Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Ultima călătorie a lui Ulysse*

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri,
ci un Ulysse printre bunurile sale. Se va ridica,
va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa,
apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.
Jean Giono, Naissance de l’Odyssée
 
Din pelerinajul său la Muntele Parnas Ulysse se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.
Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, de blestemul zeilor impuse anume, în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulysse, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o în veci inegalabilă epopee. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulysse, graţie proniei parnasiene, rămase în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care încălcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.
Aşadar, pentru a înţelege nelămuritele mistere ce-l priveau şi pentru a le aduce daruri zeilor, Ulysse pornise în acel pelerinaj canonic spre Sfântul Munte Parnas. Însă avea să revină din nou în Ithaca, puţin spus dezamăgit. Acolo sus, pe calcaroasele înălţimi ale Muntelui Sfânt, fusese de-a dreptul stupefiat şi aşa se simţea în continuare, scrâşnind din dinţi şi înjurând amarnic, precum Heracles când curăţa puturoasele grajduri ale lui Augias, săvârşind a cincea din cele douăsprezece enorme prostii ale sale. (În atare apreciere se făcea simţit probabil orgoliul şi egoismul lui Ulysse, care, chiar şi în infinita şi haotica lume a miturilor, nu era dispus să tolereze o rivalitate de glorie.)
Oricum, acolo, la pragul Marelui şi Unicului Templu al zeităţilor parnasiene, toate i se păruseră intrate într-o ireversibilă criză a decadenţei şi pierderii de importanţă.
 
La Delfi, Pythia oraculară nu-i răspunse. Zadarnic îl tot invoca Ulysse, de nenumărate şi stăruitoare ori, pe marele zeu, rugându-l să-i sugereze ceva important referitor la viaţa sa de viitor sau să-l binecuvânteze pentru pelerinajul ce avea a-l întreprinde spre culmile divine ale Parnasului – zeul, barem printr-un suflu abia-abia murmurat, susurat, nu-l învrednicise nici de cel mai elementarisim semn de atenţie, ca să nu mai vorbim de o eventuală consideraţie...
Însă chiar dacă la Delfi fusese tratat cu o cinică muţenie, Ulysse nu renunţă totuşi să ia pieptiş calcarosul munte blagoslovit drept sălaş al zeilor.
– Şi ce nu ţi-a plăcut, mă rog, acolo, pe Parnas? îl întrebase Penelopa, văzându-l atât de deprimat, cu faţa adumbrită de expresia unei stupefacţii imposibil de tăinuit sau atenuat.
Ulysse nu-i răspunse. Mintea muierii, fie aceasta chiar şi Penelopa, n-ar fi fost în stare să-i înţeleagă perplexitatea, deoarece cauzele nu stăteau la suprafaţă, ca dresurile, ci trebuiau descoperite şi cumpănite într-un mod anume. Iar cel ce reuşea să facă acest lucru avea să ajungă inevitabil la adâncile şi tristele concluzii care îl şi dezolaseră până la stupoare pe inegalabilul erou al uriaşei epopei homerice.
Însă celor dornici să înţeleagă totuşi câte ceva din această neprotocolară şi descurajantă întâmplare Ulysse le putea oferi doar nişte date foarte vagi ale problemei, constând într-o sumară descriere a priveliştilor dezolante pe care îi fusese dat să le vadă acolo, pe Muntele Zeilor.
 
Pe versantele Parnasului, o vestală deşănţat de bătrână (de fapt, atât de mult nu trăieşte nimeni...), pentru a întreţine Focul Sacru în Marele Templu, strângea, de tizic, bălegarul uscat rămas de pe urmele aripatului trăpaş al cerurilor Pegas, care, din vreme în vreme, cobora la păşunile alpine. Nobil din fire, nu numai din spiţă, în pofida dezgustului pe care-l simţea în acele clipe, Ulysse se oferi s-o ajute pe bizara vestală (el, cel ce cunoscuse farmecele cu care vroiau să-l cucerească Circe, Calypso sau Nausicaa!), ducându-i coşul cu bălegar până în pragul Templului, în interiorul căruia – ţinea minte – muritorii de rând nu au dreptul să intre. (Iată şi problema: el, Ulysse, era... de rând, sau – în afara rândului, sub incidenţa excepţiei?)
În pragul sfântului lăcaş o gallus bankiwa, adică o găină oarecare, plebee a orătăniilor, scurma cu o râvnă încrâncenată în cenuşa Păsării Phoenix. (Amănuntul referitor la provenienţa scrumului i-l oferi însăşi vestala. Dar nu e exclus ca deşănţata aia să fi minţit cu bună ştiinţă şi rea intenţie, pentru ca Ulysse să nu creadă cumva că cenuşa ar proveni de la arderea în vatra Templului Sacru a ceea ce strânsese dânsa în coş de pe urma aripatului Pegas.)
Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos, astfel încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix.
Şi ce naiba căuta cobaia aia de gallus bankiwa în scrumul ăla? Pe dracu’ căuta!... Căuta motiv pentru propriul său cotcodăcit nemernic...
 
Până ajunse Ulysse cu ofrandele sale la zei, până se întoarse, trecu vreme berechet. Nu ani şi ani, ca în legendara-i călătorie de odinioară, însă câteva luni tot trecură ele, pentru că din Ithaka până la Parnas se întinde destulă cale şi pe mare şi pe uscat, şi pe uscat şi pe mare. Astfel că Penelopa fusese supusă unei noi şi grele aşteptări şi, chiar de nu mai arăta tânără şi plină de nuri ca altădată, ea nu renunţa la vechile tabieturi de-a avea grijă de propria-i persoană. Pentru a nu se îngrăşa prea mult, din când în când Penelopa proba câte o cămaşă de forţă. (Talia i-o păstra centura de castitate, dar nu şi de... siguranţă...) Din necurmată grijă pentru supleţea siluetei, doamna se siluia, supunându-se şi unor şocuri electrice pe care le izvodea prin mângâierea concomitentă a două sau mai multe pisici. (O, zeilor, ce scânteieri şi furnicări misterioase! Ce icnete dulci de matroană însingurată!...)
 
Şi la această nouă reîntoarcere a sa, iarăşi slab, dom’le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulysse, încât nu aveai motiv plauzibil să crezi că anume el este vestitul marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut, dacă grijulia-i soţie nu i-ar fi spus duios-dojenitor:
– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe catarg. Hai, mami, să mergem la masă.
Şi, ajuns printre bunurile sale, Ulysse se îndreptă ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.
Prin perdeaua de rafie, în bucătăria bântuită de mirozne delicioase din curte răzbătu strigătul sacadat al unui curcan; strigătul gâlgâit ca o tâmpă admiraţie care-l făcu pe Ulysse să se crispeze cu dezgust: eroul îşi amintise de împănata orătanie plebee care scurma cu râvnă înverşunată în cenuşa Păsării Phoenix.
– Bankiwa mamei măsii, gata, nu mai plec nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt! exclamă Ulysse în timp ce înşfăca o halcă de friptură.
 
 
Revenirea din războiul de o sută de ani
 
...Cavalerul Alphonse de Troyes-Bellay se întoarce din războiul de o sută de ani sau, mai precis, din mardeala aia de 107 ani, pentru că – ehe! – o ţinut, monşer, o durat, hăt din 1337 până la capitularea din 1453 (tii! răbdare de încrâncenare!). Dar chiar de se întoarce din seculara aia încrâncenare, asta nu înseamnă că distinsul cavaler e numaidecât bătrân de neluat în seamă – probabil, Alphonse de Troyes-Bellay s-o fi dus la celebra aia chelfăneală, la tărăgănata, plictisitoarea aia nenorocire pe când ea deja ar fi durat vreo şaptezeci-optzeci-nouăzeci de ani, făcându-şi şi el datoria de arţăgos împlătoşat, o dată în săptămână fluturând din spadă, o dată în lună trăsnind din archebuză (asta, începând abia cu primul sfert al secolului XV, când fusese inventată trăsnaia şi trăsnitoarea aia), o dată în an având concediu de câteva zile, ca să descuie lacătul cam ruginit de la centura de castitate aplicată soţiei sale (plătea şi el tribut unei mode mai vechi, dar, sigur, puţin eficiente); lacătul de la centura de castitate a matroanei sale durdulii, doamna Capitoline de Troyes-Bellay care, de la o vreme, cam prinse a se îngrăşa, puhavele-i şolduri începând a da peste îndungările centurii. Ce mai! cam intra în carne de cucoană asprimea centurii de castitate (ah! închingată ardoare a tinerei matroane ce-şi are bărbatul dus la războiul de – Văleu! se vaietă valetul – o sută de ani!).
În cronica de familie a Troyes-Bellay-lor este fixat faptul unui concediu memorabil – cel din 1492 –, acordat cavalerului Alphonse etc. după victoria de la Orlean. I l-a acceptat însăşi bărbata fecioară-amazoană Ioana d’Arc care, de altfel, nicicând n-a purtat centură de castitate, ci doar centrion port-spadă.
În fine, belicosul nostru cavaler de Troyes-Bellay o dată în săptămână flutura din floretă, o dată în lună trăsnea din archebuză, o dată în trimestru făcea aşa-numitul petite guerre, simulând manevre care să deruteze inamicul. O dată în jumătate de an se porăia cu cingătoarea de castitate a soţiei, cam în aceeaşi perioadă făcând şi exerciţii cu suliţa, coiful şi scutul (bineînţeles, dacă nu care cumva, Doamne fereşte! se întâmpla să fie colea rănit).
Mă rog, a là guerre de Cent Ans se şi pomenea din nou după scurtele-i concedii belicosul nostru cavaler care, iată, în sfârşit se întoarce din războiul ăla de 107 ani, încheiat cu capitularea de la Bordeaux a englezilor şi cu pocalul de vin ce poartă numele localităţii respective, pocal închinat de franţujii învingători, printre care a fost şi belicosul, adică războinicul cavaler Alphonse etc., care, iată, ziceam, revine din muştruluiala-mardeala aia de un secol la care a participat şi el, colea, vreo 20-15-10 anişori, răstimp în care au trecut destule glorii mari, în locul lor rămânând gorila egoismului feudal şi a desperărilor ciudoase despre care s-au ticluit până şi proverbe (spre exemplu, spuneam: a là guerre comme a là guerre), unele din ele regăsindu-se în legi (numai nu şi cel citat aici).
În fine, nu-i arde a politică medievală cavalerului Alphonse Troyes-Bellay care se întoarce mintenaş (plecă însă, iavaş-iavaş...) din tâmpenia aia de o sută şi ceva de ani, pentru ca să descuie o centură de castitate şi să sfarme pofticiosul şi blândul, dar greoiul Boa al podoabelor ce oropsesc graţiosul gât al matroanei sale Capitoline căreia – să vezi! – în ardoarea pasiunii numaidecât va uita să-i descuie lacătul de la centura de securitate (pardon! – castitate).
 
 
Nasul Cleopatr(i)ei sau – minus un eveniment
 
Cândva, demult, mă îndrăgostisem de această – pe atunci – signiorită chişinăuiană. Însă ea îmi cam ocolea privirile, prefăcându-se că nu înţelege mare lucru din strădania-mi de a-i transmite, discret, sentimentele mele neordinare; sentimente de zile şi nopţi mari! Astfel, devenisem ca şi cum victima unei dragoste inutile, uneori, dacă nu mă înşel, venindu-mi să strig cât m-ar fi ţinut bojocii: „Dragi părinţi, iubiţi pedagogi, atenţie la desperata nerăbdare erotică a adolescentului ce sunt care îşi muşcă doar partea lui de sărut, doar propriile buze şi le muşcă, nădăjduind furibund să afle cealaltă parte de sărut – partea ei!”. Îmi venea să strig, chiar şi în franceza mea de tranzit între şcoală şi universitate, cu un vers de Guillevic: „Beaucoup de rire et tant de sang”, pe gura pe care mi-o muşcam în spasme (diverse), privindu-mi oarecum bleg-resemnat zâmbetul vânăt-purpuriu în vălurarea lui mărunt-tremurătoare, ca şi cum tinereţea mea deja şi-ar fi pierdut sângele roşu-întunecat, şi tare...
De mare necaz, îmi ziceam că dânsa nu are o altă şansă decât să ajungă un fel de madonă încărcată de plase, sacoşe, pungi mai totdeauna goale, dar, alteori, toate astea – foarte grele, foarte „hapsâne”. Îmi ziceam că va ajunge o Venus din Milo cu braţele smulse din umeri de cruzimea fără de milă a trecerii la economia de piaţă şi de vârstă, şi – perplex, derutat – nu mai pricepeam dacă ar fi sau ba cazul să-i dedic vreun post-scriptum nupţial ca o bizară cântare de cocoş ce ar fi alungat strigoiul tribunelor (foarte activ pe atunci), spre a ne reduce / readuce la normal distanţa dintre minte şi sminteală, în vreme ce s-ar fi destrămat dulcea metaforă a neprihănirii sale.
Ah, acel post-scriptum nupţial, după prima noastră noapte de dragoste, de sub subţioara ei s-ar fi ivit abia-abia un sfârc de pană alb-îngerie (sau: dalb-anghelească) şi eu m-aş fi întrebat în sinea mea satisfăcut(ă) de victorie dacă acel sfârc de pană alb-îngerească n-ar fi fost decât o anexă neglijentă, rămasă din aşternutul ei pufos sau, poate, cu adevărat alesei mele prinseră a-i creşte aripi...
Dar imaginaţia, precum se ştie, o dă în variante, eu închipuindu-mi şi un altfel de deznodământ post-nupţial: o vedeam pe ea, oarecum intimidată de privirile mele admirativ pânditoare, cum îşi încheie fermuarul ce mi s-ar fi părut o gură care-i înghite sânii deja alunecători sub rochie precum conturul a doi fazani sub pielea vreunui hulpav şarpe Boa. (Ah! peste ani, despre toate astea am scris şi un poem în care mă minunam, zicând: „Ce obraji frumoşi aveau sânii ei roz-bombon!... Ce trist ar fi fost ca eu, Doamne, să fi suferit de daltonism!”)
Într-adevăr, în imaginaţia mea, ce obraji frumoşi aveau sânii ei şi ce obraji trişti avea ea, iubita mea cu chipu-i noptos învăluit de uluiala aventurilor minate de regretele viitoare. Mă temeam că, de atâta tristeţe, în clipa următoare aş putea-o vedea zvâcnind prin uşa izbită spre o tentativă de sinucidere! Pentru că, în genere, adolescentele îşi transpun foarte prost actoriceşte în acte comportamentale conflictele psihice. Însă acolo, în imaginaţia mea, ea proceda oarecum contrar presupunerilor: pur şi simplu, tăcea. Tăceam şi eu. Şi tăcerea noastră recrea depărtare...
Revenind la realitate, trebuie să spun că pe atunci, demult, ea scria şi versuri, însă Marele Cenzor, câine intertextualist ce era el, comitea sălbatice necuviinţe prin textele debutanţilor, în special prin cele ale firavelor debutante care, peste ani, n-au ajuns decât nişte erate elegiace a tot ce era, demult, promisiune divină.
Ea – da, da, anume ea – avusese un vers extraordinar despre tristele zile de sărbătoare ale lui Bacovia. Dintre multele debutante resemnate întru poezie sau doar măritate întru proza vieţii de toate zilele, anume ea continua să creadă că încă nu-i fusese asasinat harul scrisului şi nu-şi pierdea totuşi speranţa (care moare ultima sau nu moare deloc) că va mai scrie. Sigur, îmi spuneam şi eu, va mai scrie, poate, vreun vers memorabil care va fi pentru bibliografia ei cel puţin ce este nasul Cleopatr(i)ei pentru cei dispuşi a-i acorda oarecare importanţă. Sigur, ar fi putut să scrie, pentru că – din câte pricepeam eu (de data aceasta vorbesc destul de serios, nu leologist-ironic); deci, din câte pricepusem, ea fusese, în fond, o insă – pardon! – accelerată de-a binelea, căreia foarte, foarte puţin i-a durat perioada dintre refluxul de sfioasă retragere în instinctul copilandrei de cândva şi nerespectarea de adolescenta care devenise a distanţei necesare întru delimitarea adevărului de eroare, de aici trecând aproape expres de la îndoielnicele desfătări ale melancoliei la mocnirea colerică a sentimentelor contradictorii, emanatoare de incorigibilă tristeţe, cunoscută doar geniului care, încă de la primordiul său, aşteaptă curmarea perfidei mizerii şi a plictisului de moarte...
Însă, iat-o, astăzi, iat-o la bucătărie... Îi sunt oaspete... Negru, sub unghii, zaţul de cafea, pentru că dânsa se tot ţine de grija ibricului – umplându-l, golindu-l, spălându-l... Ibricul – îmi spune – este elementul privilegiat al văsăriei. Anume ibricului îi acordă cea mai mare atenţie. În special, când este foarte tristă în faţa mormanului de veselă ce aşteaptă în chiuveta de faianţă împăienjenită de zgârieturi.
Oricum, chiar şi în prezenţa mea, acum, aici şi astfel, o cuprinde – presupun – visarea cu vegetaţia şi fauna ei psihică animate de sticletele cu aripi boţite, pe care ea îl contemplă îndelung. Când acesta piroteşte în minusculul său coteţ, în minuscula poiată stilizată a coliviei ce stă pe frigiderul care – răblăgitul! – brusc! prinde a se scutura trăncănitor, spulberându-i doamnei neîmplinita visare, şi e de constatat, cu regret, că lumea şi dragostea ei s-au ales cu un mare eveniment în minus...
 
 
Hollywood-ul îngerilor
 
Da, vorba e de îngerul care, din fiinţă divină pozitivă (ca emoţie, ca stare de spirit optimistă...), poate ajunge – şi o să vedeţi de ce şi cum –, poate ajunge Îngerul Minus Unu (notat chiar matematiceşte: Îngerul -1), deja deosebit de toţi ceilalţi îngeri purtători de semn plus (+), ceea ce nu înseamnă însă că, în valorizarea şi situarea sa, Îngerul -1 ar ajunge în tabăra opusă – cea a inamicilor anghelilor şi bieţilor oameni.
Astfel, el nici alb nu e, ca tot ce se ştie a fi întrupare şi suflare serafică, nici de vreo altă culoare, ci străveziu e în firea şi plăsmuirea sa, invizibilitatea-i nicidecum carenţă fiindu-i, ci din contră – fiindu-i atu, pentru că, atunci când eşti nevăzut, ţi-e mai uşor să fii înger de pază, stând în post – ocrotit tu şi cel pe care-l ocroteşti, dând ripostă oricărui rău, fără însă a te divulga ca posibilă fiinţă.
Toate astea însă, la modul ideal... Pentru că, în viaţă şi în relaţiile îngerului cu omul, lucrurile pot sta oarecum altfel. Precum în situaţia care i se întâmplă îngerului ajuns a fi Minus Unu...
...Mai demult, el, ca o dizolvare de substanţă miraculoasă, trecu din afară spre interior prin sticla geamului, apoi se refăcu în deplina sa albeaţă şi-mi călcă pervazul ferestrei, pentru ca peste câteva clipe să devină – brusc – negru-cărbune şi, nitam-nisam, să-mi strige agresiv precum corbul lui Poe:
– Bagă-ţi asta în cap: se va găsi vreun Hamlet şi pentru craniul tău pe care să-l ia între palme şi să-i spună ceva desperat!
– De ce? întrebai.
Însă îngerul părea să nu aibă un răspuns. Anghelul tăcea, nu mai continua edgarpoeticul său joc de nenoroc.
După geam, în urbea aceasta plină de ciori, se auzeau cimpoaiele guşilor de corbi golindu-se de parşivele lor croncănituri nevro-nevermorice.
– De ce? repetai întrebarea.
Îngerul tăcea în continuare.
După geam, se trezea vacarmul oraşului, parţial localizat în duba hingherilor, în duba zecilor de game de lătrat desperat. (Îmi amintii că basarabeanul Paul Mihnea scrisese poemul Hingher şi demiurg.)
– Cine eşti tu? schimbai eu întrebarea, dar nu vorba, şi, în sfârşit, întraripatul îmi spuse că este îngerul păzitor al vecinei noastre şi eu îndată îl mai întrebai:
– De ce ţi-ai părăsit postul?
El dădu a lehamite dintr-un braţ (dreptul) şi dintr-o aripă (stânga), oftând necăjit. Şi eu m-am gândit că la mijloc ar fi fost vreo chestiune de morală, de decenţă, ştiind că vecina cam oploşeşte în patu-i musafiri de-o noapte. Gândiţi-vă şi domniile voastre, cum să păzească el, îngerul fără sex (ce este santinelă sau sfânt-inelă), o fiinţă dedată desfrâului?
– Dar ce au toate astea cu craniul meu şi cu Hamlet? am întrebat din nou, timid, oarecum derutat.
Îngerul însă mai dădu o dată a lehamite din celălalt braţ (stângul) şi cealaltă aripă (dreapta), oftă şi, iarăşi ca o substanţă miraculoasă, de data aceasta se dizolvă în sticla oglinzii obosite ca ochii ceasornicarilor din schimbul trei. Dispăru, în vreme ce eu avui impresia că pe urmele dizolvării sale din oglindă se desprinseră nişte fantome energetice difuze sau poate nişte lilieci – mamifere care pot fi şi stol, şi haită.
Bineînţeles, întâmplarea m-a afectat foarte mult şi de asemenea foarte mult am meditat la aceste confuzii relaţionare om-înger... Şi consider că, drept o iluminare, anume Îngerul -1 îmi făcu posibilă înţelegerea că, nu o dată, din plictisul timpului de cart, în Hollywood-ul lor celest ei, îngerii de pază, ticluiesc scenariile onirice ale nopţilor şi zilelor noastre de nelinişte, istorii în care sunt prevăzute umilinţa păcătosului însetat de împăcare şi smerenia mereu înfricoşată a vagabondului, ispăşirea culpabilei grabe a mirilor şi mistica ce-şi mistifică aiurelile în mintea unei domnişoare bătrâne, precum e vecina mea, superstiţia celui ce crede că tot ce bălmăjeşte nebunul şi politicianul are un fel de valoare profetică şi ambigua predispoziţie spre tristeţe a beţivanului pe care abstinenţii o au doar când ascultă predici sau discursuri solemne – pe scurt, în scenariile ticluite de îngerii relativ insensibili la teroarea şi febra coşmarescă a prevestirilor sunt inserate aparenţe(le) dezamăgitoare ale subconştientului mister lăuntric mereu învins de năucitoarea prezenţă a forţelor care ne depăşesc copleşitor şi de care anume ne ocrotesc blânzii angheli de pază care, uneori, prind a se cam plictisi în durata timpului de cart şi cad în poezie, precum în unicul păcat permis deopotrivă adamului şi arhanghelului. Iar dacă sunt extrem de sensibili şi pudici, ajung a fi Îngerul Minus Unu. Adică, cineva dintre pământeni rămâne fără pază...
 
 
Balerina cheală
 
Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallec, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!
Artisticeşte machiată, de o adolescenţă râncedă, balerina cheală va evolua în spectacolul „Pepi Cioraplung” exact pe scenele pe care s-a produs şi celebra cântăreaţă cheală care şi-a tot amânat cântatul până în clipa în care vitriolul din fiolă o violă definitiv. Dar să lăsăm asta...
Prin urmare, balerina noastră cu gura marmeladie de la tic-tac, ruj sau altceva, ceea ce te făcea să i te adresezi cu: „Ah, madam! sau orice alta vei fi de gen feminin cu buzele de culoarea vişinei putrede etcetera”, balerina sub fardul căreia frumuseţea este discutabilă ca Premiul Nobel pleacă din nou la Paris, cuprinsă de netrecătoarea-i efuziune de iubire cu flancurile largi, bazată pe teoria relativităţii amorului a lui Don Einstein (la timpul său amant cam încruntat, cu chip oarecum ermetic) cu formulele căruia îi pune la punct pe anumiţi muşchetari (mai mişcă!) bătrâiori – virtuoşi ai tinereţilor prelungite în vicii lejere despre care – de ce să ascundem? – sporovăieşte în jargon elegant lumea bună care o tratează cu o părere foarte mişto pe balerina noastră –, despre ea păreri proaste are doar câte vreun conaţional ce exclamă indiscret la spectacol, după spectacol şi după altceva: „Ah, pipiţa ei de ibovnică şuie ce îţi joacă feste, fese şi fuste!”. Iar un coetnic de-al nostru, mai săltat în „cultoliteratură”, îi trimisese un bileţel cu un distih cam jignitor: „Folle coquette qui te fies/ Aux charmes que tu vérifies”, ca şi cum ea n-ar fi cunoscut franceza – bădăran, insidiosul! –, alăturându-i şi traducerea românească: „Şuie cochetă ce te încrezi / În farmece dacă le vezi”, mai punând între paranteze, extrapoetic, remarca: „La paştele cailor!”. Dobitoc, ce mai!
Oricum, în ciuda necazurilor de orice fel, balerina pleacă din nou la Paris, noutate ce are importanţă continentală: înseamnă că etnia noastră alimentează în continuare arta, astfel că, maestre Ionesco, vă puteţi odihni în pace pe veci, fiind sigur că, drept componente ale absurdului, teatrul No, arca lui Noe, avionul lui Para-Noe, parţial biografia lui Poe, eucaliptul, eucalipsa, apocalipsa, Calipso şi Europa pot conta pe noi (!).
 
 
Între paranteze de speteze
 
Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor antiminuni.
Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria neavide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu bludnicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.
Iar Sisif şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa şi se aşază să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.
Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant care i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni şi se îndrăgosti de roza ce i se arătă ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui García Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii, zămislită în rozul zorilor, când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).
Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:
– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi anume din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...
– Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.
– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu înrevărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.
În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...”. Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...
Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:
– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...
– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.
– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare a-i fi o cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...
– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.
– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care se vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.
– Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutată Sisifa.
– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.
– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat, după care luna seamănă cu...
– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.
– Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! zice Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.
Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...
 
O ecuaţie
 
De undeva din inima celor 1,5 milioane de kilometri pătraţi ai Mongoliei, Miky îmi expediase o carte poştală. Din câte pot încăpea, scrise, pe reversul unei ilustrate, eram informat că peste o zi-două ilustrul meu amic îmi va trimite o scrisoare în care o să-mi expună anumite lucruri importante.
Într-adevăr, peste o săptămână citeam respectivul răvaş. Miky, compozitor prin vocaţie dublată de o irezistibilă pasiune pentru călătorii, mi se confesa că acolo, în depărtatele tărâmuri ale stepelor nesfârşite, îi venise obsedantul gând să compună un marş oarecum hazliu despre „pretutindeni răspândita infanterie a turiştilor (Lumii!)”, propunându-mi să încerc a încropi un text pentru viitoarea operă de drumeţie. Mi se păruse demnă de atenţie remarca pe care o făcuse Miky, conform căreia turiştii n-ar fi decât nişte infanterişti ai ruinelor rămase în urma adevăraţilor pedestraşi ai diverselor epoci războinice. Mi se mai sugera şi următorul detaliu: „În text ar fi bine să pomeneşti şi despre infanteria turistică ce trece prin ţara marii cavalerii ajungând până la marginea-margine a Pustiului Gobi”.
Peste alte câteva zile, Miky îmi scria că el deja pusese talpa „pe haturile nisipoase ale Marelui Pustiu, unde prind a se înşirui contururi de dune precum o mulţime de cadavre de cămile cocoşate”.
Zău! avea pană! Şi gând! Chiar idei filozofice, aş zice, dacă e să ne referim fie doar la această concluzie la care ajunsese amicul: „Însă problema e următoarea: cum să compunem noi un marş care să se încheie cu pierzania şirurilor de caravane dacă, în fond, moartea nu este decât o soluţie care nu răspunde şi nu corespunde nici unei probleme?”.
Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că sumbra idee despre moartea care nu reprezintă soluţia vreunei probleme îi veni lui Miky ca o presimţire a tragicului deznodământ al propriei sale vieţi. Pentru că la scurt timp după aceea prietenul meu se prăpădise undeva în necuprinsele tărâmuri extrem-asiatice. Rătăcindu-se de grupul turistic din care făcea parte, Miky se pomeni ostatecul cine ştie cărui trib de nomazi, ca să nu le zicem semisălbatici.
Eu presupun că mai curând în chip de jertfă decât din intenţie de asasinat păgân avu Miky acel crunt deznodământ al existenţei sale. Mai marele acelui trib îl condamnă la moarte (sau jertfă?) prin sfâşierea trupului de către patru cămile.
...Însă nomazii se pomeniseră că au, de tot, doar trei cămile.
...Un braţ al lui Miky fu legat de o motocicletă Toyota destul de răblăjită, detaliu care, probabil, n-ar trebui să conteze când este vorba de o crimă săvârşită cu atâta bestialitate. Apoi cămilarii dădură bici cămilelor, motociclistul demară brusc şi, în momentul următor, forţele celor trei cămile de culoarea pustiului şi ale motocicletei de culoarea Japoniei îl decimară pe bunul şi talentatul meu prieten Miky Theodoriu.
Astfel, în acea clipă fatală se uniră înde ele, implicit şi complice, era de până la Christos cu Epoca de după Marele Suferind, inclusiv cu era noastră postmodernă, respectiva complicitate alcătuind ecuaţia care se transcrie precum urmează: P. Chr. + d. Chr. + XX = www.microsoft.mail.com.etc.............?.................?....................?................?...
 
 
O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu
 
...Şi ţinând seama că o parte considerabilă
din marea lor experienţă o aduseseră cu ei din ou, ştiau multe.
Italo Svevo, Mama
 
Împinse uşor cu picioruşele-i în minusculul aerostat al crisalidei şi, o clipă mai târziu, ieşi din tunelul ei, însă, instinctiv, îndată vru să se retragă iar în cartuşul pupei, deoarece o rază fierbinte de soare era cât pe ce să-i găurească plăpândele-i aripioare: sub jarul luminii, câteva firicele de polen de pe ele chiar se scrumuiseră. Noroc că Flu se orientă expres, ajungând sub cea mai apropiată frunză, umbra căreia avea să-l protejeze. Felul în care reacţionă la primejdie îl făcu să-şi spună că, precum se vede, cu experienţa sa dobândită deja în gogoaşă, poate să pornească în lumea mare: se descurcă el! La urma urmelor, cu ce este mai prejos un falnic fluture faţă de pricăjitul boboc de raţă abia ieşit din găoace, însă care se aruncă temerar în apă şi înoată ca de când hăul?
– He, a zbura în libertăţile lumii e cu mult mai ceva, decât a te ţine pe apele băltoacelor! conchise Flu, astfel adresându-şi dintâia lăudăroşenie din viaţa lui.
Se zgâi de sub streaşina frunzei sub care se dosi şi văzu imensităţile spaţiului. Mari, ce mai! dar n-ai zice că s-a mirat prea de tot, însă totuşi manifestă curiozitate, întrebându-se cu glas ta-a-re(!):
– Da’ ce-o fi oare dincolo de dunga ce uneşte pământul cu cerul?
După alte câteva clipe de nedumerire şi ignoranţă, îşi mai zise:
– Ia să mă dumeresc ce şi cum! astfel manifestând o colosală, dacă nu chiar fantastică râvnă în dorinţe (zicem colosală, fantastică, raportând excesul de râvnă la infima fiinţă a eroului nostru).
Numai că pe dată atenţia lui Flu fu atrasă de flacăra solidificată a unui mac ce roşea undeva jos, la marginea umbrei arborelui din vârful căruia privea, cerceta, se informa... Concentrându-şi atenţia asupra macului, Flu uită imediat de nemaipomenita dorinţă de a se duce să vadă ce-o fi să fie oare dincolo de orizont. Era firesc să uite, că doar câtă memorie poate încăpea într-un căpşor de mărimea firuţului de mac? Şi aşa se face că, de cum gândesc la altceva, fluturii uită imediat ceea ce ştiuseră o clipă mai înainte, conştiinţa lor fiind asemenea cu sclipirea unei scântei care, trecându-se, cedează locul altei scântei; şi tot aşa, din bliţ în bliţ, îşi întreţine ea, conştiinţa de fluture, segmentata-i percepţie.
– Să se mai potolească puţin jarul soarelui şi cobor să văd ce comedie-pramatie o mai fi şi boţul ăla de roşeaţă, îşi zise Flu, zgâit la macul de jos, însă şi această intenţie îi zbură instantaneu din firuţul de căpşor, deoarece, peste o clipă, pe o creangă lăturalnică văzu o stăncuţă ce stătea pe marginea cuibului ei.
– Cine eşti? îi strigă ameninţător Flu.
Fără să-i răspundă, stăncuţa continuă să privească în căuşul cuibului. Privea cu multă dragoste şi înduioşare, cu un fel de uitare de sine privea. Flu renunţă să mai repete întrebarea. Dacă ar fi repetat-o, ar fi însemnat să-şi dubleze un gând, să-l facă adică de două ori mai voluminos, pe când, real vorbind, în căpşorul unui fluture nu poate încăpea decât un singur gând într-un singur exemplar – nici o aşchie mai mult!
– Proasto! îi strigă Flu stăncuţei, atins în orgoliul că aceasta nu-i acordă nici un strop de atenţie.
Pasărea continua să facă ceea ce făcuse: privea atent în cuib.
– Bovino! mai strigă Flu, îngroşând gluma, gândind că de data aceasta a jignit pasărea de-a binelea.
Însă stăncuţei nu-i tresări barem o pană-peniţă.
Şi dat fiind că prima jignire – „Proasto!” – fu ştearsă din memoria insectei-lepidoptere de cea de-a doua – „Bovino!”, peste aceasta din urmă Flu suprapuse o exclamaţie şi mai şi.
– Măgăriţo! îi mai strigă stăncuţei, insistând în aroganţa şi obrăznicia ce-l cuprinsese ca din senin. Să fi ţinut şi ele de experienţa acumulată încă în crisalidă?...
Din fericire, însufleţirea lui Flu întru a rosti nesăbuinţe i-o curmă un gând plin de curiozitate şi ceva tandreţe.
– De ce se uită ea totuşi atât de atentă în cuib? se întrebă el şi, bătând din aripioare, străbătu labirintul frunzişului, ajungând la cuibul stăncuţei.
Pasărea însă zbură aiurea.
– Se teme de mine! conchise triumfător Flu, aşezându-se exact pe locul unde o clipă înainte stătuse pasărea. Ba mai mult: Flu trăi cu certitudine senzaţia că totul şi toate de pe lume trebuie să i se supună anume lui. Numai că pe dată napoleonismul acestui gând i-l spulberară câteva ciocănituri uşoare ce veneau de la cele două găoace din cuibul stăncuţei. Şi, până a se dumeri Flu ce şi cum, una din găoace plesni şi din ea se risipiră câteva aşchii (că n-o să le spui cioburi, nu?) de coajă albicioasă. Intrigat de curioasa întâmplare, Flu sări pe găoacea încă neplesnită. Se auziră din nou câteva ciocănituri. Coaja găoacei tresări, se cutremură uşor-uşor, însă zgâlţâindu-l destul de neplăcut pe delicatul şi preacuriosul nostru erou. Fireşte – poate ajunge şi la mintea-mintiuţa unui fluture! – iată-iată, din găoace apărea-vor la lumina zilei puişorii de pasăre. Însă nu putem fi siguri şi de faptul dacă Flu pricepu că stăncuţa nu se zburătăci din motivul că s-ar fi speriat de el, ci se grăbea după hrană pentru odraslele care aveau să apară din găoace.
Curând, din micul aerostat al oului care plesnise întâiul se ivi puişorul.
– Noroc! îi strigă Flu, privind cu ambii săi ochişori microscopici într-un singur ochi al puişorului.
Stăncuţul însă, în virtutea experienţei acumulate încă în găoace, căscă pliscul şi, nitam-nisam, ciuguli, înghiţindu-l pe neastâmpăratul, pe fluşturaticul Flu! Abia când aluneca pe gâtiţa puişorului-stăncuţ, lui Flu i se redeşteptă simţul memoriei şi el îşi aminti că intenţiona să zboare spre a vedea ce o fi oare acolo, departe, după orizont! Ah, care altă dorinţă poate fi mai colosală decât cea de a vedea ce e după orizont, după orizont, după orizont?!...
Dacă s-ar fi întâmplat prin preajmă vreun om care, aşa, dintr-o curiozitate în amestec cu naivitatea, ar fi fost să fixeze clipita ieşirii lui Flu din minusculul tunel al crisalidei şi, impus de aceeaşi curiozitate şi naivitate, l-ar fi urmărit câteva clipe pe protagonistul nostru, fixând şi clipa în care sărmănelul Flu fu înghiţit de puişorul stăncuţei, omul ar fi constatat că între cele două evenimente nu trecuseră mai mult de zece minute; minute bântuite de vrere şi orgoliu, de ambiţie şi neputinţă, de puţină cunoaştere şi multă ignoranţă. Zău aşa: trecuseră nu mai mult de zece minute, cam tot atâtea câte i-ar fi necesare cuiva pentru a citi această nuveletă compusă cam din o mie de cuvinte. O mie de cuvinte... Concretizez cifra, deoarece, în comparaţie cu cele zece minute, o mie de cuvinte par a însemna mult mai mult, ba chiar foarte mult: cifrele au osebitul dar de a amplifica iluziile. Da, da, Flu vieţuise răstimp egal cu cel în care se citeşte această mie de cuvinte. Mult? Puţin? Viaţă totuşi...
 
 
* Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog