Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARTE PLASTICE

„Un pictor adevărat e dator să surprindă irepetabilul, inefabilul acestei lumi...”

Alexandru BANTOŞ

Ghenadie JALOBĂ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Ghenadie JALOBĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

– Stimate domnule Ghenadie Jalbă, din discuţiile cu dumneavoastră avute anterior, am remarcat faptul că posedaţi un limbaj verbal nuanţat. Vorbiţi despre artă, inclusiv despre pictură, coerent şi argumentat... Cui datoraţi buna cunoaştere a limbii române, în ce condiţii aţi însuşit-o?
– Vă mulţumesc pentru apreciere, însă trebuie să precizez: întotdeauna este loc de mai bine. Eu cred că nivelul de cunoaştere a unei limbi (inclusiv a celei materne) depinde de mai mulţi factori, dar cel mai important este ca omul să depună în permanenţă efort pentru a-şi cultiva limbajul, să nu alunece în indiferenţă. Acest lucru este, cred eu, foarte actual şi de o mare semnificaţie pentru noi, românii dintre Prut şi Nistru, cei care ne aflăm într-un mediu lingvistic foarte poluat. În ceea ce mă priveşte, cunosc limba română la un anumit nivel datorită mai multor împrejurări favorabile. În primul rând, tatăl meu a fost învăţător de română la şcoala din satul natal. Mai mult decât atât, atunci când a procurat un televizor (era începutul anilor şaizeci), a montat o antenă specială pentru a putea recepţiona televiziunea română. Datorită acestui fapt, m-am obişnuit a citi cu alfabet românesc. Literele ruseşti le învăţam, desigur, la şcoală. Tata avea pe masa de lucru numai cărţi editate în Ţară. Pe atunci însă nici el, intelectual, pentru care lucrurile erau limpezi, nu cuteza să afirme public că vorbeşte româneşte (utiliza doar glotonimul „limba moldovenească”, subînţelegând prin el limba română).
Mai târziu, la Şcoala de Pictură „I. E. Repin” (actualmente Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”), am avut-o în calitate de profesoară la limba română pe doamna Iulia Mândâcanu, căreia îi datorăm însuşirea corectă a limbajului de specialitate. Îmi amintesc cum noi, elevii, încercam să aflăm denumirea corectă, „în moldoveneşte”, a diferitor ustensile, cum ar fi „podramnic” (şasiu), „ietiudnic” (trusă de vopsele), „mastehin” (cuţit de paletă) etc. Ei bine, într-o bună zi doamna Mândâcanu ne-a oferit o listă impunătoare de termeni de specialitate care conţinea şi traducerea acestora. Memorizam cuvintele şi apelam la ele, corectându-ne reciproc, împreună învăţând frumoasa şi expresiva limbă română. Trebuie totuşi să vă mărturisesc un lucru paradoxal, dar adevărat. Cel mai bine am însuşit limba română în timpul anilor de studii la Institutul de Arte Plastice „V.I. Surikov” din Moscova. Acolo, în inima imperiului sovietic, am învăţat să vorbesc corect, bineînţeles, ruseşte, dar şi româneşte. Ruseşte comunicam permanent, aceasta fiind şi limba de studiu la facultate, iar româneşte vorbeam cu studenţi basarabeni de la noi, precum şi de la alte instituţii de învăţământ din capitala sovietică. Erau tineri care posedau un vocabular bogat şi mi-a fost uşor, comunicând cu ei, să-mi aprofundez cunoştinţele la română. Tot la Moscova am pus bazele bibliotecii personale, frecventând renumita librărie „Drujba”, centru de cultură care ne aduna şi ne unea pe toţi cei aflaţi departe de baştină.
În perioada postuniversitară, devenind profesor de pictură la diverse instituţii de învăţământ de la Chişinău, am ţinut cu tot dinadinsul să le vorbesc elevilor mei într-o limbă română dacă nu bogată, cel puţin corectă. Asta mi-a permis să mă menţin, să zic aşa, pe linia de plutire, posedând cu timpul un limbaj de profil adecvat.
După anul 1990, când a început colaborarea cu artiştii plastici din România, iar traversarea frontierei de la Prut a devenit ceva obişnuit, multe lucruri, inclusiv sub aspect lingvistic, au intrat, cred eu, în albia firescului. Acum tinerii noştri au posibilitatea să urmeze studiile în cele mai bune tradiţii ale şcolii româneşti. Aici, evident, deprind autentica limbă română şi nu mai au complexele noastre.
– Să ne referim în continuare la instituţiile ce se îngrijesc de viitorul artei plastice de la noi. Cum este organizat procesul de studiere a obiectelor de bază? Ce dificultăţi traversează azi şcolile de arte plastice din Republica Moldova?
– Pot să vorbesc doar despre Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, unde activez în calitate de profesor la disciplinele de profil. Din păcate, orele la disciplinele de bază (desen, pictură, compoziţie ş.a.) au fost reduse aproape cu 50% în raport cu programele de acum 9-10 ani. Aceste modificări au impact negativ şi asupra calităţii cunoştinţelor elevilor. Meseria noastră, se ştie, este bazată preponderent pe exerciţiul practic îndelungat. Vreau să fiu înţeles corect – eu sunt pentru integrare europeană şi pentru aderare la convenţiile europene, dar nu în detrimentul tineretului studios şi al viitorului artei. Aş vrea să mă refer la renumita Convenţie de la Bologna. Aderarea noastră (a sistemului de învăţământ autohton) la acest act normativ ar trebui făcută cu multă precauţie şi cu antrenarea specialiştilor din domeniile respective. Am în vedere, desigur, disciplinele de profil şi modul de aplicare a noilor prevederi în colegiul nostru. Atunci când ministerul (şi e foarte greu să stabileşti care minister, se pare că cel al finanţelor) egalează numărul de ore (de studii) de la un liceu teoretic (care nu prevede pregătirea absolvenţilor într-un anumit domeniu) cu numărul de ore de la instituţia ce pregăteşte specialişti cu diplome, care pot fi angajaţi în câmpul muncii imediat după absolvire, cred că se comite o încălcare gravă a drepturilor elevilor. Paradoxal (am impresia că trăim în epoca marilor paradoxuri), dar elevului ce trebuie să însuşească o meserie (pictura este întâi de toate o meserie) nu i se creează condiţii adecvate pentru studierea acesteia. Un elev de la arte are nevoie de mai mult exerciţiu practic, are nevoie de mai multe ore de comunicare cu profesorul său. Or, în Republica Moldova s-au redus orele de artă plastică şi în segmentul primar, şi în cel gimnazial. Instructiv pentru noi este exemplul Japoniei, care a mărit numărul de ore la disciplinele cu profil artistic, inclusiv la arta plastică. Performanţele ţării respective, implicit în zona artelor, sunt cunoscute. Niponii ştiu: un om bine instruit, cu o vastă şi subtilă cultură artistică, devine şi un bun cetăţean al ţării sale.
– Vorbiţi-ne şi despre pictorii (de ieri, de azi) la care aţi făcut şcoală?
– La Şcoala de Arte Plastice „I.E. Repin” am studiat cu profesorul Petru Rusu, dar nu neglijam nici sfaturile altor dascăli, cum ar fi regretaţii Valeriu Puşcaşu, Vasile Toma, Mihail Lepădatu. Bineînţeles că domnul Rusu a fost cel care „a lucrat” nemijlocit cu mine pe parcursul a 4 ani de studii. Tot el m-a susţinut când am hotărât să urmez facultatea la Institutul de Arte Plastice „V. I. Surikov”, unde am studiat cu mai mulţi profesori, dar am absolvit atelierul maestrului Viktor Ţâplakov, la specialitatea pictură de şevalet. Însă cel care a trezit în mine interesul pentru desen şi care m-a iniţiat în secretele picturii a fost consăteanul Gheorghe Sandu, profesor la şcoala de pictură pentru copii din Făleşti. El a organizat pentru un grup de copii, din care făceam şi eu parte, o filială a acestei şcoli în satul nostru. Pe parcursul întregii perioade de studii la Chişinău şi la Moscova, reveneam mereu la acest om pentru o discuţie, pentru un sfat. Trebuie să mărturisesc că eram şi rude, Gheorghe Sandu fiindu-mi văr drept. Abia după plecarea lui dintre noi am înţeles cât de mult a însemnat pentru mine această rudă nu numai de sânge, dar şi de suflet.
– Ce motive Vă determină să preferaţi lucrările anumitor artişti plastici? E vorba doar de factorul subiectiv?
– Aparent, da! Un profesionist însă nu poate aprecia (nu are dreptul!) un tablou numai după acest criteriu. Din punct de vedere profesional analiza unei lucrări se face, după mine, pornind, în primul rând, de la structura compoziţională şi cromatica ei, subiectul fiind deseori doar un pretext pentru primele două, iar atunci când e vorba de o abstracţie, acesta (subiectul) lipseşte cu desăvârşire.
În cazul evaluării operei unui artist plastic contează şi din ce perioadă istorică este acest artist, din ce şcoală face parte. Dar până la urmă decisiv e factorul subiectiv, deoarece şi noi, profesioniştii, avem preferinţele noastre.
– Ce înseamnă, domnule Ghenadie Jalbă, culoarea pentru un pictor?
– Cred că în pictură culoarea înseamnă totul (sau aproape totul); dacă nu există culoare, nu există pictură. Sigur că există artişti în a căror operă predomină desenul, alţii sunt colorişti de excepţie, oricum pictura înseamnă culoare. Atunci când începi lucrul la un tablou, cromatica acestuia depinde de mai mulţi factori, inclusiv de mesajul psihologic, chiar dacă este vorba de o abstracţie. Cromatica poate fi dictată de un subiect concret. În unele situaţii subiectul este un simplu pretext, iar cromatica este pur şi simplu o preferinţă a artistului. Mai există şi maniera coloristică specifică anumitor artişti plastici. Unii pictori utilizează gamele reci, alţii pe cele calde etc., dar se întâmplă ca în lucrările aceluiaşi artist, în diferite perioade, să poată fi identificate game cromatice diverse. Exemplu clasic în acest sens este Pablo Picasso, care a folosit o largă varietate de culori şi este considerat reprezentant al mai multor curente artistice.
– Se afirmă că actul de creaţie autentic reclamă legătura firească dintre limbajul tradiţional şi cel modern. Cum explicaţi această „confluenţă” referindu-Vă , evident, la activitatea Dumneavoastră?
– Dintotdeauna mi-au plăcut maeştrii vechi ai picturii universale, iar când am descoperit pictura monumentală (murală) din mănăstirile româneşti, am înţeles care este esenţa tradiţiei şcolii româneşti de pictură. Abia când am avut ocazia să le văd, să le contemplu, să le admir, m-am pătruns de adevărata şi irepetabila lor frumuseţe. În general însă este dificil să abordezi problema tradiţiei în pictură acum, la începutul secolului al XXI-lea. Personal, am învăţat meseria (şi tot ce înseamnă a fi pictor!) având drept model pictura universală şi, atât cât era posibil, pictura românească, iar când mă aflam la Moscova, am fost influenţat de către pictorii ruşi. După absolvirea facultăţii mi-am dorit să pictez în spiritul tradiţiei naţionale. Evenimentele care au urmat, „perestroika”, apoi posibilitatea de a merge în Ţară, m-au ajutat foarte mult. Eu, care fac o pictură mai mult sau mai puţin realistă, am preferat să urmez marii noştri înaintaşi, cum ar fi Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian şi Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza şi Corneliu Baba.
– Kitsch-ul domină încă piaţa obiectelor de artă de la noi. Cópii ale unor lucrări semnate de artişti celebri – peisaje, nuduri, portrete etc.–, executate la comandă sau pentru a satisface orgoliul unor pretinşi consumatori de frumos, se întâlnesc la expoziţiile ambulante din centrul Chişinăului, în casele cetăţenilor, în localurile publice... De ce, maestre, este tolerată pseudoarta?
– Întrebarea este ca o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Deseori mă surprind constatând că în condiţiile propice accesului la informaţie – prin intermediul presei scrise, radioului, televiziunii, mai nou a internetului etc. – o parte dintre concetăţenii noştri (mă tem să zic majoritatea) sunt restanţieri la capitolul artă. Probabil, de vină este şi lipsa tradiţiei, a educaţiei artistice în şcoală. Vorbeam ceva mai înainte despre Japonia, care a introdus în şcoli un număr mare de ore privind educaţia artistică. Cetăţenii unui stat care beneficiază de bună educaţie în domeniul culturii în mod sigur vor detesta kitsch-ul.
Vorbind de copii ale unor lucrări celebre, trebuie să facem o precizare: în afară de cele executate de cârpaci, se fac şi copii la un foarte bun nivel profesionist. Mulţi dintre colegii mei, iscusiţi mânuitori ai penelului, îşi câştigă existenţa pictând la comandă. Sigur că, de multe ori, chiar şi artiştii talentaţi sunt nevoiţi să accepte unele compromisuri, dând curs preferinţei şi gustului „solicitantului”. Lucrurile acestea se întâmplă, repet, din cauza lipsei de educaţie artistică, iar puţinii oameni care apreciază pictura adevărată, îndeosebi intelectualii, nu au resursele necesare pentru a o achiziţiona. Această categorie de cetăţeni evită kitsch-ul, care este „apanajul” oamenilor deveniţi bogaţi peste noapte. Din trufie şi orgoliu ei îşi împodobesc locuinţele cu tablouri având valoare artistică îndoielnică.
– Şi în legătură cu cele de mai sus, vă rog să-mi spuneţi, stimate domnule Jalbă, ce înseamnă libertatea de creaţie pentru un pictor? În ce situaţie concretă ea (libertatea) V-a fost îngrădită?
– În concepţia mea, libertatea de creaţie înseamnă a-ţi asculta propria inspiraţie şi conştiinţă în procesul de lucru la o pânză şi, ulterior, a avea şansa să expui lucrările ce te reprezintă. În perioada sovietică, după cum bine se ştie, nu puteai expune o lucrare dacă nu era în concordanţă cu tematica acceptată de regim. Dar, evident, şi atunci marii maeştri ai penelului de la noi, precum Igor Vieru, Mihai Grecu, Aurel David, Eleonora Romanescu ş.a., au ştiut să-şi impună propria viziune. De fapt, o operă de artă, făcută cu talent şi măiestrie, îşi dobândeşte singură libertatea.
În ceea ce mă priveşte, libertatea mi-a fost îngrădită, şi nu numai mie, ci şi altor colegi de generaţie, atunci când ni se blocau căile de afirmare, adică nu ni se permitea să participăm la expoziţiile organizate de UAP. Erau anumite persoane care supravegheau cu stricteţe cine trebuie să participe la expoziţiile organizate de oficialităţi şi cine nu. Evident, nu criteriul calităţii era argumentul pentru a accede în rândul „maeştrilor”, ci devotamentul faţă de partidul şi patria de odinioară. Cum să nu fie afectată libertatea de creaţie în asemenea situaţii? Pentru unii, desigur, era inevitabil compromisul. Numai caracterele adevărate au rezistat şi rezistă ispitei timpului. Lucrează cu răbdare şi perseverenţă la valorificarea harului dat de Dumnezeu. Nu părerea publicului sau cu atât mai mult a Puterii trebuie să influenţeze actul de creaţie, ci chemarea divină de a da expresie trăirilor sufleteşti ale omului ancorat într-un segment de viaţă concret. Un pictor adevărat e dator să surprindă, să imortalizeze inefabilul, dacă vreţi, irepetabilul lumii spirituale şi, de ce nu, şi al celei materiale, în care i-a fost hărăzit să trăiască!
 
 
Ghenadie JALBĂ s-a născut în 1956, comuna Sărata Veche, Făleşti, Republica Moldova.
Studii: Şcoala de Pictură „I.Repin” (actualmente Colegiul de Arte Plastice „A.Plămădeală”), Chişinău (1971-1975); Institutul de Arte Plastice „V. Surikov”, Moscova, Rusia (1975-1981).
Din 1983 participă la expoziţii republicane şi de grup. Din 1991 este membru al UAP din Republica Moldova. Din 1997 este membru al AIAP UNESCO.
Expoziţii personale: Direcţia Cultură a Primăriei mun. Chişinău (1990); Muzeul Literaturii Române „V. Pogor”, Iaşi (1998); Galeriile „Geneza”, Moineşti (1998); Galeriile „Arta”, Bacău, România (1999); Ambasada României la Chişinău (2001); Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, Chişinău (2003); Artium Gallery, Dedeman Grand Hotel Chişinău (2004).
Expoziţii de grup internaţionale în Finlanda, Germania, România, Rusia, Franţa, Olanda ş.a. Lucrări expuse în muzee şi colecţii particulare: Muzeul Naţional de Artă al Moldovei (Chişinău), Muzeul de Arte Plastice din Bacău, Muzeul Literaturii Române „V.Pogor”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog