintă forme ale mentalităţii româneşti. Ne închinăm în faţa tristeţii, în faţa dramei, dar ne simţim imediat datori să mergem mai departe. A te ridica din dramă, a o depăşi, a face ca viaţa, frumosul să triumfe, acestea sunt învăţămintele pe care ni le dă experienţa de toate zilele, sunt impulsuri care ne vin şi dinspre folclor, nu numai din folclor.
– Aş vrea să Vă mai întreb: avem noi, românii, respectul de sine? Cum interpretaţi acest nesaţ de a vâna vulnerabilităţile semenilor, atât de prezent pe toate undele de radio şi pe toate posturile de televiziune româneşti? Nu se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Sisif, cel despre care spuneaţi undeva că este hotărât să opună destinului un antidestin?
– Lucrurile cred că trebuie privite în orizont general-uman. Nu numai noi, românii, suntem înclinaţi spre culpabilizarea vecinului, a aproapelui nostru şi nu suntem mai îndreptaţi spre autoînvinovăţire, autoculpabilizare. Acestea sunt fenomene general-umane. Le putem găsi foarte bine şi în mediul francez, cel englez sau italian. Dau aceste exemple, fiindcă s-a întâmplat să-i cunosc mai bine pe francezi, am stat trei ani la Paris, am fost acolo de multe ori şi după aceea. Cunoaşterea de sine ar trebui să fie o formă umană, tipică, regulatoare, în sensul că ne-ar da mereu dimensiunea existenţei noastre într-un anumit moment. Cunoaşterea de sine ar însemna un pic de evlavie, iată folosesc un termen religios, o formă nu de umilinţă, dar de reducere a personalităţii noastre, care uneori este tentată de exagerări, reducerea acestor tendinţe la forme de realism. Cei care acuză sunt, după părerea mea, persoane care nu-şi verifică propriile posibilităţi, nu se gândesc la relativitatea destinului uman. A vorbi despre tine, măsurându-te cu alţii, nu supraevaluându-te, a recunoaşte că eşti un om cu puteri limitate, a vedea în alţii personalităţi care te complinesc, care te întregesc, ar fi, cred, profund uman – mă simt mai puternic în momentul când mă aflu în preajma altor persoane de la care simt că trece în mine ceva pozitiv.
– Aţi fost „sedus” pe parcursul vieţii de modelul omul-emblemă, prototipul căruia aţi şi devenit, precum au scris ziarele la cei 90 de ani pe care i-aţi împlinit la sfârşitul acestei primăveri. Ce V-a motivat să ajungeţi pe o asemenea culme?
– Aş începe cu o comparaţie. Lucian Blaga pe la 50 de ani a servit ca model unui sculptor, care-i era prieten apropiat şi l-a întrebat: „Dragul meu, în cât timp crezi că mă poţi modela?”. „Păi, în două săptămâni, într-o lună”, a urmat răspunsul. „Bine ar fi. Eu lucrez de 50 de ani asupra mea şi încă nu m-am modelat”. Cred că această tendinţă de automodelare este hotărâtoare. Preluăm toată viaţa. Cultura înseamnă preluare, schimb de idei, schimb de perspective. Am înţeles să preiau din mari scriitori, din mari compozitori, din mari artişti ai penelului din toate părţile, din filozofie. Am preluat acele elemente care am simţit că mi se potrivesc şi dacă am izbutit, asta rămâne s-o judece alţii. Eu însumi mă privesc critic, mă privesc cu severitate şi în fiecare seară înainte de a mă culca îmi recapitulez ziua. Îmi încep dimineaţa cu o rugăciune, cu o rugă către Cel de Sus şi îmi închei ziua tot cu o rugă, care îmi oferă o anumită linişte. Toate încercările de peste zi, toate reuşitele şi toate eşecurile sunt motive de autocritică, deşi termenul nu mai spune nimic, fiindcă a devenit un şablon. Încerc să devin, pe cât se poate, obiectiv. Şi acest termen, obiectiv, este impropriu. Pentru că deşi se spune că Tolstoi este obiectiv, Shakespeare este obiectiv, nu există obiectivitate sută la sută. Noi judecăm toate ale lumii, toate ale vieţii, îi judecăm pe ceilalţi prin filtrul nostru, care este unul subiectiv, şi nu putem să fim obiectivi până la capăt.
– Printre alte idei, demne de urmat, Vă aparţine şi „ideea de echilibru” pe care V-aţi jalonat eforturile spirituale. Cum a luat fiinţă această idee şi cum aţi reuşit s-o impuneţi firii Dumneavoastră?
– Intră în discuţie cu siguranţă anumite principii de ordin genetic. Bunicii pe care i-am cunoscut (bunicul după tată a trăit o sută de ani), părinţii au judecat lumea, aş spune, dintr-o perspectivă clasică. E bine, rău, trebuie să facem binele chiar cu propriul nostru sacrificiu, cu propria noastră jertfă. Trebuie să fim întotdeauna oameni. În conştiinţa părinţilor mei a funcţionat principiul unei umanităţi pragmatice: cutare este neajutorat, trebuie să-l ajutăm, cutare ar avea nevoie să fie sprijinit în cutare acţiune a vieţii, trebuie să-l sprijinim. Şi aş putea declara că sunt fericit atunci când pot să fac un bine oricât de mic cuiva pe care nu-l cunosc, căruia nu-i sunt dator, dar simt că m-am purificat, m-am apropiat de ceea ce se numeşte un om de omenie.
– În cadrul campaniei televizate „Mari români”, organizată de TVR 1, sunteţi nominalizat şi Dumneavoastră. Cât de dreaptă poate fi o astfel de clasificare, dar mai ales cât de rezistentă în timp poate fi?
– Până la urmă selecţia în care va fi citat un singur personaj este de ordin subiectiv. Eu, de exemplu, aş spune că românul care a încununat, care a reunit, care a practicat virtuţile cele mai importante pentru binele întregului neam românesc a fost Mihai Viteazul. A fost însă şi Alexandru Ioan Cuza, şi Ştefan cel Mare. Este greu de spus cine a fost cel mai mare român. În Germania este Goethe cel mai mare german? Sunt şi alţii. Shakespeare – în Marea Britanie, este unul dintre cei mai mari creatori de viaţă din toată literatura lumii.
– Sunteţi observatorul şi cunoscătorul procesului literar românesc. Asupra căror cărţi ar fi bine să ne aplecăm şi ce ne-aţi sfătui să recomandăm copiilor noştri, poate în primul rând copiilor basarabeni, drept cărţi de căpătâi, azi, într-un torent continuu de informaţie, dar şi de derută în spaţiu şi timp?
– Cred că, în funcţie de vârstă, de afinităţi, de posibilităţi intelectuale, ar trebui citate sau direcţionate lecturile spre operele reprezentative, să fie îndreptate spre mari figuri ale culturii româneşti care sugerează integritatea naţională, sufletul românesc în ansamblu, încât aici nu poate lipsi Eminescu, dar după Eminescu imediat l-aş pune pe Sadoveanu. Unui străin care ar vrea să cunoască sufletul românesc i l-aş recomanda pe Sadoveanu. Şi copiilor, adolescenţilor şi chiar oamenilor vârstnici, care vor să-şi cunoască rădăcinile, să ne cunoaştem unii pe alţii şi să ştim ce a fost cu înaintaşii, l-aş recomanda pe Sadoveanu. Important este şi Creangă pentru umorul lui, pentru latura efervescentă, pozitivă şi (în funcţie de veleităţile tinerilor care vor să ajungă la forme mai înalte) nu vor lipsi lecturi din Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda şi alţii ca aceştia, adică lecturi despre omul actual, văzut în funcţie de evoluţia noastră morală şi istorică.
– Femeia poate fi o creatoare?
– Problema s-a pus de mult. Părerea unor psihologi, printre care Mihai Ralea, care a fost un om extrem de inteligent şi cu idei îndrăzneţe, era că femeia nu are suficiente aptitudini creatoare, fiindcă cea mai importantă creaţie a ei rămâne a fi copilul, urmaşul pe care îl modelează, modelare de care depinde înălţimea sau mediocritatea colectivităţii. Cred însă că este o greşeală să absolutizăm. Sunt nenumărate exemple de femei creatoare, aşa-numitele femei de tip bărbătesc, care i-au depăşit de multe ori pe bărbaţi. Se pot da exemple din literatura şi cultura universală, din toate domeniile, nemaivorbind de disponibilităţile lor artistice, femei care au devenit mari cântăreţe, mari instrumentiste, femei cu viziune politică, precum ar fi fostul prim-ministru al Marii Britanii sau actualul cancelar al Germaniei etc.
– Şi ultima întrebare: când vor găsi basarabenii drumul şi cărarea spre casă, spre Ţară?
– Drumul spre Ţară este drumul spre suflet. Să ne simţim apropiaţi, să iubim ce este românesc în genere, nu ce-i transilvănean, basarabean sau muntean, sufletul românesc în ansamblu, şi găsind drumul spre noi înşine, să-l găsim prin iubire. Să lăsăm de o parte discriminările şi calificativele, treptele de gradaţie, de comparaţie. E bine atunci când în momente grele, în momente cruciale, indiferent de opiniile subiective, triumfă o cauză frumoasă, o cauză dreaptă. Este cauza care se pune acum în faţa noastră, a ridicării prin cultură şi civilizaţie. Să căutăm să ne apropiem sau să ni-i apropiem mai mult pe basarabeni, care au virtuţi, trăsături dintre cele mai frumoase: prietenie, solidaritate, amabilitate, ospitalitate.
– Acest interviu va fi publicat în revista Limba Română de la Chişinău. Vă rugăm să adresaţi cititorilor acestei publicaţii, dar şi basarabenilor, un mesaj...
– Sunt un vechi, statornic şi încrezător prieten al colegilor mei de breaslă – scriitori, oameni de ştiinţă, cadre didactice – şi al tuturor basarabenilor. I-am simţit totdeauna aproape, admir francheţea, deşteptăciunea şi frumuseţea lor morală. Consider că basarabenii pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor mă întregesc pe mine.
– Mulţumesc. Să trăiţi! Dumnezeu să Vă păzească!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog