Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REFLECŢII

Identitatea culturii româneşti în contextul integrării europene

Mina-Maria RUSU

Alte articole de
Mina-Maria RUSU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Dintre maximele lui Hölderlin, una ne-a atras atenţia tocmai prin cutezanţa de a pune omul în dialog cu destinul său: Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului. Fără a-i cere socoteală pentru toate suferinţele sale istorice, românul, împodobit cu un spirit creştin obedient, şi-a purtat crucea peste apele tulburi ale existenţei sale. La orice cumpănă, dialogul acestuia cu destinul s-a produs la ceas de taină şi mereu înţelepciunea a decis că un popor nu pleacă niciodată de acasă, că nu-şi dezbracă sufletul şi istoria de graiul în care s-a născut.
A vorbi răspicat cu propriul destin, în limba ta, este o spovedanie şi, în acelaşi timp, o recunoaştere a subordonării la un mit esenţial ce guvernează cutezanţa omului de a-şi depăşi condiţia existenţială tragică: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Prin urmare, românul îşi trăieşte destinul cu sentimentul că efemerul din fiinţa lui biologică poate fi anihilat de o veşnicie spirituală care face traductibil mitul pomenit, în spaţiul omenescului. Iubindu-şi destinul, aşa cum i-a fost dat, românul crede în ideea că, dintre toate bunurile care-i împodobesc viaţa, limba şi cultura au, în germene, vocaţia eternităţii. Ceea ce îl face inconfundabil cu alte naţii este această identitate pe care şi-a construit-o în timp personalitatea deopotrivă autonomă şi dependentă. Legat de spaţiul în care s-a născut, românul are conştiinţa apartenenţei la angrenajul socio-cultural al Europei şi, implicit, al lumii. Prin urmare, fără a se izola într-o carapace a autosuficienţei, românul a supravieţuit valurilor istoriei, în armonie cu celelalte popoare. Astfel, destinul său s-a construit între două verbe complementare: a supravieţui şi a vieţui, definind astfel tumultul şi ameninţările istoriei din care s-a înălţat veşnicia neamului. Conştiinţa de sine a funcţionat ca un miraculos suport în lupta pentru a rămâne în istoria Europei ca unul dintre popoarele care au creat istorie.
În contextul globalizării, scepticii au prevăzut moartea popoarelor mici, asimilarea lor de către istoria generală a continentului. În realitate, mileniul al treilea, prin algoritmul propus popoarelor europene, stimulează lupta acestora pentru păstrarea identităţii. Prin urmare, integrarea europeană nu ameninţă identitatea naţiunilor mici, ci provoacă o valorizare a acestora dintr-o perspectivă complexă, socioculturală şi politică, determinându-le să funcţioneze coerent la nivel macroistoric, pentru revigorarea bătrânului continent pe harta lumii. Din punct de vedere cultural, europenizarea nu ameninţă personalitatea vreunui popor, ci o stimulează în a-şi revigora liniile de forţă care să-i asigure locul în spaţiul culturii europene, a cărei trăsătură definitorie va fi diversitatea. În noua perspectivă a integrării, limba română îşi va afirma statutul de limbă europeană, rupând astfel graniţele geografice– acest „Pat al lui Procust”– care au obligat-o, într-un fel, să-şi sape matca mai adânc, pentru a avea destul spaţiu de afirmare a propriei identităţi.
Între cer şi pământ, graiul românesc construieşte punţi pentru eternitate. Pe verticala locului, proiectată în lumina solară a unui răsărit continuu, limba română conjugă verbul „a fi” şi îl alătură organic substantivului „fire”.
Despre miracolul acestei convieţuiri gramaticale, Constantin Noica vorbea ca despre o continuă Facere, observând că din fiecare verb se poate naşte un substantiv care se ridică mai presus de toate celelalte, prin faptul că denumeşte o acţiune, o devenire, o nouă stare de destin a cuvântului.
Să ne oprim asupra câtorva astfel de naşteri mistice! Am ales verbele grele de rod: a gândi, a simţi, a scrie şi a ferici. În ordine, se creează lanţul logic al substantivelor: gândire, simţire, scriere, fericire şi, implicit, din acest urcuş purificator de virtuţi, izvorăşte destinul fiinţei îndumnezeite cu har. Şi când ea tace, gândul vorbeşte, sufletul simte, mâna scrie şi întreaga fiinţă se fericeşte. Răsfoind volumul poetului Anatol Codru Întâmplarea mirării, am dat de câteva versuri care mărturisesc deopotrivă durerea unui destin zbuciumat şi seninătatea dumnezeiască a răstignitului. Între gândire, simţire, scriere şi fericire Dumnezeu prinde poetul ca într-o pânză de păianjen: „Greu e, Doamne,/ Raiu-n doi:/ Sap în mine,/ Dau de noi.// Să te miri,/ Să nu te miri,/ Un popor/ De răstigniri…” (Greu e, Doamne…). Din har şi din aceeaşi „zeiască” simţire, Grigore Vieru îşi leagă destinul de cel al limbii române, întru veşnică dăinuire. Sentimentul răstignitului într-ale limbii şerpuiri prin istorie îi înnobilează versul şi viersul: „Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc şi-l cânt./ Şi din aceeaşi pricină/ Puterii Tale, Doamne,/ Mă închin” (Limba română – Anei şi lui Alexandru Bantoş).
Şi, dacă lanţul substantivelor gândire, simţire, scriere culminează cu fericirea de a ne fi născut poeţi, e şi pentru că în firea noastră, a tuturor celor de-o seminţie, există sevă de limbă românească limpede şi adânc incrustată în veşnicia neamului nostru. Rostind precum Nichita– „limba română este patria mea”–, am confirmat că în împărăţia Cuvântului timpul încremeneşte, iar spaţiul devine măsura fiecărei fiinţe şi a tuturor deopotrivă. În faţa Altarului unde, jertfelnic, verbele a gândi, a simţi, a scrie şi a ferici împătimesc fiinţa şi unde harul coboară în cuvânt, slobod precum zboară cântecul spre cer, ne închinăm truda limbii şi literaturii române. Aici ne-am cuminecat în zi de sfântă sărbătoare, cu trupul şi cu sângele graiului dacoromân, pe care cresc, în nobil altoi, cuvintele limbii noastre materne, şi tot aici ne-am împărtăşit cu puterea de a dezmărgini hotarele geografice şi de a muta în nesfârşirea senină spiritul românesc, ca o flamură ce consfinţeşte toleranţa, respectul faţă de valorile culturale, preţuirea obârşiei şi sincera iubire faţă de oameni.
Să nu uităm că mândria de a fi român este cea mai dreaptă ofrandă adusă bucuriei de a ne fi născut pe acest pământ.
Am înţeles împreună că la început a fost Cântecul inimii şi apoi s-a născut Cuvântul care să rostească demiurgic: „Să fie lumină!”. De atunci, în lumina Cuvântului, s-a înălţat Omul şi Poezia lui, în pacea luminii cereşti a unui început fără sfârşit.
Să rememorăm cuvintele lui Constantin Noica: „…asta suntem: nişte glasuri ale limbii, poetizând o clipă spre a ne cufunda apoi în tăcerea ei”.
Într-una din marile sale cărţi, filosoful vorbeşte despre complementaritatea sinelui cu sinea care alcătuiesc, la nivel filozofic, perechea absolută. Sinele este orizontul mişcător în care te adevereşti în adânc, în vreme ce sinea exprimă intimitatea ultimă a oricărui lucru în sânul firii. Pornind de la dimensiunea culturală a lui Eminescu, filosoful consideră că acestaa devenit el însuşi sinea rostirii noastre, definind printr-o chemare continuă sinele românesc. Sensul matricial pe care-l capătă astfel Poetul conţine germenii mitului rostirii noastre. Prin El, vocabulele capătă nimb şi devin numen, fiinţând întru veşnicie, în seninătatea de dincolo de timp, într-un spaţiu mitic, arhetipal, în care omul universal, ca fiinţă zămislită pentru a trăi întru creaţie, îşi regăseşte rădăcinile. Nici un cuvânt din câte a lăsat Eminescu să cadă din tulburarea sufletului şi limpezimea gândului nu s-a rostogolit pe piatră seacă, ci a hălăduit până şi-a cuibărit sămânţa în pământul fertil al conştiinţei valorilor universale. De-ar fi scris numai primul vers din Odă (în metru antic), şi tot ar fi rămas tutelând timpul, înfrânând nezăgăzuita-i curgere. Aşadar, să rostim ritualic, în preajma eternei sale re-naşteri, la miez de ianuarie, această formulă magică încorsetând dezmărginirea geniului într-un umil sentiment al situării sub vremuri: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată.
Ce infinire a verbului a crede va fi mocnind în Cel coborâtor din Ceruri şi ce zbatere întru pământească trăire va fi tulburat limpezimile gândului? Singurul verb sec, fără nuanţări temporale, afective– a muri – se înalţă ca un strigăt deasupra vieţii, convertind-o într-o stare de destin. Dens prin aglomerarea a trei verbe, definind tot atâtea acţiuni ale Eului, versul se pierde în infinitul adverbului vreodată. Dacă acesta deschide nostalgice proiectări în trecut sau sperate împliniri în viitor, ambele raportate la un prezent etern, e greu de ştiut. Fragile, graniţele dintre ieri, astăzi şi mâine se topesc în edificiul neconstruit, ci preexistent, cu aer de arhetip, al adverbului vreodată.
Având parte de binecuvântarea zeiască, versul Nu credeam să-nvăţ a muri vrodatăse pune de strajă destinului istoric al seminţiei româneşti, pe care Eminescu a ne-murit-o în mit. Nu e întâmplătoare poziţia finală a adverbului vrodată. Sensul acestuia poate relaţiona viaţa cu moartea, într-un lanţ evocator, logic. A învăţa cum e moartea fără s-o frecventezi ca pe o grădină îmbietoare presupune a pricepe cum e viaţa, adică faţa văzută a existenţei noastre. Esteo tranziţie între o eternitate a trecutului şi alta a viitorului (Constantin Ciopraga), o absorbire a istoriei de către mit, a timpului cronologic de către cel etern, a veghei de către captivanta reverie.
Conştiinţa dublei vieţuiri, în timp şi în spaţiu, produce aglutinarea celor două categorii ale ontologicului, în versul Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec! Aici eternitatea verbului „a creşte” e convertită în conotaţiile lui „a se întuneca”, a cărui reflexivitate eventivă conduce spre aceeaşi stare de destin pomenită anterior. Definit substantival, prin forma infinitivului lung, „a întuneca” devine „întunecare”, „stingere”, invocând, implicit, lumina în declin sau, mai curând, metamorfoza timpului în spaţiul interior al fiinţei. „A creşte” nu înseamnă a însuma trecutul pentru a-l proiecta în viitor, ci o autogenerare prin reluarea ciclică a mersului către sine, în sens mitic. Prin confesiunea timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!, Eminescu face o incursiune nostalgică în timpul originar, din care se naşte interogaţia retorică: Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată? Revenirea obsesivă a adverbului vreodată suportă o contaminare a eternului cu trecătorul, prin aportul semantic al nostalgicului „mai”. Este o concretizare a timpului mitic universal într-un gest ritualic de mitizare a existenţialului individual, perceput ca finit şi tragic. Aici „vreodată” evocă doar viitorul, lăsând trecutul în seama adverbului „mai”, ca o redundantă şi ciclică dramă existenţială comună, consumată într-o anterioritate spaţio-temporală.
O încercare de a-l defini pe Eminescu – poetul culturii române– e sortită eşecului, căci El este precum lumina celestă care-ţi întunecă ochiul, de-o priveşti sfruntat, fără plecarea umilă a capului. Şi atunci, abandonând îndrăzneala şi refugiaţi în smerenie, să-I dăm cuvântul Domniei sale, domnului Eminescu, aşa cum se cade ori de câte ori timpul mitic românesc îmbracă haină albă şi se reîntoarce într-o eternă sărbătoare a limbii române: Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei, când eu nu voi mai fi? (…) Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume. Naţiunea– acest complex de euri. Dacă n-ai exista tu, n-ar exista finitul, umbra destinului, destinul, Dumnezeu.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog