Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Lingvistica integrală şi textualitatea literară (câteva repere generale)

Oana BOC

Alte articole de
Oana BOC
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Eugen Coşeriu nu propune în ansamblul teoriei sale, în general, şi nici în lingvistica integrală a textului, în particular, o abordare sistematică a problemelor specificităţii textului literar, afirmând explicit că aceasta reprezintă, de fapt, domeniul poeticii şi al esteticii: „Il problema qui delineato è estremamente complesso e dovrebbe essere affrontato in un’opera di poetica e di estetica” (Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Roma,1997, p. 90). Totuşi pot fi identificate numeroase repere şi sugestii legate de delimitarea unui cadru adecvat de abordare a textului literar din perspectiva integralistă (de exemplu, teza identităţii de esenţă între limbaj şi poezie, teza subiectului absolut în poezie, teza autonomiei sensului textual, teza creaţiei de lumi în poezie etc.).
Amintim că poetica modernă îşi asumă implicit considerarea limbajului drept orizont în care demersul său specific poate fi integrat. Astfel, direcţiile importante ale lingvisticii au generat un anumit tip de abordare a textului literar. Orientările din poetică au fost strâns legate şi influenţate de direcţiile lingvistice atât sub aspect metodologic, cât şi sub aspect doctrinar, în special privind principiile generale care au stat la baza definirii literarităţii înseşi (v. poetica structuralistă, poetica generativă, poetica ilocuţionară etc.). Cercetarea poetică a încercat să regândească premisele teoretice ale lingvisticii printr-un efort de adaptare a acestora la literatură. Ambiţia constantă a poeticilor lingvistice a fost „să smulgă poeziei secretul ei la nivelul cel mai intim: acela al limbajului” (N. Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 9). Avem convingerea că această ambiţie nu este doar una perfect legitimă, ci, mai mult decât atât, ea reprezintă singura cale de acces spre literatură ca artă prin cuvânt. Limbajul şi arta constituie, astfel, fundamentul primordial al poeticii, iar modul în care este înţeles limbajul în esenţa sa poate dezvălui sau poate ascunde, poate revela sau poate denatura faţete (potenţial de decelat) ale acestui „mister”. Astfel, credem că atât definirea limbajului şi a funcţiilor sale, cât şi implicaţiile teoretice care decurg de aici constituie baza epistemologică necesară oricărui demers al poeticii, impunându-i reflecţiei asupra literaturii perspectiva poeticii.
În cele ce urmează ne propunem să schiţăm câteva consideraţii generale privind legitimitatea abordării sistematice a textului literar pe bazele epistemologice ale lingvisticii integrale, legitimitate care derivă, în primul rând, din modul în care este înţeles limbajul în complexitatea sa, dar mai ales în esenţa sa (şi în funcţia sa esenţială).
Unul dintre meritele incontestabile ale lingvisticii integrale este acela de a oferi un cadru epistemologic elaborat sistematic, adecvat lingvisticii şi ştiinţelor culturii în general. Această reîntemeiere a lingvisticii în funcţie de specificul naturii limbajului, considerat ca dimensiune primară a creaţiei spirituale şi definit, intrinsec, prin funcţia semnificativă, poate reprezenta punctul de plecare esenţial în cadrul unui demers de reconstrucţie a poeticii.
În înţelegere coşeriană, limbajul este în mod primordial un proces dinamic care aparţine activităţii intelectuale a omului, potenţial infinită, stând sub semnul creativităţii. Limbajul nu este în primul rând întrebuinţare, ci creaţie de semnificate. Nu este creaţie de semne materiale pentru semnificate (conţinuturi lingvistice) deja date, ci, dimpotrivă, este creaţie de conţinut şi expresie în acelaşi timp. Prin acesta, limbajul este o activitate cognitivă, o modalitate specifică omului de a lua contact cu lumea, de a cunoaşte realitatea pe care o clasifică şi o exprimă prin semnificate (semne lingvistice, dacă luăm în considerare şi dimensiunea materialităţii necesare şi nedisociabile de conţinut). De asemenea, orice act lingvistic e un act creator, fie ca selecţie liberă a unităţilor limbii, fie ca expresie a unor intuiţii mereu inedite. Astfel, limbajul este creaţie continuă, enérgeia, în termeni aristotelici (de altfel, teoria coşeriană asupra limbajului se înscrie, din această perspectivă, în orizontul deschis de Aristotel şi Humboldt). Însă această creativitate stă mereu sub semnul alterităţii, deoarece subiectul creator de limbaj este, spune Coşeriu, un „subiect între subiecte”.
Această definire complexă a limbajului dintr-o perspectivă esenţială şi intrinsecă îl priveşte în ceea ce este el primordial, autonom, fără a-l reduce la ceea ce îi este secundar, accesoriu şi derivat. Altfel spus, funcţia fundamentală şi esenţială a limbajului este „funcţia semnificativă” – creaţia liberă de semnificate (conţinuturi lingvistice), în alteritate. Acest concept coşerian de „funcţie semnificativă” defineşte nu numai esenţa creatoare a limbajului, ci şi autonomia sa funcţională, în spiritul conceptului aristotelic de logos semantic. Coşeriu atrage atenţia că dacă ne limităm să observăm limbajul ca activitate de a vorbi (în sensul de a realiza acte lingvistice particulare), putem fi conduşi la identificarea funcţiei sale, a propriei sale finalităţi cu funcţia sau cu tipurile de funcţii ale actelor de vorbire care se realizează cu ajutorul său. Astfel, unele orientări din lingvistică, încercând să determine scopurile care predomină în actele de vorbire, au ajuns la definirea limbajului drept ceva care „serveşte la...” sau „serveşte în primul rând la...”. Dar în acest caz nu este vorba de finalitatea limbajului, ci doar de scopurile ocazionale ale actelor de vorbire. (v. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, p. 15). Asemenea reducţii (reducţia apofantică, reducţia pragmatică) nu pot conduce la recunoaşterea esenţei limbajului, adică nu pot răspunde la întrebarea ce este limbajul înainte de „a servi la…”. Mai mult decât atât, ele induc ideea că limbajul ar fi o entitate statică, imuabilă, un produs (ergon). În consecinţă, considerarea funcţiei comunicative drept funcţia esenţială a limbajului (considerarea limbajului drept „instrument de comunicare”) constituie una dintre erorile epistemologice importante ale principalelor orientări din poetica lingvistică. Aceste orientări s-au bazat epistemologic în special pe paradigma lingvistică pentru care funcţia esenţială a limbajului era redusă la comunicare, iar limbajul era considerat doar un „instrument de comunicare”, comunicarea uzuală, practică reprezentând etalonul, punctul zero la care era raportată poezia şi prin care se încerca definirea esenţei poeziei.
Aceste poetici lingvistice eşuează, neputând să explice esenţa poeticităţii, iar eroarea fundamentală se află la nivel epistemologic: pe de o parte, pentru că se încearcă explicarea logosului poetic prin raportare la logosul pragmatic (s-a definit adesea poezia ca „deviere” de la limbajul comun), cele două fiind finalităţi ale logosului semantic şi, astfel, ireductibile funcţional una la cealaltă; iar pe de altă parte, pentru că se defineşte limbajul ca produs, ca entitate statică, neluând în considerare faptul esenţial că activităţile culturale ale omului stau sub semnul lui enérgeia, al dinamicităţii şi al creativităţii perpetue (această consideraţie are valoare de postulat în lingvistica integrală).
Ne vom referi în continuare, succint, la aceste două aspecte: definirea poeticităţii pornind de la textul literar înţeles exclusiv ca ergon şi definirea specificităţii poetice în raport cu genul proxim identificat drept „limbaj obişnuit” (logos pragmatic).
Reducerea textului literar la ipostaza sa de obiect şi identificarea, mai ales la nivel formal, a indiciilor poeticităţii / literarităţii au fost greu de realizat din cauza lipsei unui criteriu pertinent pentru a diferenţia poeticul de alte manifestări ale limbajului. De exemplu, atât retoricile clasice – care încercau să impună un criteriu cantitativ de distincţie (definind poeticul ca „limbaj ornat”, rezultat prin „împodobirea” limbajului obişnuit) –, cât şi poetica formalistă şi apoi cea structuralistă – care propuneau un criteriu calitativ prin încercarea de a identifica o funcţionare specifică limbajului în literatură – eşuează în primul rând pentru că pornesc de la premisa considerării textului literar drept un obiect lingvistic, un produs (ergon). În opinia structuraliştilor, textul literar, ca macrosemn sau obiect lingvistic închis, autotelic, subzistă numai prin relaţiile dintre elementele care îl alcătuiesc şi, în consecinţă, ei căutau specificitatea literară în structura textului. Astfel, poetica structuralistă ajunge la considerarea sensului ca fiind imanent textului-obiect, iar de aici decurge, inevitabil, formularea unor criterii (empirice) de descoperire a sensului „dat” şi, implicit, de definire şi de identificare a poeticităţii. Fără intenţia de a realiza aici o prezentare a substanţei teoretice structuraliste şi a premiselor pe care aceasta se întemeiază, punctăm faptul că principiile pe care poeticienii structuralişti le considerau a fi constitutive literarităţii (şi implicit definitorii) nu pot da seama în totalitate de acest fapt.
Pentru a exemplifica, vom aminti principiul jakobsonian al „proiecţiei”, cu corolarul acestuia, şi anume „principiul figurii gramaticale”. (Deşi – funcţia poetică în accepţie jakobsoniană nu apare drept particularitate exclusivă a limbajului literar, ci este constitutivă codului oricărei limbi naturale, stând la baza „principiului proiecţiei” care reprezintă, de fapt, „principiul poetic”.)Postulatul central al poeticii lui Jakobson este acela că funcţia poetică a limbajului „proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa sintagmatică”, acesta fiind un criteriu al poeticităţii în opinia autorului (R. Jakobson, 1973 / 1960, Questions de poétique, Paris, Seuil). Acest principiu poetic al „proiecţiei” (al echivalenţelor în plan sintagmatic) poate fi ilustrat de la nivelul minimal al organizării fonice şi metrice (ritm, rimă) până la nivelul organizării gramaticale şi sintactice (paralelisme gramaticale). Jakobson defineşte rolul „figurii gramaticale” ca „figură de structură” (integrată în organizarea simetrică a textului) şi, implicit, ca „principiu poetic” relevant în interpretarea textelor „fără figuri”, adică fără expresii retorice sau ornamente stilistice, formulând, astfel, o „poezie a gramaticii şi o gramatică a poeziei”. Demersul aplicativ al acestei ipoteze a „poeziei gramaticii” – oricât de inedite şi de surprinzătoare ar fi reţelele de simetrii morfo-sintactice identificate în texte – rămâne totuşi neconvingător şi irelevant, tocmai datorită faptului că poeticitatea este căutată la nivelul semnificatelor (gramaticale) ale limbii, la nivelul efectelor semantice generate de acestea, şi nu la nivelul sensului textual. (Amintim aici că Jakobson analizează din această perspectivă teoretică o serie de poeme ale unor scriitori canonici din literatura universală – Dante, Poe, Baudelaire, Puşkin, Eminescu etc. – încercând să identifice reţele de simetrii şi paralelisme morfo-sintactice care să confirme ipoteza teoretică a principiului proiecţiei şi a figurii gramaticale – organizarea poetică specifică la nivelul expresiei). Tipul de analiză propus de Jakobson are ca punct de plecare expresia, organizarea formală, structurală a textului şi se opreşte la „gramatică” (vezi „poezia gramaticii şi gramatica poeziei”). Acest fapt a constituit baza unor reproşuri justificate. Dintre acestea amintim observaţia pe cât de ingenuă, pe atât de capabilă să amorseze întregul edificiu teoretic jakobsonian: organizarea repetitivă a unor constituenţi similari se poate regăsi şi în texte neliterare, de exemplu, un slogan publicitar sau electoral sau chiar un tratat de medicină. Iar concluzia necruţătoare este aceea că Jakobson nu a descoperit un principiu valid care să definească poeticitatea.
Astfel, căutarea unor indicii ale poeticităţii / literarităţii în textul considerat în ipostaza sa de obiect lingvistic (ergon) s-a dovedit un demers ineficient, din cauza imposibilităţii de a identifica un criteriu viabil care să explice şi să definească limitele specificităţii literare. Problema formulată de Jakobson ca fiind esenţială pentru poetică – „ce face dintr-un mesaj verbal o operă de artă?” (R. Jakobson, Essais de linguistique générale, 1963 / 1960, Paris, Minuit) – rămâne nerezolvată din această perspectivă şi tocmai datorită acestei perspective.
Abordarea textualităţii literare dinspre o poetică fundamentată pe coordonatele teoretice ale lingvisticii integrale, credem, nu se confruntă cu acest impas teoretic, deoarece nu poate privi textul decât în natura sa esenţială, ca manifestare a activităţii lingvistice creatoare (enérgeia), şi nu ca obiect (ergon); în consecinţă, demersul abordării textuale integraliste nu poate fi decât unul de investigare a procesului intern de instituire a sensului, instituire determinată şi orientată încă de la început ca finalitate discursiv poetică. Altfel spus, nu este vorba de o descoperire ulterioară în produsul finit a elementelor de poeticitate (aşa cum procedează demersurile retoricii sau ale poeticii structuraliste), ci de urmărirea creării sensului şi, implicit, a lumii textuale în cadrul unui proces în care statutul tipologic al textului este instituit odată cu producerea lui, determinată implicit de finalitatea discursivă asumată de către subiectivitatea creatoare (absolută), şi anume finalitatea poetică: se creează prin limbaj o altă lume.
De asemenea, credem că, din această perspectivă integralistă poate fi recuperată şi valorificată concepţia teoretică (şi metoda analitică fundamentată pe aceasta) a poeticii jakobsoniene prin înţelegerea „poeziei gramaticii” drept semnificant textual constitutiv al procesului de instituire a sensului şi implicit prin reconsiderarea statutului ontologic al textului (literar) drept enérgeia,şi nu ergon,cu toate consecinţele de ordin teoretic şi aplicativ care derivă de aici (am încercat într-un alt studiu să demonstrăm că organizarea formală poate constitui o tehnică textuală relevantă în dinamica instituirii sensului, v. Oana Boc, Aspecte tipologice ale dimensiunii spaţio-temporale în Flori de mucigai de Tudor Arghezi, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Philologia, nr. 4, 2001).
O altă problemă pe care o vom aborda este încercarea de a defini specificitatea poetică în raport cu genul proxim identificat la nivelul „limbajului comun” (al logosului pragmatic, în termeni aristotelici).
Această perspectivă se regăseşte la originea tezelor formulate atât de poeticienii formalişti, cât şi de cei structuralişti. Abordarea literarităţii dinspre limbajul uzual a constituit unul dintre reproşurile majore aduse formaliştilor care, prin conceptul de dezautomatizare, încercau să găsească diferenţa specifică a literaturii în funcţie de un gen proxim stabilit eronat: limbajul prozaic. În opinia lui Bahtin, genul proxim al literaturii ar trebui să fie reprezentat de domeniile creaţiei culturale (ştiinţă, mitologie, filozofie, religie), şi nu de limbajul practic (ca şi cum limbajul poetic ar fi un parazit al limbii practice). În acest context, trebuie să amintim că, pe de altă parte, E. Coşeriu încearcă să valorifice esenţa tezei formaliştilor şi să identifice sensul determinării limbajului poetic ca „limbaj dezautomatizat”, considerând că „prefixul negativ dez- înseamnă, tocmai, suprimarea unei negativităţi, a unei limitări (a «automatizării») şi, prin aceasta, restabilirea deplinei funcţionalităţi a limbajului ca atare” (Coseriu, 1977, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, p. 203; trad. n. – O. Boc). Credem că E. Coşeriu încearcă să identifice aici o intuiţie esenţială privind poeticitatea (poeticul ca manifestare plenară a tuturor posibilităţilor de sens ale limbajului), dincolo de, şi chiar punând între paranteze, ansamblul teoretic în care această intuiţie este dezvoltată de către formalişti. Avem convingerea că E. Coşeriu procedează astfel în virtutea principiului antidogmatismului, unul dintre cele cinci principii pe care se fundamentează epistemologia lingvisticii ca ştiinţă a culturii în viziune coşeriană: „…în fiecare teorie trebuie să găsim un sâmbure, cel puţin, de adevăr, trebuie să găsim o bază, o intuiţie autentică, o intuiţie care, eventual, este apoi parţializată, dogmatizată, deviată ş.a.m.d. Şi asta înseamnă, atunci, a nu dogmatiza, în general, şi a nu considera în mod dogmatic ceea ce e, fără îndoială, parţializare, deviere ş.a.m.d., ca fiind greşeală absolută (…), ci că trebuie să conţină şi o intuiţie, un sâmbure de adevăr, ceva care este important” (Coşeriu, 1992, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Apostrof, nr. II, 30, p. 11, 14.). La fel se întâmplă şi în cazul „funcţiei poetice” jakobsoniene, în care Coşeriu identifică intuiţia limbajului poetic ca limbaj absolut (Coseriu, 1977, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, p. 203), punând între paranteze (doar în acest context) ansamblul teoretic în care această funcţie particulară este subsumată unei funcţii generale, anume funcţiei comunicative. Totuşi, din aceste perspective teoretice (formalism şi structuralism), logosul semantic este identificat cu (redus la) logosul pragmatic, iar logosul poetic este definit în raport cu logosul pragmatic, lucru inacceptabil din perspectiva integralismului.
De aici decurg dileme şi dificultăţi insurmontabile (de exemplu: definirea literarităţii prin conceptul de autoreferenţialitate, spre deosebire de „limbajul comun” care este referenţial; considerarea limbajului poetic ca „deviere” etc.) care nu pot conduce decât la concluzia formulată ludic de N. Manolescu: „Limbajul uzual nu se poate da de trei ori peste cap ca să devină poezie (…). Limbajul comun rămâne ceea ce este, chiar dacă se dă de mai multe ori peste cap” (N. Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 16).
În formulare mai amplă, problema implică în primul rând aspectul „comunicării” în poezie: „Nu este chiar o chestiune naivă aceea de a şti de ce limbajul poetic se comportă ca şi cum n-ar urmări să asigure trecerea mesajului de la emiţător la receptor, ci s-o împiedice. Ce fel de comunicare este aceea care încalcă nu doar regulile capabile a-i garanta o eficienţă maximă, dar chiar şi pe acelea care i-ar permite minima realizare a scopului ei fundamental? De ce, cu alte cuvinte, ar formula Rimbaud enunţul din versurile sale de o asemenea manieră încât să nu-l înţelegem, în ciuda faptului că toate cuvintele şi modurile combinării lor ne sunt familiare?” (Manolescu, idem, p. 14).
Prin întrebările formulate aici, N. Manolescu pune de fapt în discuţie o întreagă orientare a poeticii lingvistice fundamentată pe edificiul teoretic jakobsonian. Regăsim în acest fragment, condensate, unele aspecte ce pot constitui dileme (şi pe care, de altfel, Manolescu le şi declară explicit drept dileme) privite din unghiul înţelegerii limbajului ca „instrument de comunicare” şi al definirii poeticului – deşi acceptat ca manifestare specifică – în raport cu limbajul astfel înţeles; aceleaşi aspecte nu mai constituie însă dileme, ci îşi găsesc o rezolvare dacă le abordăm din perspectiva pe care lingvistica integrală o deschide spre textualitatea poetică.
Credem că esenţa problemei generatoare de dileme se află la nivel epistemologic, în considerarea funcţiei comunicative drept funcţie esenţială a limbajului uman. Aceasta constituie, de fapt, în opinia lui Coşeriu, una dintre reducţiile limbajului (înţeles ca logos semantic) la o determinare ulterioară, la un scop particular al unor acte lingvistice cu finalitate practică, adică la logosul pragmatic. Se ajunge, astfel, la eroarea de a considera limbajul drept un „instrument” al poeziei (în analogie cu considerarea limbajului drept „instrument de comunicare”) şi de a raporta poezia la comunicare (în accepţiunea practică a termenului, ca „transmitere de informaţii”), raportare menită să genereze problema enunţată mai sus şi anume: de ce poezia încalcă regulile unei comunicări eficiente împiedicând trecerea mesajului de la emiţător la receptor.
Punând astfel problema, nu numai că funcţia esenţială a limbajului este redusă la funcţia pragmatică a transmiterii de informaţii, ci şi poezia este definită, prin raportare la funcţia pragmatică, drept o „deviere” de la aceasta sau drept o funcţionare specifică a acesteia. Aşadar, punctul de plecare în definirea poeticului este tocmai reducţia pragmatică a limbajului, fapt care determină considerarea limbajului poetic ca „limbaj paradoxal”: „Celebra definiţie jakobsoniană se află, de altfel, la originea considerării limbajului poetic ca un limbaj paradoxal: poezia este limbaj şi deci comunicare, dar pare a nu voi să comunice nimic despre lume” (Manolescu, idem, p. 14). Aceasta deoarece, explică poeticienii structuralişti, „funcţia poetică” ocultează într-o anumită măsură, prin focalizarea mesajului asupra lui însuşi, funcţia referenţială, ca trimitere la lume, fapt care a condus la considerarea textualităţii poetice drept autoreferenţială sau chiar nonreferenţială şi, mai mult decât atât, chiar la ridicarea acestei constatări la rang de criteriu în definirea specificităţii poeticului (teză care a stârnit critici numeroase). Însă poezia nu poate intra în această ecuaţie a comunicării, nici măcar printr-o definire opozitivă, ca noncomunicare, ca negare a scopului ei de „a transmite informaţii” (comunicarea primeşte aici această accepţiune a transmiterii de informaţii). Teoria jakobsoniană supune poezia patului procustian al modelului „structurii comunicării” (cu cei şase factori implicaţi şi funcţiile corespunzătoare lor: emiţător, receptor, mesaj, referent, cod, canal; respectiv, funcţia emotivă, funcţia conativă, funcţia poetică, funcţia referenţială, funcţia metalingvistică şi funcţia fatică, ierarhizate diferit în textele poetice faţă de textele nonpoetice) în primul rând prin faptul că principiul care defineşte poeticitatea (principiul proiecţiei) emerge tocmai din funcţia poetică – funcţie particulară subsumată funcţiei comunicative –, nespecifică, de altfel, textualităţii poetice.
Am enumerat mai sus câteva dintre neajunsurile acestei teorii. De asemenea, reamintim critca teoriei jakobsoniene, a structurii comunicării, pe care o realizează E. Coşeriu. El consideră că cele trei funcţii (funcţia fatică, funcţia metalingvistică şi funcţia poetică) pe care Jakobson le adaugă modelului de organon al lui K. Bühler (constituit din cele trei funcţii fundamentale ale semnului: funcţia de expresie, funcţia apelativă şi cea de reprezentare) nu îşi găsesc o justificare reală. Deşi Jakobson înţelege aceste funcţii drept funcţii ale actului lingvistic, şi nu ale semnului (ca la Bühler), totuşi cele trei funcţii adăugate nu pot fi luate în consideraţie, deoarece sunt reductibile, în esenţa lor, la funcţiile fundamentale: funcţia fatică reprezintă partea iniţială a funcţiei de apel (sau conativă), funcţia metalingvistică este inseparabilă de funcţia de reprezentare (sau referenţială), iar decelarea unei funcţii poetice este irelevantă, deoarece aceasta nu poate constitui, în sine, o finalitate (a actului lingvistic) nici măcar în poezie (v. E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 145-149).
Din perspectiva teoretică a lingvisticii integrale dilemele enunţate mai sus fie devin lipsite de temei, fie îşi găsesc rezolvarea.
Astfel, poeticitatea nu poate fi definită în termenii teoriei comunicării jakobsoniene ca „limbaj paradoxal” care – datorită predominanţiei funcţiei poetice, adică centrării asupra mesajului pentru mesajul însuşi – se sustrage „transmiterii de informaţii”. În teoria coşeriană, limbajul poetic nu este un uz lingvistic printre altele, ci reprezintă realizarea tuturor posibilităţilor limbajului ca atare, fiind cosubstanţial cu finalitatea semnificativă a limbajului. Definirea poeticităţii nu poate avea ca punct de plecare şi fundament teoretic logosul pragmatic, chiar dacă este definită în mod negativ faţă de acesta. Poeticitatea se defineşte doar prin raportare la logosul semantic, la funcţia semnificativă, ca finalitate esenţială şi primordială a limbajului, care este orientată implicit şi intenţional spre cele trei finalităţi discursive interne: apofantică, pragmatică şi poetică.
Deci finalitatea poetică se distinge tipologic de celelalte finalităţi într-un moment profund, ca orientare a creaţiei de sens cu finalitatea intern-discursivă a creaţiei de lumi. Înţelegem „tipologicul” în accepţia pe care i-o conferă Emma Tămâianu, şi anume ca „modalitate a creaţiei de sens”, ca orientare a articulării interne a sensului (E. Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, 2001, Editura Clusium, Cluj-Napoca). Definirea tipologică impune, prin distincţia clară a finalităţilor interne creatoare de sens, o disociere a poeticului (ca finalitate creatoare de lumi şi, în acelaşi timp, ca manifestare maximală a funcţiei semnificative) de apofanticsau „ştiinţific” (ca finalitate a interpretării lumii prin valorile adevărului sau falsităţii) şi de pragmatic (ca finalitate practică a interacţiunii sociale şi a transformării lumii). Aşadar, între finalitatea poetică, apofantică şi pragmatică trebuie postulată o discontinuitate de principiu la nivel funcţional.
Astfel, putem înţelege, din orizontul teoretic integralist, de ce poezia nu „comunică” nimic despre lume: nu datorită ocultării funcţiei referenţiale prin intermediul funcţiei poetice, ci tocmai pentru că finalitatea sa nu se află la nivelul eficacităţii practice şi nici nu se defineşte în raport cu aceasta. Poezia nu este comunicare nici ca „transmitere de informaţii”, nici ca implicare a dimensiunii alterităţii (dimensiune esenţială şi constitutivă a limbajului, însă nu şi a poeziei). Poetul nu urmăreşte nici să asigure, nici să împiedice trecerea mesajului său la receptor, altfel spus, nu urmăreşte „să formuleze enunţuri” nici comprehensibile, nici incomprehensibile, tocmai pentru că finalitatea actului poetic nu este una practică. În şi prin opera sa, poetul creează o lume în acord cu propriile sale intuiţii considerate ca absolute, neraportate la ceilalţi. Finalitatea actului poetic este aşadar creaţia de lumi de către subiectivitatea absolută (v. teza coşeriană a subiectivităţii absolute în artă). De aceea, considerăm că textul literar nu poate fi definit decât dintr-o perspectivă necesar tipologică (tipologicul înţeles în accepţia sa integralistă, precizată mai sus, v. E. Tămâianu), care implică un demers reinstaurator al activităţii creatoare prin descoperirea modalităţilor interne de instituire a sensului.
În concluzie, credem că poetica şi-ar putea găsi în lingvistica integrală un cadru teoretic preliminar, o bază epistemologică solidă, necesară atât unor clarificări de principiu, cât şi unei abordări sistematice şi riguroase a textelor literare în individualitatea lor.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog