Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

Pe marginea unui studiu de sociolingvistică

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Contribuţia doctorului în filozofie Nicolae Cojocaru la studierea problemei stringente a acomodării alogenilor la mediul etnic din spaţiul est-prutean este una permanentă şi substanţială. Numele lui l-am întâlnit nu o dată în presa periodică, luările lui de cuvânt – de obicei, ferme şi bine întemeiate – au răsunat şi au avut ecouri vii, din păcate – mai totdeauna de respingere a tezelor enunţate, – la conferinţe şi simpozioane axate pe problema faimosului bilingvism româno-rus şi, mai ales, ruso-român.
Cercetările savantului în domeniu sunt cu atât mai importante, cu cât subiectul lui predilect nu este nici simplu, nici uşor de abordat. Încercarea de a-l discuta nu este pe placul elitei alogene, refractare la ideea necesităţii obiective de cunoaştere a limbii române de către ruşii stabiliţi de voie ori de nevoie pe meleagul nostru. Timp de veacuri problema în cauză a fost înţeleasă greşit, unilateral, în defavoarea românilor moldoveni. Pe vremea ţarismului limba română a fost întâi „rebotezată” „moldovenească” pentru a îndepărta şi pe această cale populaţia autohtonă de patria ei istorică, apoi strâmtorată necruţător, până s-a decretat că în Imperiul Rus unica limbă de comunicare, inclusiv în şcoală, în biserică şi în administraţie, este rusa. În anii Puterii Sovietice limba populaţiei autohtone nu era „de stat” nici „pe hârtie”, în absolut toate domeniile întrebuinţându-se în exclusivitate idiomul rusesc. Problema însuşirii limbii române („moldoveneşti”) a fost pusă oficial în anii 1925-1937 (în fosta R.A.S.S.M.), apoi în 1944-1946 şi, evident, în 1989. Însă de fiecare dată a rămas nerezolvată, după cum este şi în prezent. Laolaltă cu alţi factori, faptul că această problemă n-a fost analizată şi rezolvată în mod echitabil a generat opinia că numai băştinaşii au nevoie să înveţe limba rusă, iar imigranţii se pot limita la cunoaşterea limbii ruse. Excesiv de ospitalieri şi de amabili cu ruşii, vorbitorii autohtoni stâlcesc cum pot măreaţa limbă a acestora, ca să le intre în voie; ei au ajuns să-şi uite propria limbă, folosind cuvinte şi expresii ruseşti; oaspeţii meleagului nostru râd de nepriceperea bieţilor „aborigeni” de a vorbi corect în limba rusă şi nu vor să le urmeze exemplul. Chipurile, de ce ne-ar trebui să învăţăm limba „voastră”, dacă voi vorbiţi liber ruseşte? Anecdota e veche: cică, de două sute de ani îi învăţăm pe autohtoni rusa, dar ei nici azi n-o ştiu bine! Dacă odinioară s-a spus oficial la cel mai înalt nivel că nouăzeci la sută dintre băştinaşi vorbesc rusa şi, prin urmare, este îndreptăţită oficializarea acesteia, înseamnă că nu se acordă atenţia cuvenită nici calităţii vorbirii / scrierii limbii ruse de către autohtoni, maltratării ei de către ţăranii şi chiar de către o parte a intelectualilor, nici faptului că o întreagă categorie de oameni din partea locului îşi vorbesc şi scriu tot mai rău propria limbă.
Oricum, situaţia este complicată, având de suferit atât limba rusă, mai ales în rostirea / scrierea ei de către românii basarabeni şi transnistreni, cât şi limba română, a cărei cunoaştere adâncă de către aceştia devine mai problematică în situaţia exprimării macaronice cu „la mine soţia e bolnavă” ori „unde tu te duci?” sub influenţa modelelor ruseşti „у меня жена болеет” şi „куда ты идёшь?”
Nicolae Cojocaru înţelege corect că alolingvii trebuie să posede limba populaţiei autohtone nu atât pentru a o scuti pe aceasta de cunoaşterea limbii ruse, cât pentru a nu se pomeni „marginalizaţi” din motive lingvistice. Problema se acutizează în condiţiile în care se afirmă o generaţie de români moldoveni care cunosc bine limba lor maternă şi destul de slab limba rusă, iar în afară de aceasta au o conştiinţă naţională sănătoasă, spre deosebire de conştiinţa generaţiilor precedente, educată în spiritul ideologiei comuniste antinaţionale. Această generaţie va impune un alt tip de drepturi şi obligaţiuni în relaţiile dintre autohtoni şi alogeni.
Adevărul e prezentat de Nicolae Cojocaru în cartea sa Problema acomodării alolingvilor din Republica Moldova la mediul etnic autohton (Chişinău, Editura Tehnica-Info, 2006) cu calm, obiectiv şi fără excese care ar putea irita alogenii. Domnia sa procedează în spiritul actelor oficiale de nivel european. De exemplu, citând afirmaţii cuprinse în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare: „...Protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi” (a se vedea culegerea Reglementarea folosirii limbilor în societatea polietnică. Materialele conferinţei internaţionale, Chişinău, 1996, pag. 120. Aici şi în continuare sublinierile din citate ne aparţin– I.C.) ori în Convenţia-cadru cu privire la protecţia minorităţilor naţionale: „...posibilitatea de învăţare a oricărei limbi a grupurilor etnice minoritare se aplică fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă” (Ibidem, pag. 44). Nicolae Cojocaru tratează subiectul în consens cu Recomandările de la Haga privind dreptul la educaţie al minorităţilor naţionale, în care se specifică direct că persoanele aparţinând minorităţilor „au răspunderea de a se integra în societatea din care fac parte, prin însuşirea adecvată a limbii oficiale a statului” (Ibidem).
Or, tocmai despre o atare răspundere nu se discută la noi suficient. Elita rusească nu acceptă ca limba rusă să fie considerată minoritară, ea continuă să numească limba sa limbă de comunicare interetnică pe teritoriul Republicii Moldova, la fel ca în timpul Uniunii Sovietice, iar guvernanţii care s-au aflat la putere după proclamarea independenţei Republicii Moldova, în mod special cei actuali, nu dovedesc voinţa politică necesară consolidării poziţiei limbii băştinaşilor care e natural să fie şi oficială, şi de comunicare interetnică pe această palmă de pământ.
Pentru a nu-i supăra cumva pe etnicii ruşi care locuiesc în Republica Moldova, guvernarea actuală a încercat să decreteze rusa ca a doua limbă oficială ori– şi mai şmecher! – să considere limba autohtonilor ca fiind „de stat”, iar limba rusă– cu adevărat oficială. Prin unele legi noi şi prin câteva amendamente la alte legi, vechi, ca Legea cu privire la publicitate, limbii ruse i-au fost garantate priorităţi evidente în raport cu limba populaţiei majoritare a republicii.
Ne-a jucat festa, între altele, tratarea inadecvată a termenului rusofon, în care sunt incluşi toţi etnicii neromâni (nemoldoveni), dar şi românii moldoveni cunoscători ai limbii ruse. Având, aşadar, mulţi rusofoni, prioritatea limbii ruse faţă de limba „de stat” devine un lucru „firesc” şi chiar „necesar”. Dar oficializarea limbii ruse îi dezavantajează iremediabil pe vorbitorii nativi de ucraineană, bulgară, găgăuză, idiş etc., care şi fără oficializarea de jure a limbii ruse învaţă în şcoală limba statului rus, inclusiv la universităţile de la Tiraspol şi Comrat. Exemplul cel mai concludent în această privinţă este faptul că, deşi în autoproclamata republică nistreană şi în unitatea teritorial-administrativă găgăuză sunt recunoscute câte trei limbi oficiale, pe teritoriile respective nu se vorbeşte şi nu se dezvoltă nici limba ucraineană, nici limba găgăuză, nici limba „de stat” a republicii, ci în exclusivitate rusa.
Că Nicolae Cojocaru spune lucrurilor pe nume se înţelege şi din cele două replici tăioase, publicate în presa de limba rusă din Chişinău la apariţia variantei ruseşti a cărţii sale. Or, domnia sa porneşte de la nişte premise absolut corecte. De exemplu, că „în Europa – ca şi în alte părţi, bineînţeles, – oamenii care din diverse motive pleacă din propria ţară şi vin să trăiască în altă ţară în mod obligatoriu însuşesc limba respectivului popor autohton, se familiarizează treptat– întru a le respecta– şi cu alte valori spirituale ale lui. Celor veniţi, evident, nici prin gând nu le trece să impună poporului autohton propria lor limbă (sau limba altui stat), să-i remodeleze lumea spirituală etc.” (pag. 6). Convingerea cercetătorului este că „anume o atare integrare poate deveni, şi la noi, singura temelie, reală şi eficientă, pentru formarea unor atât de necesare şi dorite interese şi scopuri comune, în baza cărora să se unească majoritatea membrilor societăţii din Republica Moldova” (Ibidem). Poate deveni, însă „realizarea echităţii şi a integrării populaţiei depinde în mare măsură, printre altele, şi de gradul de adaptare a alogenilor la mediul etnic autohton, adică la lumea spirituală a românilor moldoveni de la est de Prut, ca parte inseparabilă a întregii românimi” (pag. 7).
De aici încolo Nicolae Cojocaru vorbeşte concret despre adaptarea alogenilor / alolingvilor la mediul etnic şi lingvistic autohton ca fenomen social inerent unei societăţi normale. Textul său este polemic în măsura în care majoritatea cercetătorilor problemei, fiind ei înşişi alogeni şi alolingvi, ocolesc în chip îndărătnic nuanţele fenomenului, confundă acomodarea neromânilor la mediul etnic adoptat cu asimilarea acestora de către autohtoni. Mai mult, în republica noastră s-au aşezat cu traiul ruşi, bulgari, găgăuzi, evrei şi reprezentanţi ai altor naţiuni care, având pe pământul nostru moşi şi chiar strămoşi, se consideră băştinaşi şi, chipurile, nu este legitimă împărţirea populaţiei republicii în autohtoni şi neautohtoni. Atent la nuanţele cuvintelor şi făcând dovada unei pătrunderi îndrăzneţe în miezul adevărului, Nicolae Cojocaru demonstrează diferenţa obiectivă şi esenţială dintre cuvintele (şi realităţile) băştinaş, pe de o parte, şi autohton, pe de altă parte, şi constată, pe deplin întemeiat, că orice autohton este băştinaş (trăitor pe acest pământ), dar nu orice băştinaş este autohton (reprezentant al naţiunii majoritare şi titulare). Savantul lămureşte că „divizarea populaţiei în autohtonă şi neautohtonă nu e una discriminatorie şi nu urmăreşte scopul de a fundamenta anumite privilegii pentru cineva”, că „luarea în considerare a acestei divizări ajută să percepem mai adecvat realitatea socială şi, ceea ce are o importanţă deosebită, să elaborăm şi să realizăm o astfel de politică în domeniul relaţiilor interetnice, care să poată preîntâmpina stările de tensionare şi conflictele în societate, adică să permită a găsi şi realiza varianta optimă a convieţuirii civilizate în Republica Moldova” (pag. 13). În viziunea sa „acomodarea la mediul etnic autohton înseamnă deprinderea, obişnuinţa, împăcarea, învoirea alolingvilor de la noi cu tot ceea ce alcătuieşte conţinutul mediului etnic al românilor moldoveni de la est de Prut, ca parte a întregii românimi” (pag. 14) şi presupune familiarizarea cu istoria şi cultura autohtonilor, însuşirea de către conlocuitorii noştri alolingvi şi utilizarea, barem elementară, a limbii române, cunoaşterea şi preţuirea tradiţiilor şi datinilor poporului în mijlocul căruia vieţuiesc, împărtăşirea şi tolerarea idealurilor naţionale ale acestuia.
Autorul cărţii la care ne referim porneşte de la premise preponderent teoretice şi argumentează detaliat necesitatea, obligativitatea şi– nu în ultimul rând– oportunitatea pentru alolingvi de a se acomoda la mediul etnic autohton. E vorba de ceea ce în ţările civilizate se numeşte naturalizarea celor veniţi în ţările respective. Nicolae Cojocaru deschide câteva paranteze a căror înţelegere justă şi profundă varsă lumină limpede asupra lucrurilor. De exemplu, el lămureşte că „naturalizarea, adică obţinerea de către cei veniţi, la solicitarea lor, a cetăţeniei statului adoptiv, presupune în mod obligatoriu posedarea limbii oficiale, adică realizarea celui mai important element al acomodării la mediul etnic autohton” şi că „în afară de fostele republici sovietice (dar nu în toate) nicăieri, pe nimeni dintre imigranţi nici prin cap nu-l trăsneşte să înainteze pretenţii care ar urmări scopul de a submina cumva elementele mediului etnic autohton, îndeosebi limba acestuia” (pag. 18).
Conştient de realitatea stabilită la noi, adică de faptul că fenomenul naturalizării persoanelor şi– mai larg – a grupurilor lingvistice sosite pe pământul nostru din alte părţi este ignorat şi de către cercetătorii în domeniu (alogeni şi alolingvi, repetăm), şi de către guvernanţi, Nicolae Cojocaru se vede nevoit să insiste asupra unor adevăruri simple pentru orice societate normală, dar complicate în condiţiile republicii noastre, ca acela că „acomodarea este singura cale eficientă spre un grad mai mare de înţelegere reciprocă, deci şi de toleranţă în societate, de la care au de câştigat toţi. Ea micşorează terenul pentru conflicte, prin urmare– face viaţa mai sigură, umanizează relaţiile dintre indivizi şi comunităţile la care ei aparţin” (pag. 19-20). Cercetătorul explică greşeala făcută de liderii de opinie ai grupurilor lingvistice nimerite în teritoriul nostru şi, pe urmele acestora, de reprezentanţii grupurilor respective– că „anume prin renunţarea la acomodare mulţi alolingvi s-au lipsit de posibilitatea de a-şi asigura confortul psihic în mijlocul autohtonilor, şi-au împuţinat posibilităţile îmbogăţirii spirituale, dat fiind că neposedarea limbii române îi împiedică să-şi însuşească majoritatea valorilor culturii autohtone” (pag. 33-34).
Cercetător obiectiv, atent la toate aspectele problemei luate în dezbatere, Nicolae Cojocaru nu lasă fără atenţie metehnele şi trăsăturile contradictorii ale caracterului nostru naţional, care au contribuit– şi acestea – la înrădăcinarea nedorinţei alogenilor / alolingvilor de a se acomoda la mediul etnic autohton– „bunătatea noastră proverbială, toleranţa, ospitalitatea ş.a., atunci când le manifestăm peste măsură, cum a fost îndeosebi în deceniile postbelice, precum şi, indiscutabil, prea uşoara noastră gătinţă de a ne pleca capetele ca să nu le taie săbiile sau, altfel zis, de a ne conforma la ceea ce ni se impunea şi ni se impune, deseori cu preţul nu numai al înjosirii şi umilirii noastre, ci şi al ameninţării cu pierderea totală a identităţii noastre etnice” (pag. 54). Rezultatul atitudinii mai mult decât binevoitoare faţă de străinii veniţi în Republica Moldova nu este recunoştinţa şi mulţumirea, ci „am fost şi mai suntem «răsplătiţi» de foarte multe ori cu dispreţul, cu batjocura, cu gătinţa nemulţumitorilor şi răufăcătorilor de a ne strivi, ca neam, în propria noastră casă” (Ibidem). Poate ca nicăieri în altă parte, mulţi autohtoni au devenit (şi fenomenul continuă) cozi de topor în mâinile străinilor, transformându-se în promotori activi ai politicii de neacomodare a alolingvilor şi de deznaţionalizare a autohtonilor.
După ce studiază cauzele concrete ale neacceptării, în principiu, de către alogeni / alolingvi a acomodării la mediul etnic autohton, Nicolae Cojocaru glosează pe marginea necesităţii imperioase de realizare a acomodării alogenilor la mediul etnic autohton. Savantul enumeră obligaţiunile liderilor grupurilor lingvistice conlocuitoare, ale conlocuitorilor înşişi, ale Rusiei ca patrie originară a majorităţii acestora, dar nu uită nici de data aceasta de sarcinile ce ne revin nouă: „...Autohtonii, interesaţi în realizarea acestui proces, au datoria morală, civică şi politică, dictată de interesul lor naţional fundamental, de a întreprinde tot ce le stă în puteri pentru a-i face pe guvernanţi să manifeste voinţă politică şi să realizeze acţiuni practice propice acomodării”, adică „să le ceară categoric celor ce pretind că le exprimă interesele şi pe care îi doresc în calitate de votanţi ai lor ca ei să înainteze clar şi argumentat, la toate nivelurile, cerinţa adaptării alolingvilor la mediul etnic autohton, iar în cazul accederii la guvernare să facă totul ce le va sta în puteri pentru a asigura acestui proces cadrul legislativ adecvat şi să realizeze neabătut prevederile legislaţiei în această privinţă” şi „să se mobilizeze ei înşişi întru a contribui– prin instituţiile societăţii civile a cărei parte ei sunt sau trebuie să fie – la elaborarea şi realizarea practică a unui program de măsuri eficiente în vederea convingerii alolingvilor că acomodarea la mediul etnic autohton e necesară şi inevitabilă, echitabilă şi favorabilă, inclusiv lor” (pag. 59).
Se vede – şi din citatele transcrise aici – că studiul la care ne referim este o invitaţie la discuţie şi la meditaţie, iar de aici– la realizarea unui deziderat propice convieţuirii civilizate a tuturor membrilor societăţii noastre şi că, prin urmare, lecturarea lui nu poate fi decât benefică atât alogenilor/ alolingvilor, cât şi autohtonilor. La capătul acestei afirmaţii am putea pune punct recenziei de faţă. Or, ediţia rusă a studiului a stârnit nemulţumirea şi chiar indignarea unor cercetători alogeni / alolingvi. Şi este bine că Nicolae Cojocaru se referă în chip detaliat şi la replicile respective. În felul acesta el ne convinge o dată în plus că problema abordată în paginile cărţii sale este actuală şi complicată şi că necesită multe şi considerabile eforturi intelectuale pentru a fi soluţionată în mod echitabil. Totodată, comentariile sale pe marginea replicilor tipărite în presa de limbă rusă ne explică şi mai bine nouă, autohtonilor, rolul pe care îl putem juca întru rezolvarea civilizată a acestei probleme.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog