Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI

Iluzia libertăţii

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Alte articole de
Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

De ce tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi biserică? Întrebarea – care mi s-a adresat adeseori – mi se pare prea generală. Eu nu cred sau nu vreau să cred că toţi tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică. Să ne gândim că aceşti tineri au trăit o parte din viaţa lor sub un regim ateist. În comunism, filozofia care se impunea era materialismul dialectic şi istoric, marxismul care făcea abstracţie de Dumnezeu. Materia se năştea prin ea însăşi. Nimic nu se lega de nimic. Biserica a fost, într-un fel, îndepărtată prin ameninţările faţă de părinţi, dacă aceştia aveau o funcţie politică. Se temeau să fie văzuţi că se duc la biserică sau să afirme că-L cunosc pe Dumnezeu sau că doresc să-L cunoască pe Dumnezeu. Atunci, desigur, copilul nu comunica, în acest sens, cu părinţii. Chiar dacă erau credincioşi, părinţii se abţineau să vorbească în faţa copiilor despre Dumnezeu.
Pentru că, se ştie, copilul este cel mai sincer. Şi dacă se ducea la şcoală şi spunea: „Tata s-a dus la biserică. Mama mi-a făcut cruce sau şi-a făcut rugăciunea”, atunci, imediat, părinţii erau sancţionaţi şi, de aceea, se fereau să vorbească despre Dumnezeu în faţa copiilor. Copilul este cel mai uşor tras de limbă. Când germanii au invadat o parte din Franţa şi din Belgia, în ’41, şi voiau să afle unde sunt ascunşi cei din maquis, rezistenţii, întrebau pe copii, şi copiii, neştiutori, spuneau: „Tata e în cutare loc...”. Copiii n-au avut o educaţie religioasă din pricina temerii părinţilor de sancţiunile pe care le putea impune regimul asupra lor.
Pe de altă parte, astăzi, este o modă venită din Occident. Suntem un stat secularizat. Biserica e despărţită de stat. Statul nu este interesat de biserică. Biserica n-are decât să se descurce singură. Franţa e demult secularizată. Oricum, totuşi romano-catolicii au fost mai duri decât noi şi mai represivi, într-un anumit fel. Ştiţi foarte bine că noi n-am avut ruguri în ţara noastră. Ortodoxia n-a cunoscut nici rugurile, nici inchiziţia. În Occident, represaliile erau mai serioase pentru cei care se abăteau de la credinţă.
La noi libertatea a fost foarte mare, întotdeauna. Moda libertăţii absolute a trecut acum şi la noi, în nişte feluri cam triste, după părerea mea. Tinerii cred că sunt liberi, absolut liberi, liberi să umble în pielea goală. Iertaţi-mă! Eu sunt, cum să vă spun, bolnavă de treaba asta. Trupul omenesc, care este cortul lui Dumnezeu, cum zicea Apostolul Pavel, a început să nu mai fie socotit al lui Dumnezeu. Atâta expunere, Doamne, iartă-mă!
Aţi auzit, probabil, că la Salzburg, când a fost întâlnirea miniştrilor, s-a dat Răpirea din Serai de Mozart. Şi se deschide cortina şi apar doi cântăreţi în pielea goală: o doamnă şi un domn. Eu aş fi plecat din sală (n-aş fi plecat, încălcai protocolul, mă rog!), dar, oricum, mi-aş fi pus mâna la ochi, în semn de protest.
Aceasta este un fel de manifestare a libertăţii, a libertăţii la droguri. Am văzut în ziare statistici care m-au îngrozit: tineretul nostru se droghează. Tineretul nostru e preocupat de sex. Tineri, între 15 şi 17 ani, au declarat că ei sunt mai interesaţi de problemele sexului decât de învăţătură. Şi acesta este, probabil, un efect al libertăţii absolute, aşa cum o cred ei.
Mântuitorul şi Apostolii au zis: Libertatea o veţi avea doar când veţi cunoaşte adevărul. Adevărul vă va face liberi. Şi adevărul, care este? Dumnezeu! De-abia când vom fi în Dumnezeu, când îl vom fi cunoscut pe Dumnezeu, vom fi într-adevăr liberi. Toată sminteala asta a tineretului este o iluzie a libertăţii. Iertaţi-mă că vorbesc aşa, dar nu fiindcă sunt un om bătrân. Nu! Nu! Aşa aş fi vorbit şi în tinereţe. (...)
Trăim într-un moment în care presa, televiziunea, tot ceea ce se cheamă mass-media, spune fiecare ce vrea. Manualele sunt aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Am auzit de un manual de istorie în care, despre Ştefan cel Mare, erau vreo două pagini, despre Mihai Viteazul, vreo cinci, iar despre dna Esca nu mai ştiu câte pagini. Ce istorie e asta? Unde sunt acei factori care trezesc în noi viaţa anterioară a neamului? Unde sunt? De tezaurele noastre se spunea ceva? Nu se spunea nimic. Ba se pare că şi acum se distrug şantiere întregi de arheologie care fuseseră făcute între cele două războaie. Am văzut că s-au descoperit nişte monede străvechi, admirabile. Orice ţară ar fi făcut dintr-un tezaur ca acesta o treabă nemaipomenită, fiindcă asta întăreşte rădăcinile. Noi nu ştim ce facem. Ne acoperim rădăcinile. Noi, românii, să ne prostim chiar în halul ăsta, încât să ne tăiem creanga de sub picioare? M-aş mira!
Neamul nostru nu este nici prost, nici nevolnic, nici leneş. Când nu mai are ce face, ori îşi pune ştreangul de gât, ori, ca pe vremuri, pleacă în munţi. Suntem un popor cu valenţe foarte bune şi foarte solide. Esenţial este să ne redescoperim, fiindcă cei 50 de ani de comunism nu ne-au acoperit chiar de tot. Ar fi fost culmea! Acum toate sunt o brambureală nemaipomenită.
Au murit mii de oameni în puşcărie şi aceasta e o chestie îngrozitoare, dar atunci eram mai solidari, nu ne uram între noi, nu ne învrăjbeam chiar atâta. Nu pierise noţiunea de semenul nostru. Astăzi, am sentimentul că nu mai ştim ce e mila şi nu mai ştim ce e aproapele nostru. Te uiţi în ochii lui, mai vezi pe chipul lui chipul Mântuitorului? Te interesează doar câţi bani are, câţi bani îi poţi fura. Te interesează, ştiu eu, ce afaceri poţi să faci cu el. Suntem într-un moment foarte periculos. Neamul nostru este ameninţat să-şi piardă fiinţa aceea pe care a păstrat-o prin veacuri, din pricina închinării la cei doi idoli: viţelul de aur (banul) şi puterea.
Banul şi puterea au devenit acum ţintele fiecărei vieţi. Ce vrea fiecare? Bani! Ce vrea fiecare? Putere! Poporul meu este un popor în care am mare încredere şi eu cred că-L va regăsi pe Dumnezeu: pentru că ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu şi eu nădăjduiesc în Dumnezeu.
Ori Domnul a eliberat pe cel necurat, pe vrăjmaş, şi i-a dat drumul în lume şi atunci înseamnă că se apropie a doua venire. În Scripturi se spune că înainte de a doua venire a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, înainte de luminata zi a Judecăţii de Apoi, i se va da drumul vrăjmaşului, adică Prinţului întunericului, cum îi spune Biblia, şi acesta merge ca un leu prin lume, răcnind şi căutând pe cine să înghită.
Ei bine, ori suntem în epoca aceasta şi atunci aşteptăm a doua venire, ori, dacă nu, poporul nostru îşi revine şi se reface. Eu sper din toată inima să-şi reintre în posesia realelor sale calităţi morale şi, mai cu seamă, spirituale, pentru că de cele spirituale, adică de credinţă, depind cele morale. Un om credincios nu umblă după bani. Un om credincios nu doreşte puterea cu orice preţ.
Am fost foarte tulburată, citind într-un ziar că la New York s-a deschis primul liceu pentru adolescenţii homosexuali, ca să nu mai aibă alte necazuri în mijlocul celor care sunt normali şi care-şi băteau joc de ei. Am rămas absolut trăsnită. Sodoma şi Gomora era o nimica toată pe lângă aceasta.
Cum L-am acceptat pe Dumnezeu? Mai degrabă, cum mă acceptă Dumnezeu pe mine!
Copiii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică, pentru că aceasta ar însemna să le pună frâu poftelor lor, instinctelor lor de copii neînfrânaţi. Ei nu ştiu ce înseamnă să pui frâu, mental sau chiar faptic, unor astfel de porniri. Se poate ca fiecare dintre noi să fi avut pornirile acestea. În adolescenţă simţurile se aprind foarte repede. Dar dacă intră conştiinţa cuvântului în noi, dacă biserica ni se arată aşa cum se cuvine, atunci lucrul acela şi lucrurile acelea nu se mai pot întâmpla. Copilul începe să simtă altfel lucrurile.
Credinţa în Dumnezeu este sprijinul vieţii, este axa vieţii. De ce? Ale cui făpturi suntem noi? Eu aşa aş începe lecţiile mele de religie: Copii, orice obiect pe lumea aceasta are un făcător, un lucrător care a produs lucrul acela. Ei bine, creaţia aceasta nu are un lucrător care s-o fi produs? Oamenii aceştia, cine-i produce pe oamenii aceştia? Cine?
À propos, altă năzdrăvănie: clonarea. Tehnica aceasta merge spre pieire, aceasta nu mai e ştiinţă. Ştiinţa este o descoperire care-ţi permite să dăruieşti oamenilor o nouă posibilitate de a merge mai departe. Acum ştiinţa a devenit tehnologie, adică merge pe acele mecanisme sau modalităţi care să imite creaţia. Treaba aceasta este, după părerea mea, luciferică, demonică. Şi ce au început să facă? Concepţie in vitro să facă, aşa, copii în eprubetă. Clonează? Asta este îngrozitor. Ştiţi ce monstruozitate-i clonatul? Clonatul este a face o făptură fără suflet, fiindcă sufletul este Cuvântul, este Dumnezeu, este chipul Mântuitorului nostru. Noi îl purtăm în noi, dar nu-l ştim, pentru că noi suntem om din afară şi om lăuntric. Şi noi nu ne descoperim omul lăuntric decât foarte târziu, dacă-l descoperim! Îl bănuim. Şi-l căutăm pe Mântuitorul şi-l rugăm să vină spre noi, dar nu-l rugăm suficient de insistent, căci el ar veni. El a zis: „Bateţi! Şi vi se va deschide! Căutaţi! Şi veţi găsi!”.
Aşadar, clonarea e un lucru monstruos. Mi-a fost dat să văd în „Adevărul” nişte figuri virtuale, fiinţe virtuale. Ce-o fi asta? Nu ştiam ce-i aia fiinţă virtuală. Am citit cu atenţie articolele. Erau patru portrete de femei, făcute la computer. Şi noi vrem cu timpul să găsim nişte modalităţi de a le aranja, de a le pune prin nişte mecanisme în mişcare. Vrem să facem din ele nişte fiinţe vii, din aceste fiinţe virtuale. Erau nişte figuri feminine, numai că a patra mi-a atras atenţia. Era cam ciudată, avea coarne. Am rămas absolut siderată. Adică, una dintre cele patru figuri era demonică.
Vasăzică, clonăm. Facem fiinţe fără suflet, fiindcă nu avem de unde da suflet. Sufletul îl dă numai Cel de Sus. Am ajuns departe. Pe cine provocăm? Cui aruncăm mănuşa? Domnului? Tatălui? Sf.Duh? Cui, din Sf. Treime?
Sfidăm pe Dumnezeu. Şi e mai marea ruşinea pentru noi, ca oameni. Eu sunt profund îndurerată de lucrurile care se petrec. Credinţa în Dumnezeu trebuie să ne fie congeneră: să ne naştem cu ea şi ne naştem cu ea.
Când eram mici, viaţa noastră era supusă rânduielilor. Noi creşteam în rânduieli. Bunicul meu după mamă a fost preot, timp de 50 de ani, la Mărăşeşti. Era îngrozitor de credincios şi a murit ca un sfânt. Când eram de 2 ani, mă aşeza la el pe birou şi mă spovedea. Mă întreba dacă am fost cuminte: ai ascultat pe mama, ai ascultat pe tata şi mă împărtăşea. Începusem să mă emoţionez, vibra, aşa, în mine, o fricuţă, de ce s-ar putea întâmpla dacă nu aş fi fost cuminte şi dacă nu aş asculta pe tata şi pe mama.
Viaţa a început, pentru mine, cu spovedania şi cu împărtăşania, de mic copil. De ce, după botez, se duce copilul şi se împărtăşeşte? Pentru că aşa e rânduiala.
După aceea, am intrat în custodia, ca să zic aşa, a surorii bunicii, care a trăit ca o sfântă. Văduvă la 49 de ani, nu şi-a scos doliul de pe ea până la sfârşitul vieţii. Nu ştia decât de biserică şi de casă. Avea un paraclis frumos în dormitorul ei şi mă ducea de mână la biserică: înţelegeam, nu-nţelegeam, mie-mi făcea plăcere. Dumnezeu mi-a fost descoperit de foarte devreme, din fericire.
În adolescenţă au început dubiile. Toţi tinerii între 15 şi 17 ani au dubii: există Dumnezeu, nu există Dumnezeu, vorbind aşa. Continuam să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, adică păstram rânduielile. Profesorul nostru de religie, părintele Marian Popescu, de la Şcoala Centrală, era derutat de întrebările grozave pe care i le puneam noi, toate aduse de prin Voltaire.
Între timp, am fost bolnavă de plămâni. A trebuit să-mi abandonez cariera muzicală pe care o începusem. Am fost desperată atunci. Nu am avut un moment de îndoială, ci de durere, în care n-am mai contat pe Dumnezeu, fiindcă mi se părea că mi-a schimbat cursul vieţii şi mi-a răvăşit toată existenţa. Eu am învăţat la maicile catolice. Acolo, altă rânduială. Clasele primare, între 7 şi 11 ani, le-am făcut la Pitar Moşi, în nemţeşte şi în franţuzeşte. Ne făceam rugăciunea la Maica Domnului, spuneam Tatăl nostru în franceză, în germană şi, fireşte, în română.
Se păstra, deci, rânduiala, indiferent că mintea uneori o lua razna. Pe de altă parte, familia mea avea o casă la Mănăstirea Ţigăneşti. Acolo, am învăţat Psalmul 50, pe vechi, cum ziceau măicuţele, adică scris cu litere chirilice. Eram spre studenţie. Mă împăcam cu soarta, pentru că terminasem cu muzica şi intrasem la Drept şi la Filologie.
După ce-am păstrat rânduielile, a început căutarea. Dincolo de dubiile tale sau de momentele de revoltă sau de mai ştiu eu ce, Duhul nu te lasă niciodată. Mântuitorul e în noi, iar Duhul nu te lasă niciodată. Tatăl ceresc şi Sf.Duh, Pronia sunt perpetuu cu noi. Viaţa noastră este marcată de Pronie, este hotărâtă de Pronie. Şi, la momentul oportun, dacă cel care caută este plin de dorinţa de a afla, începe să găsească. Treptat, începe să găsească.
Am avut duhovnici admirabili, care mi-au arătat calea şi m-au ajutat foarte mult. De la ei am învăţat ce înseamnă rugăciunea inimii. De la ei am început să ştiu ce înseamnă să duci imaginea în minte şi după aceea să treci imaginea în inimă: Părintele Chiriac, doctor la Strasbourg, era de o veneraţie extraordinară. Părintele Ghiuj era un mare duhovnic. Am avut norocul acesta. Şi, de atunci, setea mea de cunoaştere a lui Dumnezeu nu a făcut decât să crească. În timpul comunismului, Dumnezeu m-a ajutat şi m-a apărat. Am cununat 17 perechi şi am botezat 11 copii, fără să mă jenez, ducându-mă la biserică, şi parcă nu mă vedeau. Dumnezeu zice că, dacă vrea, poate să facă pe cineva să vadă şi să nu vadă. Sau, să audă şi să nu audă.
La facultate a început misiunea mea de om credincios. Făceam literatură universală şi le-am pus la Bibliografie Biblia. A venit secretarul organizaţiei de bază, pe Universitate, la mine: „Doamnă Zoe, ce-aţi făcut, mă nenorociţi?!”. Şi i-am zis: „Mă băiete, când vine cineva şi te întreabă ce caută Biblia acolo, îi spui aşa: Biblia este cartea cea mai mare a lumii şi cine n-o cunoaşte înseamnă că este un om totalmente lipsit de orice învăţătură autentică”. Au tăcut din gură şi au acceptat, spre stupoarea mea şi spre stupoarea tuturor. Am fost încântată.
Aveam asistent pe Ioan Alexandru. Amândoi făceam Eminescu, eu cursuri, el – seminare. Încercam amândoi să introducem elementul de educaţie religioasă şi spirituală. Şi cum credeţi că făceam?
Recurgeam la nişte strategii speciale. Începeam literatura de la Antichitate. Cosmogonia la indieni, egipteni, asiro-caldeeni, la evrei şi, dintr-o dată, îi duceam la Geneză. Nu putea să spună nimeni nimic. Şi zic, mai e una, mai târzie, este la Ioan din Patmos. Nu i-am zis Apostolul, căci mă descopeream: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Se uitau la mine, apoi plecau acasă şi se întrebau şi căutau.
Era o comunicare perfectă între mine şi studenţii mei. Veneau la cursuri şi studenţi de la alte facultăţi, chiar de la teologie. Se pare că profesorii lor erau mai reci, mai docţi, mai savanţi şi nu se apropiau de ei. Între timp, am publicat, cu Ioan Alexandru, Cântarea Cântărilor, el traducerea, iar eu, prefaţa. Pe urmă, am prezentat Biblia lui Şerban, în 1988. Vă daţi seama, ce târziu! Cu un an înainte de terminarea din decembrie ’89. Am fost prima femeie care a vorbit în Sinod. Şi dădurăm drumul şi Bibliei lui Şerban.
Iată deci cum l-am descoperit şi cum am încercat să-l transmit pe Dumnezeu. Acum, la bătrâneţe, probabil că mă voi dărui Lui cu totul, înţelegând că aceasta este singura cale, adevărată, a vieţii. Mântuitorul spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Şi, pentru că în lume e mult mai greu, în cele din urmă, m-am retras aici, la Văratec, pentru un timp. Dar va veni vremea când voi rămâne definitiv la Văratec, pentru că, într-adevăr, am găsit calea cea adevărată.
Să vedem cum am să fiu de vrednică. Să vedem ce vrednicie o să am ca să pot să ajung să-L privesc pe Domnul faţă la faţă. Se vorbeşte despre post şi rugăciune. Postul este foarte important. Unii spun că este o dietă. Te abţii de la nişte lucruri care îţi fac rău. Postul este modalitatea de a-ţi slăbi patimile, instinctele acestea, aşa de violente. Ele nu se pot supune decât printr-o pază a minţii, adică să nu te mai gândeşti la tot felul de năzdrăvănii, să-ţi ţii mintea în frâu, nevorbind lucruri necuviincioase, mâncând puţin, ca să nu hrănim patimile noastre. Esenţial în viaţă nu este plăcerea trupului, esenţialul este plăcerea spiritului, pe care o obţii prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie permanentă. Pentru tineri, măcar dimineaţa şi seara. Pe stradă, când mergem să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Sau: „Maica Domnului, fii cu mine, Măicuţa Domnului, ajută-mă, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Spuneţi, din când în când, aceste lucruri, treptat, au să ajungă să se unească toate aceste lucruri pe care le spuneţi. În ele vă veţi găsi uşurinţa. Consolarea. Vă veţi găsi cumva şi împlinirea. După ce te rogi, ai o senzaţie de uşurare extraordinară.
A fost o vreme, când mă rugam pe stradă, la modul foarte subiectiv. Ani de zile, când mă duceam la facultate, pe jos, de acasă de la mine, de pe Griviţa până pe Edgar Quinet, spuneam: „Dă, Doamne, un gând de dragoste şi de pace pentru toţi oamenii lumii!”. Şi spuneam asta continuu. Nu ştiţi cât bine mi-a făcut, şi lăuntric, dar şi pentru semenii mei, fiindcă, fatalmente, rugându-te lui Dumnezeu, capeţi conştiinţa alterităţii. Există şi celălalt.
Treimea este modelul, exemplul, a trei entităţi într-una, legate prin dragoste. Dumnezeu iubeşte pe Fiul, Fiul îl iubeşte pe Dumnezeu. Amândoi iubesc pe Sf. Duh. Sf. Irineu din Lyon spunea că Tatăl lucrează cu cele două braţe ale lui, iubitoare: dreapta – Mântuitorul şi stânga – Sfântul Duh. Dacă stai şi meditezi puţin, capeţi nişte lumini interioare, treci prin suferinţă mai uşor. Şi cel mai important lucru e când descoperi pe aproapele. Şi asta este esenţial. Aceasta este legea iubirii. Aşa descoperim pe Dumnezeu, prin Legea iubirii, prin celălalt. În ce constă superioritatea absolută a creştinismului asupra tuturor celorlalte religii? Adică, a budismului, care, mă rog, nu-i o religie. De ce? Pentru că este o religie întemeiată pe jertfa din iubire.
Legea Mântuitorului este Legea iubirii. El, din iubire, s-a întrupat, din iubire a suferit pentru noi. Noi, adică zidirea lui cea căzută, căzută pradă păcatului şi morţii. Ei bine, Mântuitorul întrupându-se şi luând asupra lui moartea, ne-a izbăvit de păcat şi de moarte, dăruindu-ne perspectiva vieţii veşnice.
Gândiţi-vă că, până la apariţia creştinismului, moartea era moarte, gata! Şi la evrei, care era poporul ales şi care avusese făgăduinţe, pe Avraam, Isac, Iacob, David, toţi ziceau, vai de mine, am ajuns în mormânt, am ajuns ca unul care stă în groapă. Toţi credeau în Seol, că acolo este sfârşitul vieţii.
Prin iubire, Mântuitorul ne aduce perspectiva vieţii veşnice. Un lucru de o mare frumuseţe, un splendid concept şi care e în desfăşurare. Această superioritate a creştinismului este astăzi întunecată, din nenorocire, de secte. Sectele sunt un pericol foarte mare pentru ortodoxie, şi nu numai pentru ortodoxie, ci şi pentru romano-catolici. Sectele contestă pe Maica Domnului, contestă sfinţii, nu au nimic de-a face cu credinţa adevărată. Bibliile lor sunt cu traduceri voit imperfecte şi sunt făcătorii unui prozelitism, extrem de periculos şi care prinde, din nenorocire, într-o epocă aşa de încercată de sărăcie, cum este vremea noastră. Profită şi se duc la sate cu maşini încărcate cu cadouri, cu fleacuri, de fapt. Am văzut la Mitocul Dragomirnei cum lăsau la casele ţăranilor cadourile, blugi, gumă de mestecat. Şi ţăranii erau fericiţi. Asta se întâmplă când credinţa nu este puternică, foarte adâncă, pentru că ţăranul român avea o credinţă foarte puternică, însă condiţiile precare de existenţă îi slăbesc şi atunci nu mai au tăria de a crede. Şi ce facem? Greu de ştiut.
Li se cere preoţilor o activitate misionară, socială, pe care înainte nu era nevoie să o desfăşori. Părintele Bria se plimba odată pe culoarul Facultăţii de Teologie, cu mâinile la spate, supărat şi zicea: „Dacă o să continuăm aşa, ortodoxia noastră o să ajungă iar o sectă”.
Acum citesc, mai cu seamă, cărţile savanţilor catolici care au trecut la ortodoxie. Olivier Clément, mare istoric francez, a trecut la ortodoxie. A venit aici şi s-a întâlnit cu Părintele Cleopa. Era într-o admiraţie nemaipomenită. Un pastor american mi-a spus: „Doamnă Buşulenga, dacă nu aş fi avut nevastă şi copii, rămâneam la Sihăstria”, iar într-o scrisoare îmi preciza că tradusese, în engleza americană, expresia: „Mânca-v-ar raiul!”. Îmi face o plăcere nemaipomenită să-i citesc pe aceşti oameni. Şi pe ruşi, cei care fuseseră în emigraţie: Evdokimov, Florenski, Berdiaev, care sunt nişte teologi de mâna întâi. Fireşte, şi grecii. Însă aceştia care au trecut la ortodoxie sunt impresionanţi. Simţi temperatura înaltă din scrierile lor. Probabil, este căldura neofitului. Sunt atât de ahtiaţi de căutarea noastră. Îl citează pe Maxim Mărturisitorul şi pe toţi Părinţii Bisericii (Evagrie Ponticul, Marc Ascetul), îi citează pe toţi cu o voluptate aproape extraordinară.
Din punctul acesta de vedere e un reviriment spiritual, venit dinspre Apus, de data aceasta.
După ’89, am participat la un Congres al Ortodoxiei. Biserica era atacată. Atunci m-am ridicat şi am spus: Biserica noastră nu a fost niciodată o biserică triumfătoare sau o biserică militantă, o ecclesia triumfans, biserica noastră a fost o biserică rugătoare, o ecclesia orans. Mănăstirile noastre au fost până acum focare de rugăciune: Ora et labora, era deviza călugărului. Munceşte şi te roagă!
Se face adeseori o legătură între globalizare şi viitoarea noastră intrare în Uniunea Europeană.
Globalizarea e una, iar intrarea noastră în UE e o chestiune de oportunitate, de conjunctură politică.
România, între cele două războaie, a dat cea mai strălucită dovadă a capacităţii sale creatoare. Gândiţi-vă că România a fost întreagă doar 22 de ani, între 1918 şi 1940. Nici o ţară din jur nu a dat ce am dat noi.
Ştiţi foarte bine că în România a fost „Le petit Paris”. Paul Morand, care a fost şi ambasador în România, a scris două cărţi: Bucarest şi La flèche d’Orient. Eram ţara cea mai francofonă din lume, după Belgia şi Canada, iar acum nu mai suntem europeni, suntem balcanici.
Pe drept ar fi fost ca România să fi intrat în UE în primul val. Eram cei mai francofoni, cei mai francofili. Noi i-am salvat pe francezi în 1917. Armatele române, cu eroismul lor, au salvat armatele franceze ale lui Berthelot. Pe de altă parte, noi nu i-am trădat niciodată pe francezi şi nici ei pe noi. Ne-au trădat alţii.
Aşadar, între cele două războaie, România întreagă a fost într-o etapă de creativitate absolut excepţională, în istoria ei şi în istoria Europei. România a fost sincronizată perfect cu Europa. Brâncuşi a revoluţionat toată sculptura franceză. Enescu a fost unul dintre cei mai mari compozitori. Enescu este, după părerea mea, un compozitor al mileniului al III-lea. Oedip-ul lui nu a fost încă înţeles şi nici Simfoniile. Aveam o şcoală de medicină extraordinară: Lupu, Haţieganu, Bruckner. Nu mai vorbim de Bagdasar, care a fost primul neurochirurg european. Nimeni nu se ducea să se opereze nici în Bulgaria, nici în Polonia. Toţi se operau la noi. Dar Coandă! Fenomenul Coandă! Erau valori pe toate căile. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei.
Ce se întâmplă azi e de o mare tristeţe. E vorba de modă, de imitaţie, de post-modernism. Optzeciştii o porniseră bine. Mircea Cărtărescu mi-a fost student şi i-am condus teza de licenţă, care era despre Eminescu. Teza era frumoasă, deşi la antipodul viziunii mele. Eu am acceptat întotdeauna punctele de vedere ale discipolilor mei, ale studenţilor mei, dacă erau coerente, inteligente şi dacă aveau o viziune apropiată de adevăr.
Spre marea mea durere, Mircea Cărtărescu este, în momentul de faţă, unul dintre detractorii cei mai notorii ai lui Eminescu, pentru că nu există lucru mai lipsit de delicateţe şi de sensibilitate, decât să faci portretul unui muribund, aflat pe un pat de spital. Oribil. M-a durut îngrozitor. Ce se întâmplă? Are complexe faţă de Eminescu? Dacă ar fi un om de mare cultură, nu l-ar dispreţui, măcar pentru o parte din operă. Am stat 30 de ani cu opera lui Eminescu. Sunt 17 volume mari şi încă nu am intrat în el. Au intrat străinii şi au găsit acolo pe Părinţii Bisericii, pe gnostici, iar noi trebuie să-l călcăm în picioare, în condiţiile şi în starea aceasta a culturii române, în care se dispreţuiesc valorile şi sunt trecute sub tăcere.
Ei bine, când nu se mai ştie istorie, când nu se mai ştie nimic despre cultura românească, ce-aşteptăm de la tineri? Vedeţi! Ne tăiem singuri creanga de sub picioare. Dacă nu se revine la lectură, dacă se rămâne pe virtual, dacă se rămâne pe dischete şi pe nu ştiu ce, adio cultură!
Cartea-i cuvântul! Ce frumos spune Maxim Mărturisitorul: cuvântul este rouă, este apă, este izvor şi este râu! O splendoare. Mă refer la cuvântul scris, cuvântul cel curat şi care-i rouă, şi izvor, şi lacrimă. Lectura este ceea ce face pe om.
Cititul este cultură, iar ce auzim la radio, TV este zero. Nu zero, sub zero. În raportul dintre cuvânt şi imagine, cuvântul fixează, cuvântul precizează, clarifică, revii asupra lui, se-ncheagă, se leagă, în perioade, în fraze, în sentinţe. Imaginea îţi năuceşte mintea. Nu rămâne nimic.
Nu mai vorbesc de limbaj, fiindcă post-modernismul este înţeles la noi, ca şi pe toată faţa pământului, probabil, ca o reprezentare a vieţii şi a artei în cioburi. Viaţa şi arta în cioburi. Şi aceasta nu mai este artă, nu mai este nimic. Iar dacă se renunţă la cultură, dragii mei, vom sfârşi rău de tot.
 
Această impresionantă confesiune a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, înregistrată la Mănăstirea Văratec, în ziua de 3 august 2003, am primit-o de la un om cucernic şi iubitor de carte, Gheorghe Simon. Îi rămânem îndatoraţi. (Alex. Ştefănescu)
 
România literară,
nr. 32 din 11 august 2006
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog